Literatura de la Est de Prut şi reflexele brutalităţii istoriei. Nicolai Costenco
Pentru tiparTraseul pe care poate fi urmărită identificarea lui Nicolai Costenco cu propriul eu uman, moral, artistic este cât se poate de sinuos, peste caracterul complicat şi destinul dramatic al omului Nicolai Costenco suprapunându‐se drama poporului român. Nicolai Costenco ilustrează poate cel mai complex şi mai distorsionat destin al creatorului basarabean din secolul al XX‐lea. În mare parte creaţia sa a fost judecată după scrierile sale apărute până prin anii ’80, când încă nu erau cunoscute Povestea Vulturului, scrisă în 1955 şi apărută în 1998, şi Din bezna temniţei (scrisori din Gulag), publicată în 2004, subiectivismul celor care i‐au estimat scrierile fiind determinat şi de graba de a da verdicte. Deocamdată, un punct de vedere mai echilibrat în acest sens a încercat să‐l formuleze Theodor Codreanu (vezi articolul Nicolai Costenco văzut de Victor Teleucă, „Limba Română”, 2012, nr. 1‐2, p. 177‐180), care identifică în Costenco, în „demnitatea singurătăţii” acestuia, modelul existenţial al lui Victor Teleucă.
Autocaracterizându‐se în Povestea Vulturului, Nicolai Costenco afirmă că, în perioada activităţii sale la „Viaţa Basarabiei”, era un continuator al „vechiului curent ţărănesc, promovat de revista „Semănătorul” şi colaboratorii ei, „sămănătoriştii Vlahuţă, Coşbuc”. Va fi adeptul poziţiei de clasă şi îşi va exprima simpatia faţă de ţăranii răzeşi, faţă de firea lor independentă, harnică, din această pătură făcând parte şi bunicii săi dinspre mamă, după cum reiese din lucrarea sa memorialistică Povestea Vulturului.
În volumele interbelice, scrisul, pe care însuşi autorul şi‐l autocaracterizează, în aceeaşi lucrare, drept „ermetic, simbolist, deşi sincer, nu se dă uşor la prima citire”, este impregnat de mediul literar românesc, de cel european şi de cunoştinţele sale în domeniul literaturii ruse, din care a şi tradus. Într‐un studiu intitulat Lirica interbelică din Basarabia şi poezia franceză modernă,E. Hotineanu îl prezintă pe poetul Costenco din perspectiva oscilării între simbolism şi parnasianism, evidenţiind, în volumul Elegii păgâne, motivele antice ca expresie a artei parnasiene (p. 104). Autoarea concluzionează că scriitura lui Costenco „se vrea o chintesenţă într‐o variantă locală, autohtonizată, a unui subiect devenit universal” (p. 106). Prin Cleopatra sau Ofelia Costenco aduce către cititorul basarabean motive antice de largă circulaţie, care nu prea erau populare în mediul literar de la Est de Prut. Motivele parcului, al grădinii, al peisajului, venind pe filieră verlainiană, sunt prezente la Costenco în mai multe poezii, în care autoarea studiului depistează „un amalgam de lumini şi fluide”, „de sunete şi amintiri suave”. De provenienţă simbolistă, parcul autumnal este autohtonizat de către Nicolai Costenco: „Am trecut prin vechiul parc...”.
În poezia lui Nicolai Costenco însă prevalează un univers al satului basarabean cu însemnele sale inconfundabile, adiind a lapte, leuştean şi mămăligă: casele albastrului cătun, ghemuite lângă colină, gardurile de nuiele, dormind ascunse în urzici, cu fântâni schiţate pe omăt ca ieroglife cuneiforme, codrii şi bălţile cu stuf, casa bunicilor albind printre copaci, şerpuie drumuri de care. Construită sub influenţa poveştii puşkiniene, Mitologia basarabeană a lui Nicolai Costenco îmbină imagini şi chipuri din spectrul biblic şi din cel al basmului popular. Rapsodia basarabeană contrazice imaginea trufaşă a creatorului, corectând infatuarea: iubita e prevenită să se plece pentru a trece pragul căsuţei de la ţară, o căsuţă de văzduh, dragă poetului: „Ai să intri, dar ia seama, nu sta mândră, ci să‐ţi pleci tufa asta de tăciune, pragul când va fi să‐l treci”. Poetul îşi însuşeşte peisajul rustic basarabean, convertindu‐şi nostalgia pentru depărtarea vagă, aplanând dorul de depărtări ademenitoare:
„Hăt departe, unde câmpu‐i un deşert,
Pâlc de arbori, parcă‐s palmieri.
Ne‐ndulcise rostul unei păreri,
Dorul altei lumi cu sens incert”.
Inima dospită cu otravă, în mijlocul durerii omeneşti, şi temeritatea tinerească, sentimentul suav al primei iubiri, sentimentalismul declarat („Mi‐e inima flămândă de o romanţă sentimentală, de o petală presată între foi de‐o ştanţă”), eliberarea: „Mi‐e scârbă de acelaşi cântec viermos, murdar, de slugă”, sentimentele impure, viaţa şi literatura ce se iau la întrecere sunt reflectate în versurile sale din tinereţe într‐un mod sprinţar, nepretenţios:
„De‐acuma viaţa e a mea!
Fetiţă subţirică şi înaltă,
Nu crezi că pentru tine, toate
Eu le las baltă?
La coş cu filosofii,
Cu poeţii,
Cu toţi deştepţii!”.
Nepăsători ca doi prunci într‐o lume putredă de silă şi murdărie, îndrăgostiţii din poezia interbelică a lui Nicolai Costenco poartă amprenta scrierii decadentiste. Ecouri îndepărtate vin din lirica franceză, acest aspect fiind analizat de către Eleonora Hotineanu în a sa disertaţie despre lirica basarabeană şi lirica franceză. În atmosfera bântuită de ploaia autumnală, tăcerea vastă traversată de şoapte care înfioară noaptea, fără de sfârşire, ceaţa, bezna, vântul jilav, dominat de voluptate malignă, personajul liric are sentimentul destrămării: („Eu?... sunt o părere, / Sunt un pumn de scrum...”), se simte neînţeles. Contaminat de mediul cărţilor, dar şi de umeda verdeaţă („Stau printre cărţi – un intelectual. / Dar creşte‐n mine‐o umedă verdeaţă”). Motive biblice, cu Iisus suind Golgota împetritei cruci, la fel ca şi pasiunea păgână; naturalul opus ipocriziei moralităţii, timidităţii, precum şi aerul satisfăcut, suficienţa cuceritorului de inimi ce se vrea ţinut în frâie – fac dovada unui anume sentiment al îndrăgostirii de sine însuşi. Dubla natură a personajului se desfăşoară între jocul cu iluziile şi mistuitoarele nostalgii tăcute, chemarea altor lumi, „plânsul duhurilor”,„şi‐această rea căţea, viaţa”, încolţindu‐i „pe cei fără iertare”, autorul autodefinindu‐se drept „o oază de mister într‐un spaţiu de lumină”. În altă parte „îşi plânge infinitul sirenele de gheaţă”. Limbajul serii e „dulce şi concis”, liniştea şi pacea sunt înşelătoare, convertite fiind în tablouri preţioase precum acesta: „În ochii mei profilul e calm şi e corect. / Doar pieptul tulburat se zbuciumă sălbatic. / Un murmur păsăresc şi‐un gângăvit insect / Oficiază‐n codru de aur şi jăratic” (Charmion), e contrazis de iubirea şi facerea de bine pe care le promovează ca valori umane supreme (în poezia Amurg), de dorinţa de asumare a condiţiei sale de om de la ţară.
