Dialogul cu moartea
Pentru tiparExistă o tonică democraţie estetică viereană, avându-şi sorgintea în simultaneismul spaţial care vine, la rându-i, din structura antropologică profundă a privirii. Acest simultaneism spaţial, care se întrupează dialogic, nu creează însă un cronotop al reveriei pe orizontală, fiindcă poetul nu este un descriptiv şi nu are imaginaţie plastică de tip clasic. Simultaneismul vierean se dinamizează muzical, contrapunctic sau polifonic. Contrapunctic, atunci când poetul apelează la simetria de contrast, sugerând antiteze fundamentale, dar totdeauna posibil de armonizat, în sens eminescian. Poetul dialoghează chiar şi cu muscalul care i-a mutilat patria şi fiinţa, pentru ca în final să-l îndemne la omenie: Bre, muscale, fii, bre, om!
Numai cu mancurţii şi cu invidioşii punte de reconciliere pare să nu existe, dar şi acestora le dă o şansă, fie şi numai prin faptul că dialoghează cu ei. Vieru dialoghează cu orice şi cu oricine, într-o irezistibilă sete de împăcare a antitezelor sau de armonizare cosmică: cu mama, cu iubita, cu frunza, cu pădurea, cu steaua, cu florile, cu copiii, cu vietăţile necuvântătoare etc. Convorbirile sale sunt totdeauna ale verticalităţilor, căci dialogul fundamental e între pământ şi cer. Această lege a verticalităţii se manifestă chiar şi în dialogul cu moartea. Din acest punct de vedere, spaţialitatea polifonică a lui Dostoievski sau cea a lui Eminescu sunt cu mult mai complexe, deoarece dialogismul se desfăşoară „tridimensional”, adică şi pe orizontală. Restrângerea la verticalitate se oglindeşte în evitarea demonicului. Mihai Cimpoi a observat că din universul vierean lipseşte tocmai demonicul.
Fănuş Băileşteanu sesiza că originalitatea vocii lirice a lui Grigore Vieru vine din atitudinea în faţa morţii. Confruntându-l pe Vieru cu marii scriitori români ai morţii, găsim, într-adevăr, elemente de originalitate. Pentru Bacovia, pe care l-am luat ca principal reper în interpretarea operei lui Vieru, moartea este agonie perpetuă, sfârşit continuu, poetul suferă de kiergaardiana maladie à la mort, neputinţa de a muri, reflex al crizei omului creştin. „Mioritismul” lui George Coşbuc mergea până la un optimism solar, al luminii htonice: „Natură, în mormântul meu, / E totul cald, că e lumină!” (Vara). Dar „moartea lui Fulger” atestă concepţii antitetice: una „feminină”, a disperării în faţa celui mai drag fiu, şi alta „masculină”, raţională, care priveşte moartea ca eveniment firesc, implacabil, poziţie „bărbătească”, pronunţată de bătrânul sfetnic. În viziunea lui Coşbuc, trebuie să biruie principiul animus, în favoarea vieţii, care este o necurmată luptă cu moartea şi cu obstacolele din viaţă (Lupta vieţii). Eminescu reuşise să împace antitezele, ele fiind chiar viaţa, feţele aceleiaşi file, ca trecutul şi viitorul în prezent. Moartea coincide cu eterna pace, veşnicie nirvanică, împăcare a toate, pe când viaţa universului e o „scrântire” din somnul primordial. Împlinirea fiinţei este de neconceput fără învăţarea morţii (Odă – în metru antic). Eminescu se apropie poate cel mai mult de viziunea mioritică a morţii, fără însă transformarea ei într-o „sărbătoare” ultimă. Această înţelepciune eminesciană atinge împăcarea deplină în Gorunul lui Blaga şi, parţial, în De-a v-aţi ascuns de Tudor Arghezi, însă nu şi în Duhovnicească, cea mai „bacoviană” creaţie argheziană, fără agonia mocnită a băcăuanului, apocalipsa lui zdruncinând toate încheieturile lumii cu violenţa blestemelor. O celebrare a morţii vii eminesciene, adusă la starea de increat, geometrizant parmenidian, găsim în ermetismul lui Ion Barbu. Moartea reizbucneşte cu întreaga ei forţă copleşitoare în cronotopul numit Baad al lui Cezar Ivănescu. Poetul se vede în postura de ocnaş care sapă şapte ani la piatră pentru ca să facă loc Morţii să treacă, cu trăsura ei cu tot, spre a nu se mai opri la casa Mamei. Iată o atitudine care ar putea fi chiar viereană, vădind spaima că moartea vine să răpească fiinţa cea mai dragă. Dar la Vieru nu se manifestă această spaimă teribilă, căci Moartea, cu care el intră în relaţie dialogală, ca şi Cezar Ivănescu, altminteri, este privită în întreaga ei neputinţă, ca progenitură demnă de milă. Iată de ce mioritismul său capătă o notă surprinzător de originală, însă într-un profund spirit popular, căci numai poporul a umanizat într-atâta cele nelumeşti, încât Dumnezeu şi Sf. Petru, bunăoară, umblă ca doi bătrânei buni şi sfătoşi pe drumurile oamenilor, iar moartea, fie ea şi cu ascuţita-i coasă, e redusă la o mică zgripţuroaică, uşor de păcălit de Ivan Turbincă.
