Rolul lecturii în procesul de educare a elevilor
Pentru tiparExistenţa concepţiei materialiste despre lume şi viaţă care mai persistă încă şi astăzi a sugrumat din sufletele oamenilor tot ce este mai de preţ. Astfel, cinstea, demnitatea, sinceritatea, iubirea, dragostea, adevărul, mărinimia, modestia etc. devin calităţi rare faţă de ispita superficialităţii, excesului, lipsei elementului pudic, lipsei unui ideal etc. În aceste împrejurări, se impune o refacere fundamentală a sistemului educaţional. Toţi acei care sunt sufletul şcolii şi văd în tinerii de mâine viitorul naţiunii trebuie să conştientizeze necesitatea acestui lucru. Şi, în primul rând, noi, învăţătorii. De aceea e necesar să ne gândim mai serios la formarea deprinderilor bune care să devină pentru generaţia tânără norme de conduită în viaţă. Problema în cauză a fost elucidată de către pedagogi şi în perioada anilor 1918-1940. Astfel, I.G. Cârlan, cunoscut autor în perioada interbelică, menţiona: „Cele trei lucruri principale cu care trebuie să rămână un absolvent al şcolii primare: socotitul, scrisul şi cititul trebuie cultivate cu cel mai mare interes. Va uita un absolvent al şcolii primare gramatica, istoria etc., dar a uita aceste trei lucruri nu-i este iertat nici lui, nici şcolii pe care a absolvit-o. Cititul, în special, trebuie cultivat până la a fi o necesitate pentru copil şi pentru adultul care a urmat câţiva ani şcoala primară”1 .
Din înseşi cărţile de citire ale elevilor trebuie trase învăţăminte cu conţinut moral. În acest context merită a se ţine cont de sfaturile pedagogului A. Băcăianu din Chirutnea, Cahul: „Învăţătorul nu trebuie să se mărginească la predarea materiei prevăzute de programa analitică... Învăţătorul trebuie să trezească în copil dragoste şi imbold către lectură, care să-i servească şi după ieşirea din şcoală. Lectura îi va servi un stimulent în dezvoltarea de mai târziu ca distracţie, ca plăcere în viaţa lor uniformă de la sat, reacţionând totodată împotriva beţiei, lăncezelii, urâtului”2.
Despre necesitatea cultivării elevului cititor la etapa contemporană îşi expune concepţiile şi Vl. Pâslaru, doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar: „Activitatea elevului cititor, pentru a face din subiectul său o personalitate cu capacităţi nelimitate de exprimare a eu-lui în cele trei sfere principale ale lumii: Natura, Societatea, Omul, trebuie să comporte esenţele acestora în forme artistic-estetice, deoarece însăşi literatura artistică le sintetizează, realizându-şi una dintre funcţiile sale principale. Elevul cititor nu este doar un subiect pasiv, situat în afara literaturii, asupra căruia se acţionează prin intermediul valorilor etic-estetice ale operelor literare, ci chiar un component principal al literaturii, căci valoarea artistică şi cea estetică apar din interacţiunea imaginilor codificate în textul operei literare şi întreaga valoare umană a elevului cititor...”3.
Pornind de la cele expuse, ne convingem încă o dată de importanţa cultivării elevului cititor. Este regretabil faptul, dar la ora actuală elevii fac foarte puţină lectură şi chiar nu au atracţie pentru citit. Aceasta, se pare, este consecinţa faptului că în şcoli se acordă prea puţină atenţie cultivării interesului pentru carte, formării deprinderii de a citi, necesităţii lecturii.
În contextul celor expuse găsim de cuviinţă să elucidăm în continuare concepţia şi experienţa unor pedagogi cu privire la tehnologia didactică utilizată în şcoala din Basarabia, în perioada interbelică, experienţă care se impunea cu insistenţă pentru obţinerea eficienţei în procesul de implementare a metodei lecturii în şcoală. Un alt autor, G.G. Antonescu, avea să menţioneze: „Astăzi nu ne mai mulţumim cu şcoala care încearcă spiritul elevilor cu un capital cât mai mare de cunoştinţe, ci pretindem la o şcoală care să formeze caractere şi să prepare pe elevi pentru viaţă. Astăzi valorăm mai mult procentele ce dă acel capital, decât capitalul însuşi”4.
Dintre mijloacele care erau preconizate pentru cultivarea lecturii în şcoala interbelică se numărau: înfiinţarea de biblioteci pe lângă fiecare şcoală, chiar şi în fiecare clasă, şezători de seară, mai ales în zilele de sărbători, prime în cărţi, sărbătoarea cărţii, cărţi date spre lectură copiilor acasă, introducerea în orarul săptămânal a unei ore de lectură. În acest sens „Ministerul Instrucţiunii Publice cu ord. nr. 163307/931, hotărâse ca o oră de gramatică de la clasele II, III, IV să fie înlocuite săptămânal obligatoriu cu lecţii şi povestiri din literatura copilului”5.