Problema regionalismului, pe care o promovează la „Viaţa Basarabiei”, e o chestiune aparte. Deschis spre mişcările literare europene, în articolele publicate în revista pe care o conducea Nicolai Costenco va promova un program artistic din care reiese că înţelege menirea complicată a scriitorului basarabean pus în faţa necesităţii arderii etapelor, îndemnându‐şi confraţii în felul următor: „Noi trebuie dintr‐o dată să creăm şi pentru clasici, şi pentru romantici, şi pentru parnasieni, sămănătorişti, poporanişti, modernişti, şi pentru cei cu tendinţe sociale” (Nicolai Costenco, Literatura basarabeană de astăzi, VB, 1937, nr. 7‐8, p. 114). Îi va susţine şi pe colegii săi de generaţie de la revista „Bugeacul” editată la Bolgrad, îndemnându‐i: „Învăţaţi să vă păstraţi cumpătul lângă periculoasa vecinătate a geniilor, altfel vă pârjoliţi aripile plăpânde de libelule şi pieriţi” (apud Gheorghe Gheorghiu, Destine literare, 1998, p. 135). Sprijinind originalitatea şi spiritul local, la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români din Basarabia, Nicolai Costenco va menţiona că specificul trebuie promovat „fără a‐l rupe din sânul familiei latine româneşti”. La doar patru ani după ce a făcut aceste afirmaţii, „moldovenistul” Nicolai Costenco va fi judecat pentru agitaţie antisovietică, propagarea alfabetului latin, înlocuirea limbii moldoveneşti cu limba română şi nerecunoaşterea metodei realismului socialist. De aceasta din urmă Nicolai Costenco s‐a dezis în mod public, la o şedinţă a scriitorilor sovietici, desfăşurată la Chişinău în 23 iulie 1940, în cadrul căreia scriitorul ucrainean Ivan Lee o propaga de la tribună. Curajul de a spune a fost extrem de scump plătit de către revoltatul scriitor basarabean. Spirit cultivat, va continua, şi în Gulag, după restabilirea relaţiilor cu ai săi, să solicite anumite cărţi şi discuri cu muzică populară românească, pentru a‐şi menţine aceeaşi stare de creativitate ce‐l caracteriza la „Viaţa Basarabiei”. Nicolai Costenco vrea să fie la curent cu viaţa literară şi se documentează în vederea reluării activităţii sale scriitoriceşti. Înainte de a fi deportat, scriitorul se afirmase ca poet, ca publicist şi în calitate de eseist, foarte activ, realizând cronici ale cărților semnate de colegii săi de breaslă etc. Ca prozator, abia urma să se manifeste, cea mai importantă proză fiind Povestea Vulturului, scrisă în Siberia, dar care nu a văzut lumina tiparului în timpul vieţii lui Nicolai Costenco, decedat în 1993, adică după destrămarea Uniunii Sovietice. Care să fi fost motivele nepublicării acestei lucrări foarte importante, cu mult superioară Severogradului şi în care Nicolai Costenco îşi dezvăluie adevărata sa fire, ca, de altfel, şi în Din bezna temniţei (scrisori din Gulag)? Prima, concepută sub formă de memorii, după moartea lui Stalin, este scrisă în Gulag, de la 11 octombrie până la 16 decembrie 1955, în fond fiind vorba de trei luni. Iar a doua e alcătuită din unsprezece scrisori adresate familiei sale aflate la Bucureşti (mama, tatăl vitreg şi fratele de pe mamă), cinci scrisori adresate lui Dominte Timonu şi şapte scrisori adresate lui Nicolai Costenco de către Dominte Timonu. Cel mai sincer fiind în scrisori, avem tot temeiul să considerăm că anume aici avem datele cele mai exacte despre cel care a fost Nicolai Costenco. În scrisoarea din 23 februarie 1956, bunăoară, adresată lui Dominte Timonu, care era refugiat la Bucureşti, Nicolai Costenco se autocaracterizează drept un revoltat: „...în primul rând eram revoltat că, deşi eram nepot de răzeş, după familie, printre români, eram considerat de o rasă inferioară”, alte motive de revoltă constând în faptul că „în fruntea norodului s‐a erijat prostituţia ereditară şi ne dă poveţe”. „Eram revoltat, mai scrie el, că voitorii de bine ai norodului, politicienii erau nişte demagogi, care umblau după caşcavalul puterii ca şoarecii”. Nicolai Costenco este un revoltat şi împotriva propriei sale firi: „Eram un revoltat împotriva mea însumi, că n‐am aşa o reputaţie de geniu ca Goethe (?!)”. (Este trecut sub tăcere aici, dar nu şi în memoriile sale, motivul revoltei copilului împotriva mamei care, părăsită de soţ, se va recăsători, micul Colea considerând gestul ei ca o trădare. Neacceptarea tatălui vitreg, într‐o primă perioadă, este exprimată la tot pasul în memorii). Va rămâne un revoltat şi în Siberia, unde se simte, în 1955, „ca în cămaşă de forţă”. Comportamentul şi afirmaţiile sale din scrisorile trimise familiei trebuie raportate la situaţia concretă în care se afla: „Cu lupii fiind, urlă ca şi ei, dacă nu vrei să fii mâncat”. Fire independentă, el îşi va motiva rămânerea în Basarabia, contrar îndemnului lui Pan Halippa (familia lui Nicolai Costenco, aflată la odihnă în România, nu va mai reveni în Basarabia), în felul următor: „Când a venit sfârşitul lumii vechi (este vorba, de fapt, despre anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică – A.B.), desigur nu eu am fost acel care să fugă de ruşi, căci şi eu eram oleacă de rus”. Nicolai Costenco era conştient de ceea ce poate să i se întâmple, dacă rămâne, şi totuşi a preferat să‐şi înfrunte destinul: „Eu am rămas cu cei săraci cu duhul, deşi eram mai mult decât convins că voi duce crucea reeducării. Prevederile nu m‐au înşelat, dar de fugit nu mi‐a trecut prin minte”. Nicolai Costenco pune comportamentul său în acest moment de convulsii cumplite ale istoriei pe seama curiozităţii sale „fără astâmpăr”: „O curiozitate fără astâmpăr mă făcea să primesc totul ca să cunosc totul”. Motivele pentru care el n‐a plecat din Basarabia ocupată de ruşi mai erau însă şi altele: „Şi mai am mândria basarabeană de a fi rămas pe pământul meu, lângă buneii mei care au preferat cimitirului Bellu o groapă uitată pe pământul strămoşesc uitat în nevoie de floarea copiilor săi, care au luat‐o la sănătoasa, pentru ce?...”