Într-adevăr, Grigore Vieru stă de vorbă cu moartea ca şi cum ar fi o leliţă1 din Pererita, demnă de compătimire pentru condiţia ei ingrată de a nu avea copii şi mamă:
„Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii” (Litanii pentru orgă).
Aceeaşi atitudine în Prin mine un cântec, unde superioritatea poetului în faţa morţii stă în aceea că are vatră şi câmp cu ciocârlii unde să poată iubi şi muri, pe când moartea este condamnată singurătăţii veşnice:
„Mare eşti, moarte,
Dar singură, tu.
Eu am vatră unde iubi,
Tu nu, tu nu.
Ce dulce este pe câmp
A ciocârliei umbră,
Ce verzi sunt pomii prin care
Melcii stelelor umblă!
Ce dulce-i femeia
Care-mi născu!
Prin mine un cântec de dor
A trecut chiar acu.
Eu am ţară unde să mor,
Tu nu, tu nu”.
Faptele desprinse din cele două poeme reproduse integral, reprezentative pentru viziunea lui Vieru asupra morţii, vin într-o izbitoare contradicţie cu ceea ce am numit „complexul Bacovia”, complex care se cristalizează tot prin confruntarea dintre Eros şi Thanatos, dintre viaţă şi moarte. Altfel spus, adevăratul termen de comparaţie rămâne, şi de astă dată, Bacovia, Vieru fiind „geamănul” din oglindă al celui mai tragic poet român posteminescian. Intră aici în joc modul de alegere în faţa destinului, total diferit la cei doi poeţi. În ce-l priveşte pe Bacovia, am făcut o amplă demonstraţie în cartea pe care i-am dedicat-o. Totuşi voi fi nevoit să rezum la maximum principalele elemente ale „complexului Bacovia”, pentru a reliefa delimitarea destinului vierean.
Paradisul artificial creat de mama copilului Iorguţ, în urma teribilei traume a febrei palustre, nu a dus decât în aparenţă la o întârziere a viitorului poet, afirmaţia fiind valabilă, parţial, doar în plan biologic-existenţial, dar nu şi în cel spiritual, efectul fiind cu totul contrariu. Asistăm, dimpotrivă, la un extraordinar proces de maturizare precoce, încât viitorul Bacovia este deja un poet genial, uluitor de matur, la 1900, când avea cristalizat volumul de versuri Plumb. Apoi, spre deosebire de copilul şi adolescentul Grigore Vieru, G. Bacovia are şansa de a-i cunoaşte pretimpuriu pe M. Eminescu şi pe W. Shakespeare, încât el coroborează devorant propria maturizare cu înţelepciunea în faţa morţii, dobândită de cei doi monştri sacri ai culturii europene. Bacovia se vedea îndreptăţit, la 16-17 ani, să se considere deja trecut prin experienţa morţii (altminteri, îi şi trăise ameninţarea, la propriu, cuprins de frigurile morţii, la 7 ani, urmare a marilor inundaţii de pe Bistriţa şi Siret din iulie-august 1888). Versul eminescian din finalul sonetului Trecut-au anii...(„Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!”) coincide cu celebrul Parc’ am murit de mult din Melancolie. În consecinţă, Bacovia se vede îndrituit să nu mai comită greşeala fatală a regelui Lear, cel care în loc să aleagă plumbul, adică tăcerea bunei şi iubitoarei Cordelia, alege promisiunile zornăitoare ale aurului şi ale argintului din glasurile de sirenă ale fiicelor mai mari – Goneril şi Regan. Această alegere greşită l-a dus pe Lear le nebunie, provocând moartea Cordeliei. La bătrâneţe se alege pregătirea pentru moarte, tăcerea, iar nu zgomotoasa iubire de femeie. Precocele „înţelept” George Vasiliu alege de la bun început