Un poet cu lira-n lacrimi...
Pentru tipar
Grigore Vieru, născut în 1935, la Pererita, pe malul stâng al Prutului, faţă-n faţă cu Miorcanii lui Ion Pillat, a devenit de mulţi ani un simbol al încercării de renaştere spirituală şi naţională în Basarabia postbelică. Păstrând proporţiile, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită. Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi care sunt cu ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne.
Proces dificil pentru că, după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Poetul de talent află, chiar şi în aceste condiţii, calea spre arta autentică. Grigore Vieru a început să scrie, cum mărturiseşte undeva, „din frică şi singurătate”. Marele lui model liric şi moral este Eminescu („Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Universului”), iar cântecul îi pare a fi „sufletul urgent al vieţii omeneşti”. Format într-o ambianţă străină, el se agaţă de limba maternă, socotind că limba unui popor este istoria lui.
„Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi”, scrie poetul într-un loc. Rămas orfan de tată (mort în război şi îngropat în pământ străin), şi-a adorat mama şi a făcut din ea în poezie un simbol complex (ţară, grai, istorie tragică, vatră a fiinţei etc.), reluat în mai toate cărţile sale. Omul care jeleşte în poeme muzicale tragediile neamului său este, în felul lui, un martir. L-am cunoscut, cu mulţi ani în urmă, în casa lui Nichita Stănescu. Un tânăr cu faţa tragică şi plete romantice. Ochii lui sugerau o lungă insomnie a istoriei. Nichita Stănescu, cuprins de zel patriotic, dădea un spectacol de iubire şi poezie, iar Grigore Vieru părea totalmente subjugat de ceea ce vedea şi auzea. Mai târziu, Nichita Stănescu avea să spună despre confratele său basarabean: „Este un mare şi adevărat poet; el transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă”.
Poetul care împrimăvărează toamna este un spirit elegiac, lira lui este, de regulă, înlăcrimată. În volumul Rădăcina de foc (Editura Univers, 1988), unde şi-a selectat o parte din poeme, observăm că, efectuând acea întoarcere în alt timp de care vorbeam mai sus, scrie despre casa de humă de pe marginea Prutului, despre satul „picurat alb pe deal”, despre amintirea bunicului Nicuţă şi „suflarea veciei” ce se simte în amurgul rustic... Un Iosif peste care au trecut valurile de brutalitate ale istoriei, iată ce se remarcă în primele versuri, dedicate în cea mai mare parte mamei, mit fundamental, cu mai multe învelişuri lirice. Vieru reciteşte pe Alecsandri şi Eminescu şi scrie, nu în stilul lor, dar cu simbolurile lor, voind deliberat să continue o tradiţie ameninţată. La fel procedează şi cu poezia populară, din care reia un număr de teme (acelea ce trimit la tiparele spiritului românesc) şi le introduce într-un poem confesiv şi profetic. O jale de popor îmbătrânit în suferinţă, o respiraţie uşoară printre inefabilele naturii. Satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul... toate participă la o mirifică patrie imaginară închisă într-o imensă lacrimă:
„S-au micşorat alunii / Cineva sus pe coastă / Spală faţa Lunii / Cu lacrima noastră. / Ah, idee măreaţă, / Îmbătrâni-vei şi tu! / Toate se schimbă în viaţă, / Numai izvorul nu. / Veşnic tânăr şi bun, / Sună sub dealuri străbune. / «Bună seara», îi spun. / «Bună ziua», îmi spune”.
Nu-i uitată mitica Mioriţă şi nici dorinţa eminesciană de întoarcere la „roditoarea humă”. Limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor se aude, izvoarele poartă o veche, copleşitoare durere nenumită, iar în mijlocul acestui peisaj de suferinţă dospită se ridică chipul mamei, icoana statorniciei în tragedie:
„Iar buzele tale sunt, mamă, / O rană tăcută, mereu, / Mereu presurată cu ţărna / Mormântului tatălui meu. / O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult ca pre dânsul, / Pre tata-n / Puţinii lui ani pre pământ. / Acuma când nu te poţi, mamă, / De sarea din şale pleca, / Cine ridică mormântul / Spre gura uscată a ta?!”.