. De aici încolo începe judecarea celor plecaţi, Nicolai Costenco deportatul făcându‐le proces basarabenilor refugiaţi, un proces de pe poziţii de clasă, în conformitate cu singurul tip de stratificare politică şi socială cunoscut în societăţile europene de atunci: „...Pentru ca să nu‐şi piardă o mână de galbeni, un cufăr de ţoale, o conştiinţă pătată. Au năzuit la ce? La confortul acordat lor de stăpânii cărora le‐au slujit cu credinţă”. Aici firul gândurilor şi al explicaţiilor scriitorului se complică mult. Nicolai Costenco, cel care vrea să‐şi înfrunte destinul – poate şi pentru a nu repeta gestul tatălui său, care, funcţionar în administraţia rusă de la Chişinău, necunoscător al limbii române şi nutrind anumite sentimente de dispreţ faţă de „mămăligarii basarabeni”, după unirea din 1918, a preferat să dezerteze, rămânând un neconvertit – încearcă să‐şi înţeleagă părintele de către care a fost abandonat, îi analizează comportamentul şi pune gestul evadării pe seama firii independente, a nesupunerii faţă de noua administraţie română şi comparându‐l cu cei rămaşi şi convertiţi, în ochii cărora o administraţie nouă nu e decât o altă administraţie. Judecând de pe poziţia de adept al libertăţii şi în calitate de „veteran al legiunilor celor dârji”, Nicolai Costenco, în aceeaşi scrisoare, îşi expune în faţa colegului său de generaţie şi, odinioară, de idei concepţia sa proprie despre libertate, pe care pretinde că și-a format‐o, fiind împăcat cu toate câte i s‐au întâmplat şi trecându‐le pe toate la capitolul „plata pentru libertate”. Să nu uităm că scriitorului i s‐a permis să plece de la Dudinca abia după moartea lui Stalin. Astfel încât discursul său despre libertate va fi marcat de accente propagandistice. Ispăşind o pedeapsă pentru curajul de a fi un revoltat, el este însufleţit de bucuria eliberării, sentiment căruia îi dă o formă discursivă transfigurată sub influenţa propagandei comuniste (p. 50). În acest context este foarte elocventă o afirmaţie a lui I. D. Sârbu: „Deţinutul politic – oriunde ar fi închis – nu este decât pionierul simbolic al unei lumi ce alunecă tot mai mult spre împuşcărire generală, multilaterală, multinaţională” (I. D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, Scrisul românesc, Craiova 1996, p. 87). Poate că anume aici se conţine răspunsul la multe dintre întrebările legate de identificarea lui Nicolai Costenco cu sine însuşi. Arestarea şi deportarea presupune suspendarea oricărui act de justiţie, oamenii fiind închişi, după cum consideră Anne Applebaum, autoarea cărţii Gulagul o istorie, „nu pentru ceea ce făceau, ci pentru ceea ce erau”, Gulagul extinzându‐se din interior, din „malenkaia zona” spre exterior, spre „bolişaia zona”, cum era numită Uniunea Sovietică.
Nesiguranţa şi complexitatea lui Nicolai Costenco reies şi din mărturisirile sale cele mai sincere în scrisoarea din 20 august 1955, adresată fratelui său: „Îţi scriu, pur şi simplu, ca celui mai capabil să‐mi înţeleagă potrivirea cuvintelor ca nişte mărgele pe aţa toarsă din acelaşi natal caiet sufletesc, eu fiind un incoruptibil patriot”.
Hannah Arendt consideră că nu motivaţia personală este determinantă sub regimul totalitar, ci absenţa ei. Nicolai Costenco vorbeşte nu în numele său, ci al celor prost dirijaţi. Absenţa interesului pur personal îi conduce pe indivizi să adere la mişcările totalitare capabile să dea sens vieţii lor. La ieşirea din închisoare Nicolai Costenco e gata să creadă că după moartea lui Stalin totul se va schimba, el crede în forţa benefică a Partidului Comunist.
Povestea Vulturului culminează cu dezvăluirea nedreptăţii ce i s‐a făcut în copilărie, fiind respins la liceul militar din cauza numelui rusesc pe care îl poartă. Momentul acestei rememorări coincide cu intrarea gardienilor închisorii care ordonă să iasă: „Uşa scârţâi strident, intrară trei gardieni în chipiuri albastre.
Costenco! Na vâhod. S veşceami...”.
Cu alte cuvinte, este anunţat că urmează să părăsească închisoarea, de aici încolo, putem presupune, protagonistul se aşteaptă la o altă viaţă. Anume aflat pe unda acestui optimism Nicolai Costenco îi împărtăşeşte prietenului de la Bucureşti, Dominte Timonu, gândurile sale exaltate: „Dacă eu vorbesc deschis, judec aşa cum cred, la asta îmi dă voie articolul din paşaport. Eu am fost izolat pentru că spuneam verde în ochi, de pe tribună şi în scris, ceea ce credeam, indiferent de persoane. Mojicia asta, dacă o înghite uşor mojicul de rând, tovarăşii care erau la putere o priveau chiorâş, deoarece ei erau cei vizaţi de mine în primul rând. Şi de ce? Apoi fiindcă ideile comunismului îmi plac, şi eu sunt un comunist apartinic, dar pigmeii, care trag spuza pe propria turtă şi vor să pună interesele proprii în pofida doctrinei de partid, mi‐au fost duşmani şi îmi vor fi...