plumbul, adevărata casetă câştigătoare din Neguţătorul din Veneţia. El a crezut, astfel, că evită eroarea capitală a regelui Lear. Dar Bacovia, la 17 ani, era maturizat ca poet şi „întârziat” ca om. Alegerea lui a fost corectă în planul poeziei – Plumbul fiindu-i, într-adevăr, câştigător cu asupra de măsură. Însă în plan existenţial el a comis o eroare la fel de gravă ca a regelui Lear. La vârsta adolescenţei se alege viaţa (erosul), iar nu moartea. Ion Caraion se arăta consternat că la 17 ani Bacovia nu celebrează iubirea, ci îşi scrie Epitaful! Crezut îndreptăţit să se bucure de Nirvana, el constată că nu a murit de mult, ci, dimpotrivă, că, în realitate, nu poate să moară: „Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit” (Pastel). Agresiunea timpului devine sufocantă şi poetul simte în spate suflarea neantului într-o singurătate totală. Să se observe cum Grigore Vieru compătimeşte moartea tocmai din pricina singurătăţii ei veşnice, a incapacităţii de a dialoga cu viaţa, cu Erosul. Cu alte cuvinte, Vieru are avantajul că nu s-a maturizat precoce în copilăria şi în adolescenţa lui. Dimpotrivă, a rămas copilul cel mare al neamului, cum a spus Vlad Ciubucciu. Şi el a suferit de singurătate, de disperare. Infernul de care a avut parte în copilărie l-a maturizat ca om, dar l-a menţinut, gasteropodic, în geniul copilăriei. Expresia lui poetică, de aceea, se va maturiza progresiv şi destul de greu, spre deosebire de a lui Bacovia, genială de la bun început. În plan existenţial, intrat apoi în imaginarul poetic, Grigore Vieru n-a mai comis eroarea adolescentului George Vasiliu, alegerea lui a fost cea firească, identificându-se, din acest punct de vedere, cu ethosul popular. La vârsta adolescenţei, el a optat net pentru viaţă, pentru bucuriile simple, pentru Eros, iar nu pentru Thanatos. Paideuma copilăriei va predomina până la maturitatea biologică deplină, pe când Bacovia nu se va mai putea întâlni decât la bătrâneţe cu ea, lepădându-se de singurătate, fără însă a mai scoate „profit” estetic de aici. Titlul vierean Făgăduindu-mă iubirii, ca şi cel al volumului Fiindcă iubesc (1980), vrea să spună despre alegerea lui existenţială, titluri de neconceput pentru Bacovia. Grigore Vieru îşi va scrie un epitaf nu la 17 ani, ci abia la moartea mamei sale, Evdochia, în 1982, dar acela este un epitaf senin, mioritic: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Aşadar, se făgăduieşte tot vieţii, după ce a iubit viaţa. „Iubind moartea după ce ai urât viaţa – spune Vieru – este semn de nebunie”2. Or, viaţa imaginară a lui Bacovia a fost un coşmar, sub veşnica ameninţare a nebuniei, pe care numai geniul său poetic a învins-o. Făcând trimitere la nenorocirile vieţii, Grigore Vieru zice: „Nu m-am împăcat prea bine nici cu moartea, nici cu viaţa – şi una şi alta sunt crude şi necruţătoare. Dar parcă tot viaţa aş alege-o”3. Cu alte cuvinte, el de mult a ales viaţa şi alegerea cea mai bună e viaţa copilăriei, singura vârstă când nici cruzimea vieţii, nici acea a morţii n-au putere asupra omului. De aceea, multe dintre cântecele lui Grigore Vieru sunt adevărate explozii de bucuria de a trăi, în acelaşi spirit al ethosului popular:
„Drag mi-i a trăi,
Că am pe cine iubi –
Nevăstuică şi copii,
Drag mi-i a trăi”4.