Erosul este în poemele lui Vieru discret şi serafic, în prelungirea poeziei populare şi a poemelor lui Eminescu. Femeia este un răsărit de soare, printre genele ei se înalţă Luna, bărbatul îndrăgostit aspiră să fie îngropat în lumina ochilor ei... în această imagistică tradiţională înecată în suavităţi se aude şi câte un sunet mai aspru, repede melancolizat însă şi adus, în cele din urmă, în nota obişnuită de beatitudine:
„Unde sunt frunzele / hrănite cu sângele / dragostei noastre?! / Unde e sângele / hrănit cu verdele / frunzelor tinere?! / Şi apele unde sunt / limpezi de sufletul nostru?! / Şi sufletul unde e / limpezit de tremurul apei?! / Unde e pasărea / trezită în zori / de şoaptele dragostei noastre?! / Unde e dragostea noastră / trezită în zori / de al păsării cântec? / O ceaţă caldă cu frunze / alunecă printre arbori, / şi eu de ea mă lipesc, iubito, / precum atunci, precum atunci – / de făptura ta somnoroasă”.
Contactul cu poezia scrisă de Nichita Stănescu, Sorescu, Adrian Păunescu şi alţi poeţi din ramura bucureşteană a generaţiei a modificat ceva în lirismul tradiţionalist al lui Grigore Vieru. El nu-şi părăseşte temele, dar îşi modifică simţitor sistemul de imagini şi chiar modul de a percepe lucrurile din afară.
Eminescianismul este încă puternic (şi aşa va rămâne mereu), dar peste acest strat de veneraţie lirică se ridică altul, mai modern. Iată un mic poem, antologic, despre disperarea iubirii materne (o variantă la obsedanta fantasmă din poemele lui Grigore Vieru):
„Când s-a întors / La puii ei cu hrană, / Găsise cuibul gol / Şi amuţit. / I-a căutat / Pân’ îi albise pana, / Pân’ când în cioc / Sămânţa a-ncolţit”
sau acest poem de dragoste, dedicat lui Nichita Stănescu, de un serafism mai rafinat:
„Mai mult, frumoaso, / Ce-aş putea să-ţi cer – / Ce-mi dărui tu puţin e?! / O, dacă-s pasăre, / Sub cer / Suflarea ta mă ţine! / Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul. / Ca frunzele din cer / Cobor / Genele tale, sfânto, / Sărutând pasărea în zbor / Şi locul unde cântă. / Valuri, dealuri, glasul tău / Pururi vântul mi-le-aduce / Şi-mi presur rana cu pământ: / Cu-a tale urme dulce”.
Poetul crescut în vecinătatea stepei citeşte acum pe Arghezi, Blaga şi pe alţi lirici moderni (Rilke, de pildă), făcând mici portrete lirice sau parafrazate în care îşi sileşte vioara înlăcrimată să prindă şi astfel de sunete. Versurile ce urmează nu lasă nici un dubiu asupra modelului:
„O, e o tăcere / Atât de afundă / Că se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern / umbra / Pe masă, / Curată şi răcoroasă”
sau:
„E-atâta tăcere / în casa mumei, / Că s-aude în jur murmurând / Plânsetul humei”,
dar altele şi-au găsit deja ritmul propriu într-o notaţie ce renunţă la formele tradiţionale de seducţie, ca în această reflecţie nichitiană:
„Cămaşa ta e la fel / Cu cea a soldatului. / Ah, firule de iarbă! / Cum de nu bocăneşti / pământul cu talpa / Şi tu, / Cum de n-ai şi tu general / fiind la fel îmbrăcat / Ca soldatul? / Cum de-ţi păstrezi mirosul, / Frumosul tău miros de iarbă?! / Cum de nu miroşi / A bocanc, bunăoară, / A bocanc mărşăluind?! / – Încotro, soldaţilor verzi, / Subţireilor? / Încotro ţineţi calea / Neauziţi, nesimţiţi? / – Spre toamnă, poete, / Spre galbenul ei liniştit, / Generale!”.
Temele vechi caută acum alt limbaj şi imaginaţia lirică află noi puncte de reper. Nu totdeauna Grigore Vieru reuşeşte să-şi depăşească pragurile, dar e cert că spiritul lui elegiac este în căutare de spaţii lirice inedite. Mama, patria, dorul, dorul pământului natal, iarba minată cu ouă de privighetoare, ţipătul din tăcerea ierbii, uleiul liniştii prelins pe frunzele toamnei şi alte fantasme se întâlnesc în mici fabule lirice scrise în stilul generaţiei ’60:
„Locuiesc la marginea / unei iubiri. / La mijlocul ei / Trăieşte credinţa mea. / Locuiesc la marginea / Unui cântec. / La mijlocul lui / Trăieşte speranţa mea. / Locuiesc la marginea / Unei pâini. / La mijlocul ei – / Dragostea mea pentru voi”.