Moartea tiranului a rezolvat o problemă dureroasă în conducere. Ideea leninistă a conducerii colective, după decesul neaşteptat, a fost promovată şi dusă cum vedeţi: succesele sovietice pe toate tărâmurile se ţin lanţ...”. Crezându‐se liber, Nicolai Costenco crede în propaganda unei vieţi mai bune, fără a bănui că Hruşciov la congresul al XX‐lea al PCUS, înlocuindu‐l pe Stalin, a optat pentru păstrarea esenţei sistemului, ascunzând culpabilitatea regimului în ansamblu, așa cum menționează H. Arendt, „dans les purges massives et la deportation de peuples entiers”. Propaganda avea scopul de a cuceri masele şi de a le izola de lumea din afara Uniunii Sovietice, considerată ostilă. Uniformizarea maselor, după ce pas cu pas, metodic clasele au fost desfiinţate, mai întâi ţărănimea mijlocaşă, prin deportări, apoi au fost distruse elitele politice, muncitoare, intelectuale etc., ajungându‐se astfel la atomizarea societăţii care în felul acesta era mai uşor de manipulat. Anume datorită pierderii statutului social, individul, după Hannah Arendt, este mai uşor supus activităţii propagandistice, statul totalitar folosind violenţa nu doar la constituirea acestuia, ci, aflându‐se într‐un continuu război cu propria populaţie, inventând mereu noi duşmani pentru a continua teroarea. Mişcarea totalitară se bazează pe un război psihologic, propaganda servind interesul lumii totalitare de a‐şi prelungi existenţa. Totul se ţine pe necunoaşterea realităţii, pe faptul că masele acceptă mitul. În paranteză amintim aici că la o întrunire de nivel unional, la care au fost invitaţi toţi redactorii‐şefi ai publicaţiilor din Uniunea Sovietică, în 1988, la Moscova, Alexandr Iakovlev, arhitectul perestroikăi, a afirmat că nu există istoria Partidului Comunist. Rupţi de realitate, trăind într‐o lume virtuală, oamenii erau îndemnaţi să creadă într‐o lume mai bună, ceea ce face şi Nicolai Costenco. Acceptarea propagandei comuniste, a coerenţei sistemului, care e unul totalitarist, este în detrimentul libertăţii individului, dar de acest lucru Nicolai Costenco se va convinge mai târziu. Anume pentru că preferă coerenţa sistemului în care se încrede, Nicolai Costenco devine patriot al locului unde a fost deportat („Am devenit, mă copile, patriot al Dudincăi. Pricepi tu asta? Din scrisorile tale văd că nu prea”), contopindu‐se cu o masă de oameni şi pierzându‐şi identitatea: „Poate vrei să spui ceva despre patriotism, c‐aş fi moldovean, român sau aşa ceva. Da, în inimă păstrez ca o icoană Basarabia. Dar eu mă simt patriot al întregului pământ...”. Interesul şi scopul lui Nicolai Costenco nu se vede aici. Individul se contopeşte într‐o masă de oameni, în numele căreia vorbeşte, masele aflându‐se, conform lui Alexis de Tocqueville, la baza tiraniei moderne, sistemul totalitar folosindu‐se perfect de aceasta. Promovând aşa‐numita revoluţie permanentă, lichidează opoziţia, folosindu‐se şi de instrumentalizarea ideologică a literaturii. Rezistenţa literaturii în faţa politicii cedează, arta populară fiind promovată ca artă patriotică. Pericolul care vine de aici constă în hiatusul între artistic, moralitate politică şi ideologie. Este pusă pe cântar moralitatea în viaţă şi moralitatea într‐o operă.
Postulatul de la care Hannah Arendt îşi începe demonstraţiile în ceea ce priveşte originile totalitarismului constă în faptul că totalitarismul este în primul rând un atac inspirat de o ideologie contra integrităţii individului. Integritatea individului a început să se destrame odată cu procesul modernizării şi, impregnate în scrierile din interbelic ale lui Nicolai Costenco, acestea vor transpare în palimpsest şi în unele poezii şi poeme din perioada postbelică. Astfel, în poemul Ziliana, un personaj complex cum e Vameşul, care răsare din orice situaţie într‐o formă nouă e asociat de către Nicolai Costenco cu „veacul greu, de fier”, ce zdrobeşte, păşind prin zi, „momentul ca pe‐o frunză de curechi”, teroarea şi neliniştea fiind cauzate şi de concepţia schimbată despre timp, despre ritmurile vieţii etc. Acestea din urmă sunt utilizate cu scopul reconstituirii drumului către eul său adevărat, proces care nu era posibil în acele condiţii decât pe calea încifrării.
Cu totul altfel a fost concepută Povestea Vulturului, în 1955, când autorul începuse să creadă în eliberarea sa mai mult sau mai puţin decisivă. Postulatele după care se construieşte naraţiunea din memorii constau în developarea episodică şi realistă a eului. Povestirea organică a vieţii se împleteşte aici cu alta episodică. Autobiografia şi autoportretul sinelui încep cu arestarea, drumul de calvar cu trenul spre Siberia din închisoarea din Chişinău la cea din Tiraspol, cu specificul ei, Razdelnaia, Nicolaev şi mulţimea de oraşe între care se aştern sute, mii de kilometri. Bombardamentul şi „groaza de moarte afişată în modul cel mai animal posibil” (p. 42‐43), decorul sinistru de război prin care trece trenul groazei cu deportaţi spre Siberia, traversând gări bombardate, tabere de femei, copii şi bătrâni porniţi pe drumul bejeniei etc. Mâncarea alcătuită din buhanca de pâine, peşte sărat, ceapă verde şi puţin zahăr, microbii, baia şi etuva de la Omsk, paraşa – toate întruchipând degradarea fizică şi cea morală, frica de moarte (p. 43‐44). Comentariul, interpretarea faptelor, tonul voalat ironic (Konvoirii sunt numiţi „cavaleri ai Apocalipsului”), inclusiv portretizările, sunt elocvente: „Cenaclul nostru era compus din poetul basarabean, autor de Elegii păgâne şi creştine, sau nici una şi nici alta, servind pe masa literară a revistei «Viaţa Basarabiei», lunară, de cultură generală şi literatură, cu pretenţia de apolitică, în fond, făcând o politică regională fără prea mare sorţi de izbândă – Costenco; prozatorul care cunoştea bine viaţa de la coarnele plugului, dar vroia ca şi el să fie suferit la masa boierilor literelor române, deşi opincile încă îl jenau şi contrastau comic cu lavaliera fondată şi freza arhiabundentă, Mişa Curicheru”. Identificarea personajului narator de-a lungul unei istorisiri detaliate a copilăriei este presărată cu întâmplări legate de viaţa la ţară la bunicii din Chigoreni şi cea de la oraş: relaţiile cu rudele, cu mama în primul rând, amintirile despre tatăl său, sumare şi marcate de trauma despărţirii, sentimentul că abia după recăsătoria mamei sale el este cu adevărat orfan, pentru că a fost îndepărtat, în concepţia sa de copil, în mod brutal de lângă mama de care era foarte ataşat, relaţia complicată cu tatăl vitreg, pe care nu‐l poate accepta, evadarea de acasă şi aventurile povestite cu lux de amănunte care i s‐au întipărit în minte la o vârstă fragedă, printre ele nefiind lipsă detaliile semnificative despre lumea de atunci, aşa cum o vedea protagonistul nostru de odinioară şi cum o vede în momentul naraţiunii, când Nicolai Costenco se afla în închisoarea „Alexandrovskii Ţentrali”. Astfel, naraţiunea episodului cu evadarea de acasă, ajuns la mănăstirea Ţâpova de pe malul Nistrului, este pigmentată cu sumarele cunoştinţe despre cele ce se petreceau în afara sufletului său de copil sturlubatic, care nu găsea limbaj comun cu familia sa. În timpul unui scurt popas pe stâncile din preajma Nistrului, el, împreună cu Sisoe, noul său părtaş de aventuri, privesc lanurile de peste apa curgătoare: „Sus ne‐am aşezat cu genunchii la gură şi priveam cum se lasă seara pe pământurile uniunii sovietice, ce se întindea cu lanurile colhoznice ca nişte moşii