Un singur Dumnezeu – iubirea...
Pentru tiparCunosc un singur Dumnezeu – Iubirea
Şi alte zeităţi pe lume nu-s –
De-o suliţă de-a Ei m-aş vrea răpus
Spre a cunoaşte, astfel, mântuirea.
Iau foc la al destinului apus
Ca şi la-ntâia mea neprihănire…
Ce poate fi pe lume mai presus
Decât supremul Dumnezeu – Iubirea?
Candid şi plin de patimi, sunt dispus
Să cred că tocmai asta mi-i menirea:
De-a-i fi într-o continuă slujire
Cât sângele îmi arde, nesupus,
Şi să mă las, la nesfârşit, sedus
De fiecare şoaptă de iubire.
Şi-aş încălţa opinci de fier...
Şi-aş încălţa opinci de fier
Şi m-aş porni prin lumea toată
Ca să te caut şi să-ţi cer
Iubirea ta nevinovată.
Atât de sincer şi stingher,
Mi-i viaţa-ntreagă o erată
Şi-aş încălţa opinci de fier
Şi m-aş porni prin lumea toată.
Prin ce coclauri sau ungher
De pe pământ, din Iad sau Cer
Te-ascunzi? Te voi găsi vreodată?
Cu ultime puteri, mai sper
Şi-aş încălţa opinci de fier
Şi m-aş porni prin lumea toată…
Să nu mă-ndrăgostesc la nebunie...
Eu nu mă tem de moarte, dar mă tem
Să nu mă-ndrăgostesc la nebunie
De ochii tăi sublimi ca un poem
Ce îmi provoacă nopţi de insomnie!
Agonizând, vocalele îmi gem
Ca-n cel mai vechi şi tragic recviem
Şi, asistând la trista liturghie,
Consoanele-au intrat în letargie.
Tu-mi vei rămâne idolul suprem,
Chiar dacă-n veacu-acest de erezie
Mă-ntreb iubirea dacă-i un blestem
Sau dacă e, din contra, utopie…
Şi tremur tot, şi încă mă mai tem
Să nu mă-ndrăgostesc la nebunie.
Iubirea ta e ca un analgetic...
Iubirea ta e ca un analgetic
Ce îmi alină suferinţa grea –
Tu ai pătruns în carnea mea, genetic,
Chiar soarele-nainte de-a-l vedea.
Şi te iubesc, cum numai un eretic
În locul zeităţii ar putea
Să te iubească, gingaş şi bezmetic,
Neantizându-se-n privirea ta.
Prin ce parfum, prin ce fluid magnetic
Sau farmece ce le percep de-abia,
M-atragi în crucea nopţii, că deja,
Involuntar, eu redevin patetic
Şi-ţi jur ceva, romantic şi poetic,
Şi iar încep să te sărut, frenetic?
Solilocul cruciatului îndrăgostit
Şi nu conta că nu am nici un sfanţ
Şi mor deloc eroic, ci prosteşte –
Se prăbuşesc biserici în Bizanţ –
Doar cea din mine încă dăinuieşte.
Eşti unica-mi Biserică, şi-n lanţ
Nu sunt acel ce deznădăjduieşte,
Chiar dacă nu mi-a mai rămas un sfanţ
Şi mor deloc eroic, ci prosteşte.
Prinţesa mea, nu-ţi fie cu deşanţ:
Chiar când mi-or azvârli cadavru-n şanţ,
Sărmanu-mi suflet care te iubeşte
Şi de-al tău drag atâta pătimeşte,
Nu va pleca la Ceruri – pământeşte
Va fi o umbră ce te ocroteşte…
Cavaler al cauzei pierdute
Sunt cavalerul cauzei pierdute,
Dar pentru care gata sunt să lupt
Pân’ paloşu-mi va fi în două rupt
În ţări exotice, necunoscute.
Pân’ voi cădea-n prăpăstii neştiute
Din vârful muntelui cel mai abrupt,
Sunt cavalerul cauzei pierdute,
Dar pentru care, de când sunt, mă lupt…
Şi aş lupta mereu, neîntrerupt,
Cu forţele barbarilor, temute,
Şi cu obstacole neprevăzute,
Şi cu primejdii multe – zeci şi sute –
Doar la întoarcere să mă sărute
Acea, de dragul căreia eu lupt.
Mă căţăram pe vechiul contrafort...
Mă căţăram atunci, nici viu, nici mort,
Pe greabănul acestui contrafort
Să mă strecor la tine în chilie
Cu-aromitoare flori de iasomie.
Aş face orice gest de nebunie
Şi aş depune orişice efort
Să trec de zidul anticului fort
Şi să pătrund la tine în chilie!
