Nicolae Bălcescu – contemporanul nostru
Pentru tiparDupă o copilărie aproape neştiută, de parcă n-ar fi fost, în care informaţia cea mai relevantă rămâne cunoscuta scenă, povestită de Ion Ghica – scenă în care elevul de 13 ani şi-a apărat cu îndârjire dreptul său (o halviţă, pe care voia să i-o ia „găliganul” Sotea) –, din care îi reţinem însă pasiunea timpurie pentru istorie, Nicolae Bălcescu a trăit cu înfrigurare şi s-a format, ca „Om între oameni” – cum avea să-i spună Camil Petrescu în marele său roman –, între tinerii unei generaţii de aur care nu aveau nimic mai important în viaţă decât interesul naţional. Erau acei „doritori nebuni” de care vorbeşte Bolintineanu într-un roman autobiografic, „nebunia” lor fiind ideea de unitate naţională, „sfânta unire” care „ne face din morţi, vii”, cum avea să spună Costache Negri, tânăr şi el atunci, „fratele” de peste Milcov. Ideea aceasta i-a indus, lui şi altor tineri ca el, admiraţia pentru idolul de atunci al tinerimii, colonelul Ion Câmpineanu, ale cărui discursuri le aplaudau de la „galeria” Obşteştii Adunări. Şi tot această idee l-a introdus, când avea 21 de ani, în conspiraţia revoluţionară a lui Mitiţă Filipescu, dar şi, după deconspirarea acesteia, în 1840, într-un fel de domiciliu forţat la mănăstirea Mărgineni, unde a putut beneficia de marea bibliotecă a stolnicului Constantin Cantacuzino. Aici a şi contractat, se pare, boala ce-l va răpune în noiembrie 1852. Erau tinerii anului 1840, an dătător de speranţe şi prevestitor de evenimente mari – consemnate ca atare de poetul Grigore Alexandrescu, „consemnare” pentru care avea să fie câteva luni „arestuit” –, erau tinerii care se pregăteau să-şi asume riscul spre a întâmpina evenimente mari, previzibile, într-un timp ce „nu mai avea răbdare”. Erau tinerii care, frecvent, îşi imputau unul altuia, în discuţii aprinse, lipsa de răspundere că nu fac „ceva” pentru a scoate ţara, cu un ceas mai devreme, din „starea nenorocită şi umilită” în care se afla. În consecinţă, tot nobila idee i-a determinat pe câţiva dintre ei, între care şi pe Nicu Bălcescu, după o noapte de discuţii aprinse – în 1843, prin culesul viilor – să înfiinţeze o nouă Societate revoluţionară conspirativă, acum atât de cunoscută, „Frăţia”, cea care avea să pregătească „primăvara” românilor în marea „primăvară” europeană, a naţiunilor, la mijlocul veacului al XIX-lea. Îi aştepta o revoluţie, erau conştienţi de aceasta, pentru ea se pregăteau temeinic. Căci el, Nicu Bălcescu, istoricul cu vocaţie, deja afirmat printr-un studiu publicat în Foaia prietenului Mihail Kogălniceanu, la Iaşi, văzând clar şi înţelegând, era convins că într-o asemenea situaţie, când societatea e bolnavă, nu e suficient a răsturna „oarecare persoane ce sunt în capul ei”, ci „societatea trebuie a regenera”. În el deja se născuse revoluţionarul de mai târziu, de când era în „recluziunea” de la mănăstirea Mărgineni. O va spune mai târziu, mai mult pentru sine, aducându-şi aminte: „J’avais commencé la vie en me faisant en prison pour la révolution et prison oblige comme noblesse”.
În 1846 ajungea la Paris, pe urmele lui Mihai Viteazul, idolul generaţiei sale, despre care deja proiectase o lucrare mai întinsă. S-a înscris imediat în filiala de aici a „Frăţiei”, Societatea studenţilor români, căci, cu siguranţă, şi cu acest gând tainic venise: să-i vadă cât de motivaţi sunt pentru „cauză” şi cât de pregătiţi pentru vremurile care se anunţau, să-şi fortifice convingerile şi încrederea prin consultările cu ei şi, la rândul lui, ca istoric cunoscut şi preţuit, să le demonstreze că istoria le dă dreptate.
Se apropia sfârşitul anului 1846, de 5 luni se afla în „oraşul lumină” al Occidentului, iar prietenii din Societatea studenţilor români de aici au decis să înceapă, cu el, un ciclu de conferinţe lămuritoare, tratând fiecare „vreuna din chestioanele ce interesează ţara noastră”.