boiereşti. Aceiaşi oameni, dar Nistrul era nu numai hotar a doi vecini, ci a două lumi: la noi lumea veche, dincolo o lume nouă, numită socialistă. Eu nu pricepeam tâlcul acestui cuvânt nou, ci ştiam din propaganda românească de preoţi fripţi la grătar ca mititeii, de boieri prăjiţi în cuptor ca purceii, de fugari peste Nistru sub împroşcăturile de gloanţe ale mitralierelor, dar toate aceste braşoave erau pentru mine, scrie autorul, ca şi grozăviile martirilor, pictate de monahii zugravi cu fantezie bogată, dar măiestrie primitivă, în pridvoarele bisericilor, fantazări stereotipe, pentru babe. Mai ştiam eu că poporul, adică cei fără o leţcaie în buzunar şi fără sfinţi în suflet au pus mâna lor zoioasă pe putere, şi şobolanii şi şoarecii au nimerit în capcane şi curse, dar îmi părea să fie şi drept, cum era şi în poveşti. Mă nedumerea însă faptul că, de ce atâta vorbărie pentru nişte răufăcători, care din opincă plină de glod, şi acela străin, s‐au trezit peste noapte vlădici, încotoşmănaţi în blănuri de gospodar, iar ultimii, ca să nu‐şi ceară înapoi averea, au fost prăjiţi ori înecaţi ca nişte motănaşi chiori. Mă gândeam că aşa le trebuie, dacă n‐au putut de la bun început să‐şi arate ghearele şi colţii”. Brutalitatea istoriei năpustindu‐se ca o avalanşă peste paşnica Basarabie reiese din duritatea cu care sunt apostrofaţi cei doi copii, privirile cărora la un moment dat au rămas uitate pe întinsurile de peste apa curgătoare, de către grănicerul în uniformă: „Mă, ce staţi voi şi vă beliţi?”... (p. 161). Până aici naraţiunea este în numele acelui copil de zece ani pornit într‐o aventură a cunoaşterii neordinare. Naraţiunea episodului se încheie cu reflecţiile din perspectiva prezentului relatării, cea a deportatului aflat la Dudinca: „Şi iată această ţară, care, la urma urmei, ne‐a primit, cu toată ospitalitatea de care e posibilă, o vedem în faţa ochilor în haine de lanuri, s‐o ajungi cu mâna. Până azi nu înţeleg, cum de nu mi s‐au luat vederile când priveam la viitorul meu infern!...” (p. 159). Întrebarea retorică ascunde înţelesuri nedescifrate până la capăt şi care urmează să mai fie disociate. Aceste descifrări pot fi căutate în reflecţiile lui Nicolai Costenco despre victimă şi călău: în peregrinările sale de evadat de acasă, umblând pe malul Nistrului, micul aventurier a dat de un „şarpe galben care înghiţea un peşte mult prea mare pentru trupul lui subţire. Şi victima, şi călăul erau morţi şi aruncaţi de valul Nistrului la mal, scrie autorul, care face următoarea concluzie, conform moralei care se cerea de la sine în situaţia dată: „Nu înghiţi după lăcomia ochilor, ci după putinţele gâtlejului. Zisa asta se referea la existenţa agresorului, iar bietei victime nici în morală nu i se lăsa un locuşor. Viaţa însăşi, din natura lucrurilor, e făcută ca cel tare să‐l nimicească pe cel slab. Viaţa, se vede, nu e nici umană, nici miloasă, nici nobilă, nici dreaptă. Ci e aşa cum a făcut‐o firea”.
Deplasându‐se de la amintirile din trecut la prezentul naraţiunii, naratorul va continua: „Pe noi, fraţilor de cameră, ne‐a înghiţit balena noii realităţi politice, şi, ca Iona din Biblie, noi trăim în acest stomac, ce va trebui ori să ne mistuie, ori să ne arunce afară din sine. De vom fi cu priinţă, vom întări trupul acesta imens, gura căruia doar cu ţelul acesta ne‐a îmbucat, iar de nu – se va lipsi de noi, în cele din urmă, ori vărsându‐ne pe gură, ori excreţindu‐ne prin intrarea din dos” (p. 164).
La Costenco, momentul depăşeşte dimensiunile biblice, ţinând cont de locul unde se află cel căruia îi aparţin reflecţiile (pe narele din închisoarea „Alexandrovskii Ţentrali”), tonul este cât se poate de realist, şi nu lasă loc unei eventuale şi false impresii de cinism. Cu toţii, şi povestitorul, şi cei din baracă, fascinaţi de talentul naratorului, sunt victime ajunse în pântecul lacom al istoriei, al cărei viitor nu aveau cum să‐l prezică. Prezicerile optimiste ale lui Mişa Curicheru, confratele de condei al naratorului, împărtăşind aceeaşi experienţă dezumanizantă a deportării şi care aştepta cu înfrigurare minunea eliberării în care credea ca un copil, îi trezesc lui Costenco un sentiment de reticenţă în faţa istoriei. Prins în strânsoarea, în capcana mortală a noilor realităţi, el se vede ameninţat şi în cazul eventualei victorii a armatei germane, deoarece, fiind căsătorit cu o evreică, era conştient că nu‐l aşteaptă nimic bun.
Sentimentul faţă de Basarabia este exprimat într‐un discurs memorabil, care poartă amprenta efuziunilor romantice ale lui Alecu Russo, cel din Cântarea României, înaintaşul nostru din secolul al XIX‐lea fiind motivat de contextul istoric european al constituirii statelor naţiuni. În cazul deportatului Nicolai Costenco motivaţia este alta: apărarea identităţii umane, nevoia de a supravieţui ca entitate, e pe primul loc. Viziunea colectivă, care e luată în considerare în cazul lui A. Russo, este exploatată în cu totul alt mod în perioada totalitaristă. În comparaţie cu aceste contexte, deportarea îi „confecţionează” celui deportat un alt fel de percepere a lucrurilor: închişi în vagoane pentru vite, „împodobite” cu inscripţia „fascişti”, fără hrană, fără apă, având între ei cadavrul unui decedat descompunându‐se, huiduiţi prin întinderile vaste ale Rusiei cu cuvintele „trec lacrimile noastre...”, supravegheaţi de convoiri sălbăticiţi de regim, păziţi de dulăi dresaţi, – aceştia sunt deportaţii „adunaţi ca oile” şi scăpaţi ca prin minune cu viaţă. Naratorul care, deşi a văzut cât au avut de suferit în urma evadării doi deţinuţi din trenul morţii, nu renunţase la gândul evadării, ajuns la locul destinaţiei, după Cercul Polar, va susţine, fără niciun fel de ocolişuri, că de aici nu‐ţi mai trece prin minte să evadezi. Putem oare vorbi în aceste condiţii de conformism şi de laşitate, de renunţare voită la libertate? N. Costenco va nutri în permanenţă un gând la libertatea asociată cu „lărgimea cerului albastru” al Basarabiei: „Basarabia mea, Basarabie! Nimeni nu te vede cum te văd eu! Mulţimea care foieşte în târguri şi se îneacă de fum în cabinete şi odăi, mulţimea satelor care sudori varsă să scoată din pielea ta cât mai mult folos – te privesc ca pe o vacă de muls. Cine, afară de mine, înţelege lărgimea cerului tău albastru, cu soare luminos revărsând valuri de căldură ce pătrunde până la coardele cele mai gingaşe ale sufletului beat de libertate!...” (p. 154). Destinul basarabenilor îl frământă în mod deosebit, firul narativ despre refacere, relaţia eului identitar cu sine însuşi incluzând şi „pilda” despre identitatea „moldovenimii”: „Şi după pilda şi asemănarea omenească moldovenimea, să mă iertaţi că gura păcătosului adevăr grăieşte, trăgea la Rai ca musca la miere. Numai că mierea nu era pe degeaba şi mai mult era pentru trăitorii din chilii, decât pentru albinele flămânde de harul cel de sus. Una şi bună o ştiu, moldovenii au făcut şleah la Kiu (Kiev), dar când am fost pe la uşa Raiului, nici urmă de moldovean n‐am văzut pe acolo. Şi sfântul Petru din prag mi‐a spus, cu mirare, că de‐aşa naţiune nici n‐a auzit. Pe globul pământesc, care‐i sta dinainte, i‐am arătat o tocikă, cu numărul 1001, scris cu caracter petit şi acela, şi el a pornit a râde:
– Mă, dreptcredinciosule poet, dacă din ţara asta, pe care scrie cu litere groase, Rusia, nu nimereşte la noi nimeni, afară de împăratul Neculai al doilea cu cimotia lui, ce mai întrebi de nişte ghiogari de moldoveni.