Asemenea mărturii, fie şi pe scheme prozodice folclorice, nu veţi găsi niciodată la G. Bacovia, chiar nici în convenţionalul Cogito, în care se declară fericit. Volumul Strigat-am către Tine se deschide şi cu un moto din Tahar Djaout referitor la moarte: „Tăcerea e moartea. / Cine îţi cere să taci / Îţi cere prea mult”. Şi deodată poţi înţelege de ce respingerea morţii este un fenomen caracteristic popoarelor răsăritene, aflate sub cnutul imperial, popoare ameninţate cu intrarea în nefiinţă. Trebuie să-ţi conservi patria pentru a avea unde muri, vorba lui Vieru. Altminteri, în Nişte gânduri, poetul îşi însuşeşte şi următoarea cugetare a lui Ştefan Napierski: „Patria e acel loc unde ai dori să mori”. Şi tot acolo precizează: „Fiecare îşi ia cât este în stare din propria moarte”5.
Dacă, la un moment dat, eşti tentat să-l bănuieşti pe Grigore Vieru de superficialitate în raport cu problema morţii, lucrurile acum se complică. El nu respinge moartea dintr-o repulsie a voinţei oarbe de a trăi, de rezonanţă schopenhaueriană, ca punct de vedere al cercului strâmt eminescian. Fireşte, omul comun se înspăimântă de gândul morţii. El nu e ispitit niciodată să accepte „resemnarea” ciobanului mioritic în faţa acestui eveniment brutal şi insuportabil. Aşa se şi explică atâtea aversiuni faţă de „nunta cosmică” din Mioriţa la „elitele” postdecembriste şi postmoderniste. Aceşti indivizi, cu fumuri de superioritate în înţelegerea vieţii, nu pot ieşi din narcisismul voinţei oarbe de a trăi cu orice preţ. Nu este nici pe departe cazul lui Grigore Vieru, cel care, la o privire superficială, pare atât de îndepărtat de Mioriţa în confruntarea cu moartea.
Grigore Vieru are conştiinţa deplină că moartea este un eveniment capital căruia fiinţa umană nu are cum să i se sustragă. De aceea, şi pentru el proba morţii este fundamentală. Ciclul Făgăduindu-mă iubirii, care cuprinde poeme dintre anii 1968-2002, reţine ca moto celebrele versuri eminesciene din Odă (în metru antic): „Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”. Moartea devine reperul decalogului moral al fiinţei, ca la Eminescu. Numai ea poate să motiveze viaţa cu adevărat, să-i dea valoarea supremă, să legitimeze alegerea pe care el a făptuit-o încă din copilărie şi adolescenţă. Ca şi viaţa sau dragostea, moartea este un eveniment unic: „Viaţa, dragostea şi moartea vin o singură dată”6. Şi, ca reper în absolut, există un ascendent al morţii asupra vieţii, ascendent ce părea anulat, în favoarea vieţii, tocmai prin opţiunea antibacoviană a poetului. În realitate, viaţa poate fi coruptibilă, fiindcă este atât de intim legată de alegerea omului. Grigore Vieru are intuiţia avantajului moral al opţiunii bacoviene a morţii. Fiinţa bacoviană este incoruptibilă moral, iar suferinţa ei este măsurată de teribila neputinţă de a muri. Dezmăţul, aşadar, aparţine vieţii agonice, iar nu morţii. Într-o poemă dedicată lui D. R. Popescu, Vieru o recunoaşte astfel:
„Pur şi simplu,
Respectăm moartea,
Pentru că nu este
Mincinoasă ca viaţa” (Cum să-ţi spun).
Din acest punct de vedere, moartea e mai aproape de divinitate decât viaţa: „Una din cele mai mari satisfacţii ale mele este că Divinitatea şi Moartea nu pot fi linguşite”7. De aceea, moralmente, poetul se simte solidar cu moartea: „Sunt de partea morţii – dacă are dreptate, şi împotriva vieţii – dacă se prostituează”8. Şi toate astea fiindcă pariul existenţei lui a fost tocmai viaţa, iar nu moartea, ca la alţi poeţi; ca la Bacovia, în primul rând. Sau chiar Eminescu.
La întrebarea lui Alexandru Bantoş dacă îi este frică de moarte, Vieru răspunde: „– Moartea ne priveşte din fiecare floare de la începutul vieţii noastre – de ce ne-am teme de ea? Nu mi-i frică de moarte, «mi-i somn» de ea”9. Al. Vlahuţă pretindea că nu se cutremură de gândul morţii, ci de veşnicia morţii. Este un mod de a corupe moartea însăşi, gândeşte Vieru, fiindcă veşnicia nu poate fi atinsă decât de viaţă în ipostaza ei suprem erotică:
„Iubito: «Această clipă a noastră
durează mai mult
decât durează la alţii moartea»”(Cântec de iubire).