Când urlă pe sub geamuri vijelia
Şi somn nu am, şi ora e târzie,
Şi solitudinea n-o mai suport,
Aş vrea să urc bătrânul contrafort
Şi să pătrund la tine în chilie,
Să-mi dărui iarăşi sărutări o mie!
În ochii tăi ca floarea cea de in...
În ochii tăi ca floarea cea de in
Eu îmi citesc întregul meu destin
Cu mii de zboruri şi de prăbuşiri
În zbuciumul aceleiaşi iubiri.
Şi dup-atâtea zeci de rătăciri,
Ca pe miracolul Bunei Vestiri,
Eu îmi citesc întregul meu destin
În ochii tăi ca floarea cea de in.
Ce dor mi-i de albastrele-ţi priviri!
Nu intuieşti, cu haru-ţi sibilin,
Că-mi trebuie atâta de puţin
Spre-a mă simţi realizat deplin:
Doar ochii tăi ca floarea cea de in
În care-i scris întregul meu destin…
Chiar dacă ne-am întoarce-n Evul Mediu...
Şi chiar de ne-am întoarce-n Evul Mediu,
Te voi iubi la fel de pătimaş
Şi voi găsi, domniţă, vreun remediu
De a-ţi trimite zilnic un răvaş.
Chiar de cândva întregul tău oraş
Va fi supus prelungului asediu,
Eu voi trimite către-al tău lăcaş
Hulubi de poştă, ca în Evul Mediu.
Francez, yankeu sau ultim papuaş,
N-o să-mi permit nicicând să fiu un laş,
Ci, petulant şi chiar sinucigaş,
Am să m-avânt în focul uriaş
Să te salvez de orişice vrăjmaş,
Chiar dacă am trăi în Evul Mediu…
În lumea mea subpământeană...
Dacă-ntr-adevăr îţi sunt pe plac,
Fata mea cea fără de prihană,
Te invit în sufletu-mi buimac
Ca în Lumea cea Subpământeană.
Nici un ins din specia umană
N-a trecut pe-aici de-aproape-un veac…
Ce-ai pierdut în sufletu-mi buimac
Şi în Lumea mea Subpământeană?
Crezi că încă poţi găsi vreun leac
Pentru veşnic sângerânda-mi rană?
Poate e mai bine ca să tac,
Dar e prea târziu şi ce să fac
Să te scot din sufletu-mi buimac
Şi din Lumea mea Subpământeană?
Mi-i inima castel medieval...
Mi-i inima castel medieval
De-o mie de fantome bântuit
Şi nu mai ştiu deja – paradoxal! –
Pe cine cât de tare am iubit.
Câţi feţi-frumoşi, ‘n armură şi pe cal,
Intrat-au în alcovu-mi tăinuit
Şi câţi mi-au dedicat un madrigal,
Şi câţi – în crucea nopţii – m-au vrăjit!
Şi câţi, îndrăgostindu-se fatal
De-al meu sărut, de patu-mi lilial,
Iubirea cea de vis mi-au dăruit
Şi-n preajma-mi veşnicii au zăbovit…
Mi-i inima castel medieval
De-o mie de fantome bântuit.
De-ai să mă chemi la ceruri...
De-ai să mă chemi la Ceruri, am să vin
Cu un rucsac de aripi în spinare,
Să poţi să levitezi câte puţin
Peste pământ, când vişinii-s în floare.
Şi pentru că – ce magică-ntâmplare! –
Tu mi-ai schimbat întregul meu destin,
De-ai să mă chemi în Iad, tot am să vin
Să te salvez când nu-i nici o salvare.
Mă simt atât de singur şi străin,
Că Moartea cu veşmântu-i ebenin
Îmi pare-acum o binecuvântare
Şi-mi cer iertare de la fiecare,
Ca-n clipa-n care-ai să mă chemi, să vin
La tine, într-a ta însingurare…
Sunt iarbă...
Străin în veacu-acesta şi străin
În carnea ta, mai fragedă ca iarba,
Când ceaţa-n zori începe să m-absoarbă,
Mă-ntreb, de ce aici mă mai reţin;
Ce am pierdut în glasul tău divin
Ce-mi face-n vene sângele să-mi fiarbă,
Când eu până şi ierbii-i par străin
Şi ştim cât de cuminte este iarba…
În mine creşti, puţin câte puţin,
Te-ncolăceşti în jurul coapsei, lin,
Mi te-ncâlceşti în plete şi în barbă
Şi iarăşi cad în dulcele leşin,
Dar nu-mi mai par acum deloc străin –
Sunt ceea ce ai fost şi tu – sunt iarbă…