– Mulţumesc de lămurire şi aufniderzehen, îi zic eu.
– A gut, a zis Sfântul Petrea. El era ovreu ca şi Dumnezeul lui şi eu m‐am uluit că bieţii moldoveni credeau că, în afară de apă, untişor, brânzică şi colăcei, un dumnezeu străin va face loc şi sufleţelului lor, întunecat ca o parabolă evanghelică, în Raiul său cât o gămălie de mac cu răsuflători sub tichie.
Acestea le‐am visat odată, să am iertare de paranteză” (p. 179), încheie naratorul.
Vorbitor de limba rusă în primii ani de viaţă, micul Nicolai Costenco îşi petrece cea mai mare parte a copilăriei la ţară, la bunici, unde însuşeşte bine limba vorbită, pătrunzând în nuanţele ei cele mai subtile, cunoştinţe cu care se va mândri ulterior: „Sunt mai presus de filozofi, scrie autorul (probabil s‐a strecurat o greşeală, fiind vorba, mai curând de filologi. – A.B.), şi mai presus de dialectologi” şi care, dincolo de unele dificultăţi de receptare, conferă un farmec aparte scrisului lui Nicolai Costenco. Scriitura este mai adecvată obiectului abordat, vieţii basarabene. Făcându‐şi studiile la şcoala românească, îşi va cizela sensibilitatea lingvistică şi va acumula cunoştinţele necesare pentru a conduce revista „Viaţa Basarabiei”, promovând aici o politică a regionalismului care, după cum va recunoaşte în 1955, în Povestea Vulturului, nu avea sorţi de izbândă. În privinţa limbii însă iată ce scrie Nicolai Costenco: „Limba română! Şi, mai ales, graiul moldovenesc, aţi observat şi dumneavoastră, ce plastică e limba moldovenilor. Când vorbeşti, parcă vezi ce spui. Un şir de metafore, limbă a unui popor poet. Nimic din abstracţia şi scolastica altor limbi dârdâitoare. Te iubesc, limbă a părinţilor mei şi fel de vorbire a poporului, care cu limba zugrăveşte şiraguri de imagini ce le pipăi cu ochii, cum ai pipăi mătasea cu degetele” (p. 159).
După revenirea din exil, atât poezia, cât şi proza lui N. Costenco vor avea o conotaţie aparte, care vine dinspre reconvertirea la un alt fel de scriere. Scriitura distantă şi voit obiectivă în proză, orientată să „corijeze” istoria pentru a justifica prezentul, face să se işte întrebarea: În ce măsură romanul Severograd reflectă profunzimea interioară a autorului? Aici autorul recurge la deghizarea autobiografiei, la minciuna stilistică, la falsificarea trecutului cu scopul de a arăta că prezentul e favorabil. Prin naraţiune e urmărită căderea în afara istoriei, justificarea gestului, una parţială, constând în faptul că neantizarea vieţii în literatură e inevitabilă, într‐un anume sens şi că literatura, pentru a deveni literatură, trebuie să se detaşeze de viaţa concretă, trăită. În momentul în care autorul nu scrie la persoana întâi, înseamnă că se detaşează de viaţa sa. Jurnalul înseamnă contemplarea propriei vieţi. Jurnalul este rivalul literaturii adevărate, în sensul păstrării raportului cu sinele. Dar scrierea, în sensul adevărat, a sinelui se depistează dificil în cazul lui Costenco, ea nu e una intimă, cu excepţia corespondenţei din Gulag. Să nu uităm că, deşi vorbeşte despre o perioadă foarte dură a vieţii sale, la momentul scrierii romanului el este încercat şi de sentimentul detaşării de iadul prin care a trecut. La prima vedere, personajul său nu pare a fi obsedat de singurătate, deşi, la o disociere mai atentă, vom constata că discursul romanesc e conceput ca o formă a respingerii sentimentului de închidere în sine. La acest gând te poate duce întrebarea simplă: în ce măsură este developat infernul Gulagului? E o întrebare care nu va înceta să‐l frământe pe cititorul curios să cunoască adevărul despre destinul unui scriitor basarabean trecut prin Gulag şi care a creat după al Doilea Război Mondial în această parte a Europei, despre care scriitorul ceh Milan Kundera, de exemplu, afirma următoarele: „Istoria s‐a năpustit asupra micilor naţiuni din Europa Centrală ca un monstru implacabil şi inexplicabil, asupra căruia voinţa umană nu mai avea nicio putere” (M. Kundera, Le testament des somnambules, „Le Nouvel Observateur”, 9 avril 1982).