Iar dacă avem vreun motiv să ne înspăimântăm, acesta nu-i moartea individuală, ci doar cea a întregii omeniri:
„Dar nu moartea
Mă înspăimântă –
Mi-e teamă că va veni
Somnul cel mare
Al omenirii întregi” (Toamnă era).
Ţinând seamă şi de titlul poeziei, aceasta este cea mai bacoviană teamă a lui Grigore Vieru, reflex conştientizat al apocalipsei fără finalitate.
Dar iată cum se celebrează viaţa comparativ cu „nimicnicia” morţii, de parcă ne-am instala direct în ora de iubire eminesciană. Raportat la clipa sfântă a iubirii, poate că nici nu există moarte:
„Şi nu există moarte!
Pur şi simplu, cad frunzele
Spre a ne vedea mai bine
Când suntem departe” (Metafora).
Izvorul veşnic nu este moartea, ci copilăria. De aici strania impresie a poetului că morţii se reîntorc, de fapt, în copilărie, şi ei trebuie îngrijiţi ca pe nişte copii:
„Morţii sunt
Ca nişte copii
Şi fiecare
Îşi are morţii lui”.
Acestor „copii” trebuie să le închizi ochii ca să doarmă liniştiţi, să le săruţi fruntea şi să-i veghezi, aşa cum face mama cu pruncii. Morţii nici măcar nu trebuie înmormântaţi, ci, poate, doar ţinuţi în braţele mormântului-mamă. În ce-l priveşte, are oroare de spectacolul înmormântării. Întrebarea a 29-a din chestionarul „Jurnalului de Chişinău” sună aşa: „De cine n-aţi vrea să fiţi îngropat?”. Răspunsul lui Vieru: „Aş vrea să fiu înmormântat în taină. Nimeni să nu ştie de moartea mea. Nici prietenii. Nu-mi plac cuvântările pe marginea gropii. Omul trebuie preţuit cât este în viaţă”. Poezia Când e o reverberaţie a unei asemenea mărturii, cea mai apropiată de Mai am un singur dor de Eminescu. Nu oamenii, ci natura întreagă să-l îngroape, ca în nunta cosmică mioritică. Desigur, ca şi în cazul lui Eminescu, mormântul trebuie să-i fie alături de al mamei, singura care-l va ocroti cu adevărat şi după moarte. De asemenea, oamenii nu devin drepţi numai prin faptul că mor, ci sunt drepţi în faţa morţii doar prin numele lor nepătat: „Moartea, ca şi viaţa, poate fi îmbunătăţită dacă laşi în urmă un nume curat”10. În definitiv, moartea-ţi preţuieşte după cât cer e în ea: „Cine ştie dacă moartea este sau nu partea noastră de cer şi lumină; cine ştie dacă sufletul nostru nu este şi el muşchiul verzui de pe cruce”11.
Pe moarte, pe mamă, pe Dumnezeu nu te poţi supăra12. Dacă ne gândim bine, moartea preţuieşte cât o pâine, aceasta având deasupra ei întreg cerul. Altfel este una cu neantul. Interesant că, în pofida neaderenţei poetului la singurătatea morţii, aceasta totuşi e doar o nefiinţă fără bucurii, niciodată vid bacovian. Suferinţa însingurată poate mântui chiar în prezenţa morţii:
„Vine moartea din urmă
Cu spicele roşii în braţe
Ale sângelui meu –
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
Şi toţi suntem luminaţi
De o bucurie neînţeleasă” (Ars poetica).
Ar mai fi posibilă „bucuria neînţeleasă” fără umbra morţii cu spicele de sânge în braţe? Nu, şi de aici începe taina tainelor în fiinţa viereană.
Note
1 Aceeaşi impresie, pe care am semnalat-o în Periplu critic, a avut-o şi D. R. Popescu, la lectura poemelor lui Grigore Vieru.
2 Grigore Vieru, Strigat-am către Tine, Chişinău, Editura Litera, 1999, p. 371.
3 Ibidem,p. 407.
4 Ibidem,p. 464.
5 Grigore Vieru, Nişte gânduri, în „Literatura şi Arta”, 23 octombrie 2003, p. 5.
6 Ibidem.
7 Grigore Vieru, Strigat-am..., p. 363.
8 Ibidem, p. 386.
9 Grigore Vieru, Fără limba română n-aş fi ajuns poet, în „Limba Română”, 1995, nr. 1, p. 7-21.
10 Grigore Vieru, Strigat-am..., p. 380.
11 Ibidem, p. 379.
12 Ibidem, p. 382.