Cu o notă în plus de duioşie, de bunătate în suferinţă, Vieru mi se pare, într-adevăr, un poet al bunătăţii şi, după o vorbă a lui Noica, un poet al singurătăţii bucuroase. Chiar şi atunci când poartă o sabie în mână, sabia lui este de miresme. Ca în cântecul lui Tudor Gheorghe, în drumul spre moarte omul este purtat de un car cu roate de flori şi jalea se împiedică sistematic de inefabilele lumii:
„Viaţa asta-i scurtă tare, / Cât ai mirosi o floare! / Viaţa asta nu mult ţine, / Cât te-ai apăra de-un câine! / Ba cu dor, ba mânioasă, / Viaţa totuna-i frumoasă. / Ba cu bune, ba cu rele, /S-a cam dus şi-mi este jele!”.
sau:
„M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. / M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul. / M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteaptă cu ce vine”.
Casa natală, obiect liric sacru pentru poetul ce trăieşte într-o vatră de nestatornicie a istoriei, este tratată acum în stilul Sorescu. Poemul are o incontestabilă forţă lirică:
„Oamenii la noi / Primăvara / Scot din malul Prutului / Lut pentru casă: / Îi scot pe străbunii noştri / Prefăcuţi în lut. / Pe urmă / Frământă, dureros, lutul / Până când le sângeră / picioarele. / Apoi / Femeile pictează pe horn / Cocoşi şi flori stilizate, / Bărbaţii sparg podul / Să treacă lumina electrică, / Bătrânii se încălzesc / Cu spatele la sobă, / Copiii zgârie obrazul pereţilor / Şi fac pipi pe faţa casei. / Iar lutul / Scade tot mai mult, / Şi gropile acelea pe sub / pământ / Înaintează tot mai mult / Către sat. / Şi vine o primăvară / Când lumea se aude săpând / Chiar sub casa ta. / Atunci copiii tăi / Scot din casa cea mare / covorul / Şi se mută la margine de sat / Unde-şi fac o / Casă nouă”.
S-a modificat ceva şi în modul de a construi metafora. Poetul aduce în ea elemente mai prozaice: „bocancul spaimei cerul a spart”, „iarba îmi linge pe spate sarea cămăşii” etc. Efectul liric este favorabil. Această cură de prozaicitate sileşte pe Grigore Vieru să renunţe la ritmurile romanţei şi să-şi exprime într-un mod mai direct obsesiile... Vieru a scris şi bune cântece pentru copii, în care sensibilitatea lui pentru purităţile lumii găseşte un câmp rodnic. Poezia are, după exemplul lui Arghezi, şi un rol educativ. Iată un poem despre ariciori:
„Aricioaica-n umbra florii / îşi grijeşte ariciorii, / Îi spală de cu zori / Pe botic şi ochişori. / Doar pe spate, doar pe spate / Să-i băiască ea nu poate. / Ariciorii, aşadar, / Stau cu spatele murdar. / Şi-s spălaţi abia când plouă / La o lună sau chiar două. / Bucuraţi-vă, măi pici, / Ca nu sunteţi pui de-arici!”
sau altul despre puiul de melc:
„S-a stins soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi spun, / Dar nici una nu-i frumoasă... / Greu e singurel în casă!”.
În ultimii ani, când a putut să se exprime mai liber, Grigore Vieru a publicat multe versuri patriotice, care i-au adus reputaţia de poet al „pătimirii” basarabene. El încearcă şi genul moralistic în nişte izbutite „poeme din bătrâni”, din care citez: „Omul fără casă merge fără grijă la război, dar se şi predă la fel”; „Nu se poate ca tu să fi ajuns seara acasă la prunci, iar fericirea să fi rămas în urmă”; „Nici un grai nu este mai mare decât Patria, nici un grai nu este mai mic decât istoria Patriei”; „E bine să înveţe un popor de la altul, nu este bine să înveţe un popor pe altul”; „Sunt bun în măsura care mi-o îngăduie răul din jur”; „Bezna are o singură culoare, lumina – o mie”, „Ura strâmbă gura”; „Am murit, mai simplu nu pot fi”; „Geniul corectează ceea ce a greşit harul”; „Ceea ce nu înţelegem într-o poezie este sau cu totul real, sau cu totul ireal”; „Prea multe flori în grâu sunt buruiene”; „Umorul, dacă nu are caracter, supără la fel ca smiorcăitul liric”.
Acest poet, născut de miresmele şi durerile pământului său, aşezat – după o vorbă cunoscută – în calea răutăţilor, nu se ruşinează să-şi poarte tragedia şi iubirea pe faţă.
(Din Scriitori români de azi, vol. III,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999)