Poet al întregii romanităţi
Pentru tiparCaracterizându-l drept „rege al poeziei”, Mihai Eminescu avea în vedere că încă începuturile activităţii literare ale lui Vasile Alecsandri erau strâns legate de cele ale geniului popular sub toate aspectele. Alături de C. Negruzzi, Al. Donici, M. Kogălniceanu în Moldova, I. H. Rădulescu în Muntenia, G. Bariţiu în Transilvania, V. Alecsandri a pus bazele limbii literare şi ale literaturii naţionale româneşti moderne.
B. P. Hasdeu îl considera pe V. Alecsandri drept „reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii şi simţirii româneşti. El a cântat toate dorinţele, el a plâns toate nevoile şi necazurile românimii, el şi-a îmbărbătat neamul. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-a fost specific românesc şi în talentul lui nici o pornire, care să nu fi fost specific românească”. În concluzie, B. P. Hasdeu considera că V. Alecsandri a fost „gloria indiscutabilă a literaturii româneşti”. Întreaga sa producţie literară (poezie, dramaturgie, proză), realizată în secolul în care a trăit, a fost fructificată în veacul următor, ajungând în toată complexitatea ei până în cel de-al XXI-lea secol, bardul de la Mirceşti rămânând un scriitor a cărui operă vede lumina tiparului în diverse publicaţii, culegeri, volume editate şi în ziua de astăzi în România, Republica Moldova, în alte ţări.
În cele ce urmează aş dori să mă opresc la unele date, poate mai puţin cunoscute, din viaţa şi activitatea autorului, anume la atribuirea, în 1878, lui V. Alecsandri a titlului de laureat al „Jocurilor floreale” ale felibrilor. În limba provensală – vorbită în sudul Franţei – félibre se numeşte poetul sau prozatorul de limbă d’oc. În anul 1854 a luat fiinţă în Provence o şcoală literară numită Félibrige, având scopul de a restaura limba şi tradiţiile provensale şi ale altor dialecte ale limbii d’oc. Iniţiatorii acestei mişcări au fost scriitorii Frédéric Mistral (născut în localitatea Maillane la 8 septembrie 1830, decedat la 20 martie 1914) şi Joseph Roumanille [născut la Saint Remy (Bouches du Rhône) în 1818, decedat în 1891]. Alţi membri ai şcolii Félibrige au fost: Louis Roumieux, Gabriel Azais, Bonaparte-Wise, Camille Lafargue ş.a.
La 13 mai 1878, V. Alecsandri a primit telegrama filologului francez Alphonce Roqueferrier (secretarul Societăţii pentru studierea limbilor romanice), în care i se comunica despre premierea „Cântecului gintei latine”. Era un prilej de mulţumire şi mândrie personală, un eveniment benefic pentru imaginea Patriei sale şi cu rezonanţă în întreaga romanitate orientală.
De mai multe decenii V. Alecsandri era strâns legat de mişcarea felibrilor. Încă în 1839 el vizitase Lyonul şi Marsilia. Şapte ani mai târziu făcuse o călătorie cu vaporul pe râul Rhône, oprindu-se în oraşul Avignon, unde vizitase Chateau de Papes (sediul papalităţii între 1309-1377). În 1849 trecuse prin Provence, oprindu-se în oraşul Arles cu vestitele arene romane. În 1853 vizitase mai multe oraşe din sudul Franţei (Biarritz, Toulouse, Montpellier, Nâmes, Arles, Marsilia). (Vezi revista Reflets mediterraniens – Avignon, nr. 46 din 1946, studiul: „Le poète V. Alecsandri” de El. Rădulescu-Pogoneanu şi G. C. Niculescu.)