Introducerea orei de lectură era binevenită prin faptul că dezvolta gustul pentru o anume literatură şi dragostea de carte; trezea elevului interes şi pentru celelalte obiecte de învăţământ, dându-i posibilitatea chiar de a le aprofunda; fiind deprins cu lectura, va privi ca ceva necesar citirea unui ziar sau a unei reviste, fiind astfel cunoscător al problemelor cu care se frământă omenirea; lectura contribuie esenţial la educaţia şi formarea experienţei, întrucât faptele şi întâmplările citite vor fi analizate, etc.
Comentariile pe marginea lecturilor trebuiau făcute lejer, nu forţat, şi numaidecât tot ce era mai necesar. În legătură cu aceasta Izabela Sadoveanu zicea: „Să nu uite nici dascălii, nici părinţii că un copil îşi capătă experienţa vieţii şi educaţia pe trei căi: instrucţia verbală, observaţia personală şi lectura. Din aceste trei, nu ştiu dacă nu putem socoti lectura ca aceea care îngăduie copilului să capete numărul cel mai mare de cunoştinţe pe calea cea mai scurtă...”6 .
Ora de lectură era considerată şi ca un mijloc foarte bun de recreaţie; se crea posibilitatea de a forma deprinderea de a citi începând cu cea mai fragedă vârstă, desigur pedagogii avertizau asupra faptului ca elevului să nu-i cadă în mâini cărţi care l-ar fi influenţat negativ. O lecţie de lectură bine organizată constituie şi un mijloc eficace de a stabili o legătură de încredere şi atracţie între elev şi învăţător. O poveste, o glumă, o ghicitoare în ora de lectură cucereşte şi pe copiii cei mai indiferenţi. În acest context putem aduce drept argument afirmaţia pedagogului A. Gândea că „literatura populară abundă în zicale, anecdote, glume care de care mai cu duh: La un car de învăţătură trebuie şi un dram de minte; Poartă condeiul la ureche ca să-i zicem logofete; Decât un sac de carte şi o mână de minte, mai bine o mână de carte şi un sac de minte; E mai bine a şti puţine şi bine; Nu câte ştii, ci cum le ştii”7.
Operele literare alese reuşit pentru lectură cultivă la elevi prietenia, dragostea de şcoală şi viaţă. Ele constituie şi un izvor de cunoştinţe în toate domeniile, fiindcă un copil care a căpătat deprinderea lecturii va citi peste ani nu numai cărţi de poveşti, distractive, dar şi lucrări ştiinţifice, despre gospodărie, agricultură etc. În materiile de educaţie, prin intermediul lecturii, vom dezvolta anumite sentimente, imaginaţia, educaţia morală, iubirea de ţară, de părinţi, de bătrâni, semeni, adulţi etc.
În scopul dezvoltării gustului pentru lectură se recomandă ca, pe lângă cartea de citire, să se folosească reviste sau cărţi destinate copiilor.
Pentru orele de lectură e binevenită citirea povestirilor, poveştilor, ghicitorilor, organizarea jocurilor mintale, lucrări distractive etc.
Pentru a cunoaşte bine preferinţele copiilor la diferite vârste, pedagogul trebuie să cerceteze interesul acestora. Se recomandă, în special, ca lectura să înceapă cu basme fantastice distractive şi cu povestiri hazlii din viaţa personajelor comice (Păcală, Tândală, Ţăndărică etc.), apoi se va trece la mituri, legende etc.
În concluzie, ţinem să subliniem că, numai pătrunzându-ne de aceste adevăruri şi căutând pe orice cale să formăm elevilor deprinderea de a citi, vom evita situaţiile în care discipolii noştri, după ce termină şcoala, uită de carte şi rămân pasionaţi doar de tehnica modernă, televizor, computer ş.a.
Note
1 I.G. Cârlan, Ora de lectură // Şcoala Basarabeană, Chişinău, 1936, nr. 2, p. 17.
2 A. Băcăianu, Rolul învăţătorului de la sat // Năzuinţa, Cahul, 1935, nr. 4-5, p. 15.
3 Vl. Pâslaru, Principiul pozitiv al educaţiei, Chişinău, 2003, p. 230.
4 T. Ştirbu, Reorganizarea învăţământului profesional // Viaţa Basarabiei, Chişinău, 1934, nr. 1, p. 33.
5 I.G. Cârlan, ibidem, p. 18.
6 Ibidem, p. 19.
7 Andrei Gândea, Din pedagogia bătrânilor noştri // Şcoala Basarabeană, Chişinău, 1919, nr. 1, p. 52-53.