Cât i-au îngăduit timpul şi starea sănătăţii, Nicu Bălcescu s-a obligat, atunci, în acest Cuvânt de început, să „arunce” o „privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului Patriei noastre”. Studiul atent al trecutului istoric îl ajutase să înţeleagă lucrurile ce se derulau sub ochii lui, să vadă furtuna care se apropie sub o aparentă linişte şi mai ales îl învăţase că, de regulă, nu se poate culege a doua zi ceea ce ai însămânţat azi. Această învăţătură şi această înţelegere nu numai că l-au ajutat să demonstreze colegilor de generaţie, aflaţi atunci la Paris, greşeala în care căzuse, după eşecul înregistrat, idolul lor, colonelul Ion Câmpineanu, împreună cu prietenii dintr-o anterioară Societate secretă ce-şi propusese să aducă românilor independenţa şi unitatea, dar i-au oferit şi argumente în a-i acuza chiar, că acum, propovăduind public defetismul, se fac vinovaţi în faţa poporului, căci „rătăcesc naţia pe căi afurisite”.
Văzând în profunzime, cu ochiul istoricului, Nicu Bălcescu, la capătul demonstraţiei formula cu claritate în faţa colegilor o teză: Trăim, domnilor, într-o epocă de tranziţie, între trecutul care piere şi viitorul care începe a ne luci... Iar pentru acest viitor, ţinta noastră... nu poate fi alta decât Unitatea naţională a românilor. Unitatea mai întâi în idei şi sentimente, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, din basarabeni, din bucovineni, din transilvăneni, din bănăţeni, din cuţovlahi, să facă un trup politic, o naţie românească, un Stat de şapte milioane de români. Iar unitatea să fie neapărat însoţită de o reformare socială a românilor, bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi ale egalităţii... Şi nu va fi o unitate pe seama altora, aşa ceva n-au urmărit românii niciodată şi nu vor urmări. Steagul acestei lupte? Românismul dar e steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toţi românii – arăta Nicu Bălcescu colegilor săi tineri, căci în ei „naţia” îşi pune nădejdea în acţiunea care avea să înceapă.
Ridicarea la luptă pentru „cauză” trebuie însă pregătită cu temeinicie şi consecvenţă, prin „practicarea virtuţii”, prin „propaganda prin scris, prin grai” a ideilor noi „până când ele vor ajunge convincţii puternice pentru majoritatea naţiei”. Numai astfel „luminarea şi ridicarea poporului din starea lui cea apusă” îi va face sigur loc la „banchetul naţional” (al tuturor naţiunilor – n.n., G.D.I.). Pentru această luptă, pentru această „misie”, ei, tinerii, să-şi înzestreze mintea „cu studii solide”, dar mai ales să-şi înzestreze inima cu „convincţii puternice”, fiind „pătrunşi de sfinţenia vieţii sociale”, adică de „sfinţenia” luptei pentru binele comun, al societăţii în ansamblu. Astfel fortificaţi, nu vor cădea pradă îndoielii, neîncrederii în victorie. Ajungând la final, după convingătoarea demonstraţie, Nicu Bălcescu formula, antologic, în faţa tinerilor colegi argumentul suprem al încrederii în biruinţă: Când Dumnezeu dă o misie, dă şi puterea de a o îndeplini. Chiar dacă sunt, pentru început, puţini, să nu uite: Ei era(u) numai doisprezece, acei apostoli cari reformară lumea. Dar ei au izbutit căci avea(u) în inimile lor pe Cristos, adecă dragostea umanităţii şi jertfirea. Cu aceasta – să fie convinşi că vor „regenera naţia”, aducându-i Unitateaşi Independenţa, acestea însoţite de o adâncă reformare a societăţii.
Erau convingerile unui istoric, erau convingerile unei elite, ale unei generaţii de doritori să reformeze societatea, s-o regenereze, era însă şi un mesaj pentru urmaşi. Şi ne-o spune un alt contemporan cum au procedat ei, tinerii, atunci, pentru a pregăti „primăvara” românilor, căci primăvara o aşteptau şi ei, cum o aşteptaseră, o pregătiseră şi o chemaseră, cu câteva decenii mai înainte, Tudor Vladimirescu şi pandurii săi: „Vino, scumpă primăvară / Şi ne adă bine-n ţară / Că ne-am săturat de iarnă / Şi de răutate-n ţară!”.
Ion Ghica îşi amintea: ...Mult am luptat noi, tinerii de atunci..., mult am apropiat noi clasele între dânsele; multe idei greşite de ale bătrânilor şi de ale boierilor am spulberat şi multe idei moderne am împlântat în spirite; multă rugină am curăţit de pe mulţi. Am făcut-o respectând credinţele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudând şi admirând fapta bună ori de unde venea şi venerând pe cei care iubeau ţara şi dreptatea. Lucram şi luptam nu împins de setea de posturi bine plătite sau de dorinţa de ranguri pe scara arhondologiei, dar numai de dorinţa de a dezvolta în spirite şi în inimi sentimentul binelui, al frumosului şi iubirea de ţară.
Aşa au pregătit, Nicu Bălcescu şi generaţia lui, revoluţia paşoptistă a românilor. Au trăit-o apoi cu dăruire şi cu sacrificii, despre care ar fi multe de spus, astfel încât nu încap în economia acestui material. Au şi greşit, revoluţia a fost reprimată prin intervenţia imperiilor vecine reacţionare. Dacă atunci ar fi fost posibilă o unitate revoluţionară a popoarelor, poate altfel ar fi „curs” istoria.