La 22 mai 1878, în oraşul Montpellier din sudul Franţei, la „Jocurile floreale” a avut loc o mare sărbătoare populară, la care au participat peste 60.000 de spectatori, în cinstea atribuirii lui V. Alecsandri a titlului de laureat al celei de a doua ediţii a jocurilor (prima ediţie a fost în 1875). Orchestra a interpretat o arie românească, iar un cor de peste 200 de persoane – melodia „Cântecului gintei latine”. Muzica a fost scrisă de compozitorul italian Filippo Marchetti (1836-1902). Poezia lui Vasile Alecsandri era de acum tradusă în limba franceză şi în cea italiană. Au urmat traducerile ei în provensală, retoromană, latină, germană, polonă, maghiară şi ebraică, fiind astfel răspândită în toată lumea. Poetul n-a participat la serbările de la 22 mai 1878, dar în anul 1882 a întreprins o lungă călătorie prin Italia şi Provence. La Milano l-a întâlnit pe cunoscutul filolog italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), unul dintre cei cinci membri ai juriului, care-l premiase în 1878. Pe alţi doi foşti membri ai juriului (provensalul Tourtoulon şi Mihail Obedenaru) i-a vizitat la Montpellier. Îl cunoaşte apoi pe marele poet Frédéric Mistral (1830-1914) la Maillane, locul de naştere al acestuia. Operele principale ale lui Fr. Mistral (romancier, dramaturg şi memorialist) sunt: romanul Miréio (Mireille, 1859), Trésor de félibrige (1888), lucrare considerată tezaur al dialectelor occitane moderne. În 1904 lui Fr. Mistral i s-a decernat Premiul Nobel (suma primită a fost transmisă Muzeului din Arles) (vezi Emilia Tailler, Frédéric Mistral şi Vasile Alecsandri la Congresul din Montpellier, Bucureşti, 1915). În timpul vizitei lui Alecsandri la Maillane, poetul spaniol Albert de Quintana i-a înmânat acestuia, în prezenţa lui Fr. Mistral, cupa simbolică pentru „Cântecul gintei latine”: „Latina gintă e regină / Într-ale lumii ginte mari...”. Pe o fotografie a sa Quintana scria cu admiraţie şi dragoste: „Marelui poet... Vasile Alecsandri de la fratele şi prietenul său”.
În timpul acestei vizite V. Alecsandri îi cunoaşte pe mai mulţi dintre felibri. Scrie versuri ocazionale, iar aceştia îl primesc cu entuziasm, dedicându-i o serie de poezii.
Astfel bardul de la Mirceşti devine un reprezentant de vază al operei poetice din întreaga romanitate europeană.
* * *
Încă în octombrie 1851 V. Alecsandri îşi dezvăluise esenţa filozofică a vieţii într-o scrisoare către N. Bălcescu, care se afla atunci la Palermo. Poetul se exprima simplu, dar profund: „După socotinţa mea, cea mai frumoasă parte a vieţii se compune din simţirile ce insuflă şi primeşte un om pre pământ”. La acestea G. Bogdan-Duică în cartea sa V. Alecsandri. Povestirea unei vieţi (Bucureşti, 1926, pag. 62) adăuga: „Filozofii vor zice că poetul era un aderent al primatului sentimentului, eu le-aş da dreptate, dar aici altceva mă mai opreşte în loc, mă opreşte suma simţirilor ce el a dat, suma de mulţămire, de plăcere ce el a răspândit-o în lume prin cuvântul său, prin faptele sale”.
Într-adevăr, trec anii, am ajuns la începutul celui de-al treilea mileniu, dar amintirea poetului-patriot V. Alecsandri este mereu vie. Avea (şi are) dreptate G. Bogdan-Duică atunci când afirma: „Oameni ca el (Alecsandri) pier, dar nu mor. În mausoleu am închis moaşte. Duhul poetului a rămas în afară, în larg, în ţara mare, cum a dorit-o din toată inima sa. Pentru acest duh, în ţara sa, nu va exista moarte” (op. cit., pag. 63).
Chiar şi G. Călinescu (în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1985, pag. 296), după ce se alătură oarecum lui Al. Macedonski, cel care a supus unei „analize critice” nu numai pe V. Alecsandri, ci şi pe M. Eminescu, a recunoscut până la urmă: „În realitate Alecsandri este un scriitor viabil”, deoarece creaţia sa literară bogată şi variată întruneşte toate calităţile pentru a dura.
Premiul felibrilor a confirmat o dată în plus meritele distinsului nostru compatriot, „rege al poeziei”, în întreaga romanitate.