După revenirea din Gulag Costenco nu scrie nimic concret despre deportare şi faptul este explicabil, căci nu are cum. Dar, chiar din start, de la începutul romanului cititorul e introdus în atmosfera luptei omului pentru supravieţuire în condiţiile stihiilor naturii: purgaua, viscolul. Insistenţa cu care autorul stăruie asupra acestui fenomen dezastruos ne spune ceva, e o metaforă a deportării. O altă metaforă e cea a gheţarilor care mătură totul în calea lor. De fapt, nu descrierea acestora este obiectivul scriitorului, ci ceea ce transmit ele. Fixând, în Povestea Vulturului,ceea ce reţine din drumul de calvar parcurs cu trenul pentru vite de către miile de deportaţi basarabeni, Nicolai Costenco face palpabilă imaginea omului care nu mai contează în societatea totalitară. Hannah Arendt, la rândul ei, afirmă că „lagărele de concentrare au fost concepute ca laboratoare de experienţă a dominaţiei totale” (Les origines du totalitarisme, p. 171). Descrierea fenomenelor dezastruoase îi ajută scriitorului să uite contingenţa pentru a‐şi continua viaţa şi pentru a rămâne fidel vieţii. Al cărei vieţi, căci el o cunoştea doar pe cea de până la 1956? Cu siguranţă îşi dorea să rămână fidel menirii sale de a scrie. Care era condiţia sa de scriitor sau care mai putea fi condiţia sa de scriitor, aflăm câte ceva din corespondenţa cu familia sa aflată la Bucureşti. La îndemnul acesteia de a se înregimenta în rândurile scriitorilor vestiţi de la Chişinău, Nicolai Costenco răspunde sarcastic, pastişând Scrisoarea a doua a lui Eminescu (vezi p. 219). Vorbeşte aici un Nicolai Costenco liber de orice prejudecăţi, libertatea aceasta fiind plătită extrem de scump. Ulterior criticul Mihai Cimpoi, analizând creaţia lui Nicolai Costenco, îl va defini drept „exilatul dedublat”, comparând exilul acestuia cu exilul lui Puşkin în Basarabia. Comparaţia nu rezistă, în termenii lui Antoine Compagnon, autorul afirmaţiei prezentându‐se ca un moralist dedublat sau ca un moralist amoral. Căci cum putea să scrie Costenco despre toate prin câte a trecut şi despre nedreptatea care i s‐a făcut, ştiind că în joc e nu numai destinul său, ci şi al copiilor săi? Putem oare face abstracţie de imaginea copiilor lui Costea Moldovanu urmărind înspăimântaţi prin geam cum, la doar 10 metri de ei, gheţarii înşfacă şi duc casa vecinului lor, învălmăşind‐o în valurile tumultuoase? Singurul lucru care contează în acest caz e solidaritatea umană şi Costenco anume acest lucru ţine să‐l reliefeze, descriind viaţa normală în condiţiile unei anormalităţi, ale unei anomalii istorice. Din mediul acesta fac parte oameni simpli, a căror pasiune în afara orelor de lucru e jocul de cărţi, consumul de băuturi tari şi de pelmeni cu carne de ren, fiecare cu destinul său: trecuţi prin război, prizonierat, la care autorul face aluzii zgârcite şi rare. Cum mai poate arăta viaţa obişnuită în acest caz? Cum e munca, relaţiile, care e sensul vieţii în aceste împrejurări? – iată axa acestui roman foarte ideologizat, în care naratorul, neacceptând condiţia de învins, îşi însuşeşte condiţia de luptător. S‐ar părea că aceasta motivează un anume comportament al omului. Însă Costenco nu e Jack London, căci destinul scriitorului basarabean a fost determinat, din punct de vedere istoric, altfel. Deşi într‐o scrisoare din Gulag, adresată fratelui său Anatol, îl va îndemna pe acesta: „Dacă n‐ai citit Martin Iden de Jack London, citeşte‐o, căci partea întâi seamănă cu viaţa mea, ca paralelă psihologică”. Autorul nu‐şi denunţă eul, el îşi impersonalizează literatura. Însă pe parcursul naraţiunii sunt infiltrate date despre contingentul din Dudinca. Despre Alexandrov, unul dintre colegii de şantier, Nicolai Costenco ne relatează: „Ieşiră, Alexandrov mergea mititel, gheboşat, cu mâinile la spate: veche deprindere de deţinut. Se oprea din când în când. Se gândea la ceva numai de el ştiut”. Momente de felul acesta, care ne iniţiază în biografia psihologică a protagoniştilor, ne trimit cu gândul la faptul că dincolo de scriitură există viaţa reală, pe care autorul evită să o developeze, deoarece scopul scrierii sale este de a se situa dincolo de aceasta, de a se separa de aceasta, de a se elibera de ea, fără a o denunţa.
În Severograd Nicolai Costenco îşi construieşte identitatea într‐o naraţiune organizată astfel, încât imaginea eului să corespundă realităţii din anii în care a scris romanul. Echivalenţa între narator şi autobiografia sa poate fi pusă la îndoială, omul, acest „animal narativ” (A. Compagnon), fiindu‐ne prezentat diferit în lirică, în roman, în memoriile Povestea Vulturului şi în corespondenţa sa. În roman avem autoportretul autorului, iar în Povestea Vulturului – autobiografia pe un anumit segment, care respectă regulile unei organicităţi narative realiste, memoriile fiind foarte importante, deoarece fără amintiri istoria poate fi falsificată. Nu ştiu dacă A. D. Rachieru a citit tot ce a scris Nicolai Costenco. Bănuiesc că, în caz contrar, nu l‐ar fi tratat pe Nicolai Costenco din perspectiva „deţinutului dedublat”. Cred că o problemă cu care se confruntă critica şi istoria literară, axată pe cercetarea literaturii din perioada postbelică, este absenţa mărturiilor şi a documentelor care să certifice adevărata stare de lucruri, viaţa reală din perioada respectivă. Altminteri, este extrem de dificil să judeci despre ceea ce s‐a întâmplat cu mentalitatea scriitorilor trecuţi prin malaxorul deportărilor, al refugiului şi al repatrierii forţate. O aluzie care e o părticică infimă din ceea ce ar fi avut de spus în acest sens scriitorul Aureliu Busuioc se conţine în referinţele sale critice, foarte dure, la romanul lui N. Dabija Lecţie pentru acasă, în care viaţa reală a fost trădată în mod flagrant de către scriitură. Nici chiar din romanele lui Busuioc, Pactizând cu diavolul sau Cronica găinarilor, cititorul nu află prea multe, în sensul divulgării tragediei umane a basarabenilor, destinul cărora a fost marcat de istorie în timpul şi după cel de‐al Doilea Război Mondial.
Dintre autorii care au scris despre Gulag doar Aleksandr Soljeniţîn a fost cel mai aproape de adevăr, în ceea ce priveşte atrocităţile staliniste pe care le‐a făcut cunoscute în întreaga lume. Însă, odată cu publicarea povestirilor scriitorului deportat, lucrurile par să arate altfel şi însuşi Soljeniţîn a recunoscut că nu el a creat imaginea cea mai adevărată a Gulagului. Dar iată ce mărturiseşte Emil Cioran, care face parte dintr‐o generaţie decimată, ai cărei numeroși reprezentanţi au fost exterminaţi în închisorile comuniste din România. La întrebarea lui Ion Diaconescu „Ce vă reproşaţi? Există ceva în viaţa dumneavoastră de care să vă fie jenă?”, într‐un interviu, Emil Cioran a dat următorul răspuns: „Îmi reproşez multe pagini din Schimbarea la faţă a României. Îmi mai reproşez că unii prieteni din tinereţe au suferit mai mult ca mine. Ei au fost în puşcării, unii au murit chiar, pe când eu am trăit atât de mult, un deşeu al aspiraţiilor noastre. O anomalie. Noica, de exemplu. Aproape un sfânt. Pe când eu, un orgolios, exilat în principii. Nu e normal. E o contradicţie, şi nu‐mi face bine. Viaţa nu mă ispiteşte, n‐am câştigat nimic fiind viu, trăind la umbra Turnului Eiffel. Aproape o tragedie. N‐aveţi cum să înţelegeţi această contradicţie. Ambiţia, uneori, nu cedează în faţa modestiei. Mă dezgust”.
