Rostirea de sine
Pentru tiparAflată la a patra carte şi în perspectiva unui doctorat în teatrologie, după ce a absolvit două facultăţi, Steliana Grama (volume publicate: Tratat de tanatofobie, Bucureşti, 1996; Rezervaţia de meteoriţi, Chişinău, 1998; Pubela din Calea Lactee, Timişoara, 2001; Surogat de iluzii, Timişoara, 2003) se manifestă plenar la această oră ca o poetă antrenată în realităţile literare de la noi ce tind tot mai mult să se „desprovincializeze”. Evident, astăzi când termeni şi fenomene sunt atinse de criza pe care o parcurge nu doar o societate dintr-o ţară anume, ci şi o lume întreagă, însăşi noţiunea de „provincie” a devenit oscilantă, aşa încât discuţiile cu privire la „tradiţionalismul” asociat cu „provincialismul”, în raport cu „modernismul” riscă să compară depăşite. Oare nu fobia de provincialism, cel puţin la noi, este cea care determină fuga personajului literar de sine însuşi? Consider că „desprovincializarea” începe tocmai odată cu depăşirea fobiei de tradiţionalism şi de provincialism.
Poezia Stelianei Grama se înscrie în sfera unor căutări scutite de frustrări cauzate de dicotomii de felul celei amintite mai sus. Sau, mai curând, autoarea le înfruntă cu un calm justificat, însuşindu-şi, iată, în recentul volum (Surogat de iluzii), un exerciţiu asiduu de exprimare probat şi în poezia cu forma fixă, înscriindu-se astfel pe o linie promovată cu mult talent de către Arcadie Suceveanu şi Ion Hadârcă, poeţi angajaţi, deopotrivă, şi în procesul de modernizare a peisajului literar de la noi. Receptiv şi deschis spre un spectru foarte amplu al valorilor universale, personajul liric din poezia tinerei autoare depăşeşte cadrul efuziunilor lirice sentimentale: „Împrumută-mi pe-o oră conspectul / Unui secol de fericire, / Când îmi eşti Mai Mult Ca Iubirea / Şi îmi pari Mai Mult Ca Perfectul! // Azi îmi iartă, şi mâine, defectul / Când te văd, de-a mă pierde cu firea, / Ca şi veşnica mea zăpăcire – / Sunt, în lumea pe roţi, imperfectul // Ce visez la Mai Mult Ca Iubirea...” (Mai Mult Ca Iubirea). La prima vedere din aceste versuri se desprinde un mod teoretic de a cunoaşte iubirea care aminteşte oarecum de versurile de început ale lui Nicolae Dabija, poetul adolescent care învăţa, la rându-i, iubirea din cărţi. De precizat că în cazul generaţiei „ochiului al treilea”, în care se includeau Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Iulian Filip, starea de iubire luată din cărţi se conjuga altfel cu timpurile, căci şi timpurile erau altele. Dincolo de această primă impresie, versurile Stelianei Grama se vor citite în alt mod, deoarece poeta care vine la trei decenii după debutul amintitei generaţii e şi firesc să aibă acum deschise în faţă alte orizonturi literare. Lucrul acesta se citeşte chiar din titlul recentului volum de rondeluri. Surogatul de iluzii ţine de un domeniu frecventat intens de la Samuel Beckett încoace. Să faci ontologia unei lumi care decade sub ochii noştri nu e atât de simplu, îndeosebi în contextul cultural românesc din Basarabia. Recursul tinerei autoare la rigorile formei fixe este favorabilă strunirii discursului poetic şi exerciţiului de expresie artistică iscate dintr-o sete nestăvilită de a se rosti pe sine. În general, poezia ca rostire de sine are conotaţii aparte în Basarabia. De altfel, adevărul acesta reiese cu claritate din creaţia lui Ion Vatamanu, poetul cu gura spuzită de cuvinte, sau a lui Mihail Ion Cibotaru, autorul volumului Noi, picătura de sânge, care spune lucrurilor pe nume: „Alei, gura mult prea-ndoielnică, înfricoşată, muţita mea gură, şi inima!”. Astfel, fenomenul rostirii (inclusiv a celei poetice) a fost condiţionat de lepădarea de spaime. În acest context marcat de consecinţe se înscrie şi poezia tinerei Steliana Grama. De aici însă nu reiese că versurile sale sunt străine de înţelesurile moderne ale conceptului de poezie, chiar dacă pentru „plimbarea” prin cultura universală, de la antichitate până la peisajul relativ recent, autoarea îşi alege un „vehicul” nu dintre cele ultramoderne. Dar şi unei domnişoare din secolul al XXI-lea îi stă bine în faeton. Autoarei noastre îi plac personajele cu rezonanţă, îi plac cuvintele sonore („superbă ca o gladiolă”), expresiile care dau o anumită strălucire parnasiană rostirii poetice. Jocul expresiei este de o eleganţă pe care o aflăm la confluenţa dintre feminitate şi graţia divină cu care sunt dăruiţi copiii. Optimismul funciar pare că absoarbe umbrele într-o expresie artistică ale cărei taine sunt stăpânite cu destulă putere, însă, în acelaşi timp, universul este survolat de „păsări îngheţând în al lor zbor”. „Modernitatea” poeziei Stelianei Grama trebuie citită chiar în felul cum îşi raportează sentimentele la o întreagă galerie de personaje, de la cele antice: Odiseu, Euridice, Heracles, Penelopa, Medea, Oedip, Antigona, Clitemnestra, Ariadna, Iason la cele medievale: Don Quijote, Dulcineia, Hamlet, Ofelia şi până la cele din folclorul autohton: Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Cenuşăreasa, Manole, Ana. Se desprinde de aici înclinaţia autoarei nu atât (sau nu doar) către valorile universale, cît şi spre o lectură intelectualizată a sentimentelor, un anumit fel al personajului liric de a se detaşa de propriul eu. ”Vizitatorii” eului poetic se adună concentric în jurul unui „nucleu” vechi de când lumea: iubirea. Deosebirea, în acest caz, constă în disperarea cu care e căutat sentimentul în numele nevoii de maturizare: „Numai iubind te poţi simţi adultă cu adevărat”. Un decalaj între vârsta biologică şi cea spirituală pune stăpânire pe acest univers ce riscă să se destrame sub imperiul disperării gata să scape de sub control. E disperarea cu care este căutată împlinirea condiţiei umane, sentiment ce constituie, în fond, mobilul artei. Miracolul se desprinde din capacitatea autoarei de a-şi însuşi degajat, fără să renunţe la sinceritatea-i funciară, un mecanism al gândirii postmoderne. Pe acesta personajul din poezia Stelianei Grama şi-l supune cu graţie de copil cuminte ce se joacă în plină zi, sub ochii Demiurgului, cu fulgerele poeziei pe care le împarte generos celor din jur, îndemnându-i parcă: „Veniţi de luaţi lumină!”. …Dacă aveţi puterea de a vă încrede în poezie.