Tot de la „contemporanul” nostru, din mesajul lui, reţinem caracterizarea celor vinovaţi pentru lipsa de unitate revoluţionară a popoarelor din această parte a Europei, după ce el, personal, a încercat zadarnic să-i convingă că nu există altă cale spre biruinţă. Este vorba de conducătorii revoluţiei paşoptiste maghiare în frunte cu Kossuth Lajos. După îndelungată stăruinţă pe lângă ei, pentru a-i lecui de himera „Ungariei Mari” şi a-i „deschide” spre înţelegerea visului firesc şi al celorlalte naţiuni, Nicu Bălcescu îi scria, decepţionat, lui Ion Ghica: din istorie, ca şi din întreaga desfăşurare a evenimentelor paşoptiste, ei, respectivii conducători şi răspunzători în faţa naţiunii lor, dar şi în faţa altor naţiuni, n-au înţeles nimic şi nici n-au învăţat nimic. Le rămânea datoria să înţeleagă şi să înveţe pe treptele ulterioare ale istoriei...
* * *
După reprimarea revoluţiei, în exil, cu interdicţia de a reveni în ţară, luptând cu boala tot mai ameninţătoare, cu îndoiala că nu va rezista până la victoria unei noi revoluţii, în care însă credea, Nicolae Bălcescu, gândind constructiv şi optimist, cum îşi obişnuise contemporanii, dar şi generaţiile succesoare care, în momente grele, au văzut în el, cum vedem şi noi azi, un contemporan, a ţinut să ne lase, între altele, un testament politic, adresat, ca şi Cuvântul din 1846, tinerilor – speranţa regenerării oricărei naţiuni –, pe care, ca şi atunci, îi povăţuia cum să procedeze. Este vorba de cunoscutul studiu-document Mersul revoluţiei în istoria românilor.
Ca şi atunci, în 1846, gândirea este la fel de limpede, exprimarea la fel de clară. În revoluţia trecută, reprimată prin intervenţia imperiilor vecine, nu se putuseră realiza obiectivele propuse. Rămânea însă convingerea că ele se vor împlini, voinţa naţiunii continuând să fie aceeaşi: „Vrem să fim o naţie, una, puternică şi liberă, prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii, căci voim fericirea noastră şi avem o misie a împlini în omenire”.
Acum, şi el şi cei cu care trăise şi înfăptuise o revoluţie, conştientizaseră încă mai mult condiţiile de putere de care este nevoie şi dreptul istoric al naţiunii: Aceste condiţii de putere de care avem nevoie – lăsa Nicolae Bălcescu cuvânt testamentar – nu le putem găsi decât în solidaritatea tuturor românilor, în unirea lor într-o singură naţie, unire la care sunt meniţi prin naţionalitate, prin aceeaşi limbă, religie, obiceiuri, sentimente, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi în sfârşit prin nevoia d-a se păstra şi d-a se mântui.
Sufletul naţiunii, adică specificul ei naţional, doritor de libertate şi independenţă, îi dă dreptul să trăiască liber şi în unitate politică, iar această unitate este garanţia perenităţii sale – este un alt cuvânt testamentar al lui Nicolae Bălcescu: Dacă naţionalitatea este sufletul unui popor, câtă vreme el păstrează acest semn caracteristic al individualităţii sale, acest spirit de viaţă, el este învestit cu dreptul neprescriptibil d-a trăi liber, unitatea naţională (cu sensul de unitate politică – n.n., G.D.I.) este chezăşia libertăţii lui, este trupul lui trebuincios ca sufletul să nu piară, ci din contră să poată creşte şi a se dezvolta. Vizionar, Bălcescu prevede că prin lupta naţiunilor pentru salvgardarea acestor bunuri supreme harta Europei se va preface, Staturile întemeiate pe concuistă (cuceriri – n.n., G.D.I.), pe călcarea drepturilor naţiilor se vor zdrobi, naţiile se vor reîntregi în libertatea lor şi sfânta alianţă a popoarelor se va întocmi...
Steagul luptei în revoluţia viitoare? Acelaşi: Panromânismul – ne învaţă „contemporanul” nostru Nicolae Bălcescu, un Drapel fără nici o conotaţie negativă în gândirea lui şi a noastră. Prin „panromânism” se va realiza sinteza noastră revoluţionară – a rămas mesaj politic pentru generaţiile succesoare.
Iată de ce, ne învaţă Nicolae Bălcescu, revoluţia viitoare nu se mai poate mărgeni a voi ca românii să fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgeni a cere libertatea din lăuntru, care e peste putinţă a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de supt dominarea străină, ci va cere unitatea şi libertatea naţională. Decizia ei va fi: „Dreptate, Frăţie, Unitate”. Ea va fi o revoluţie naţională.*
* Toate evidenţierile în text ne aparţin – G.D. Iscru.