„Am trăit atât de mult, un deşeu al aspiraţiilor noastre” – aceasta e caracterizarea făcută unei vieţi, care, din perspectiva celor din România sau din oricare altă ţară din fostul lagăr socialist, părea a fi o viaţă fără compromisuri. Bineînţeles că identitatea unui scriitor echivalează cu naraţiunea sa despre sine şi că ceea ce afirmă Cioran despre sine în interviul citat îi completează esenţial identitatea. Conform opiniei lui Paul Ricoeur, pentru a conferi coeziune eului e necesar ca viaţa să fie narată, căci noi locuim în viaţa noastră ca în naraţiunea noastră. Anume în acest sens Costea Moldovanu, personajul din romanul Severograd, îl reprezintă în mare parte pe autor: fire contorsionată, impunându‐se printr‐o figură atletică remarcabilă (după cum era şi Nicolai Costenco), caracter dur, călit în condiţiile aspre ale Siberiei, unde, după cum aflăm de la autor, protagonistul a ajuns în căutare de câştig: fiind orfan de tată a trebuit să se descurce mai greu. Pe canavaua aceasta, asemănătoare unei pânze de protecţie, îşi „brodează” autorul nostru naraţiunea, în realitate ştiindu‐se că, de fapt, Nicolai Costenco, ca şi soţia acestuia, Maria (sau Măşuţa, după cum e dezmierdată în roman), au ajuns la Dudinca deportaţi fără niciun motiv. Este clar că, pentru a rupe tăcerea, Nicolai Costenco a recurs la acest „truc”, substituind realitatea cu ficţiunea. Nu este exclus că scriitorul, scăpat cu zile din Siberia şi visând la o altă viaţă, parţial să se fi încrezut în „modul de viaţă sovietic”.
Hannah Arendt, demontând şi remontând mecanismele totalitarismului, arată că membrii societăţii supuse acestui regim acţionează „în conformitate cu regulile unei lumi fictive”. În ceea ce priveşte „ficţiunea”, la Nicolai Costenco aceasta, forţată, este prezentă chiar din start, după cum reiese din corespondenţa sa din Gulag, publicată postmortem în 2004. Iată, bunăoară, ce îi scrie fratelui său Anatol despre toate prin câte a trecut: „...A început după asta războiul, eu am fost mobilizat şi dus să vizitez edificiile impozante şi ticsite de ticăloşi din diferite oraşe ale ţării şi să admir aurora boreală, de care auzisem din cărţi...”. Foarte zgârcitele detalii sunt elocvente: deportarea e numită „mobilizare”, iar închisorile sunt „edificii impozante”. Viaţa de după Cercul Polar e „călătorie în jurul mesei”, corpul său de haiduc fiind transformat în forţă de tracţiune: „La pol, după un an de călătorie în jurul mesei, am început‐o de la hamal în port, m‐am specializat la încărcat vagoane unde ţineam loc de mecanism: în loc de rotiţe – picioarele, iar greabănul în loc de platformă de încărcare.
Apoi m‐am făcut pracica – spălătoreasă... Dixi”. Acest „Dixi” din final are semnificaţia lui Dixi et salvavi animam meam – „Am spus şi mi‐am izbăvit sufletul”, care, conform Dicţionarului de expresii latine, „e formularea în limba latină a cuvintelor profetului Ezechiel (capitolul III, versetele 19 şi 21) care recomandă să avertizezi atât pe omul ticălos să nu săvârşească fapte rele, cât şi pe omul drept, să nu cadă în păcat – căci numai spunându‐le acest lucru, «mântui‐vei sufletul tău». Scurgerea vremii a spălat culoarea biblică de pe aceste cuvinte care au îmbrăcat un veşmânt laic. Cu formula lapidară: dixi (am zis) filozofii îşi terminau odinioară demonstraţiile, iar avocaţii pledoariile.
În genere, după ce ai făcut mărturisiri ca să‐ţi descarci conştiinţa, poţi să adaugi uşurat: Dixi et salvavi animam meam. Dar, de obicei, acest «dixi» e folosit astăzi mai mult în glumă decât în serios”. Nicolai Costenco, cel care avea studii la Facultatea de Drept, foloseşte termenul polisemantizându‐l aici. (Între paranteze fie spus, acest dicton latin a fost utilizat, în al său Testament, şi de către lingvistul şi omul de cultură Nicolae Corlăteanu, care spre sfârşitul vieţii a făcut mărturisiri elocvente în ceea ce priveşte destinul intelectualului basarabean pus în situaţia de a‐şi călca pe inimă pentru a supravieţui şi care, până la urmă, nu se lasă strivit de ideologia totalitaristă.)
Credea oare Costenco în comunism, în ideea de „dezvoltare armonică”, despre care îi scrie lui Dominte, şi în oamenii regimului atunci când îşi pune protagoniştii să poarte discuţii despre triumful comunismului, când „omul se va dezvolta armonic (sic!), va cuceri cosmosul şi va popula alte planete”? Mai curând e vorba de adoptarea unui comportament conform moralei colective, insistent propagate de regim, responsabilitatea şi libertatea scrisului fiind interpretate de către Nicolai Costenco din perspectivă marxistă. Identificarea lui Costenco cu sine însuşi, dilemele sale ulterioare, lupta pentru întoarcerea la sinele său, pe timpul aflării sale în Siberia, unde se identifică în relaţia cu colegii de lucru, în raporturile sale cu familia, cu femeile, cu comunitatea în care s‐a încadrat pe perioada deportării, dar şi ulterior, căutând să redescopere reperele de altădată în Goga, Arghezi, în muzica populară, în Descrierea Moldovei, pe care a tradus‐o din latină, în Lermontov, Puşkin, London, Tolstoi, prin toate acestea Nicolai Costenco îşi identifică eul creator. Robusteţea firii sale şi un optimism nativ îl vor determina să creadă în faptul că nici chiar Siberiile nu pot opri firul vieţii: „Costea se apleacă asupra unui firicel de iarbă verde ce iese din pământul tundrei. Cercetează cu atenţie acest vârf de limbă ironic, ieşit din cenuşa arsă de geruri a pământului. Parcă ar intenţiona să zică: «Ce credeţi, viaţa n‐o să izbândească şi aici?». Costea vroia să rupă firul de iarbă, dar cineva îl opri. Creşte, creşte şi luptă pentru adeverirea vieţii!”. Desprindem de aici un sens moral major al scrisului lui Nicolai Costenco şi poate gândul ascuns, tăinuit adânc în scrisul său care, pentru a vedea lumina tiparului, trebuia să corespundă principiilor realismului socialist, şi anume că vina cea mai mare a regimului totalitarist este de a fi atentat la viaţa pe pământ, care e sfântă. Morala comunistă şi cea umană se află mereu în competiţie. Deşi a şti să înveţi dintr‐o experienţă inumană nu mai înseamnă libertate. Travestiul moral, conformismul, „ipocrizia moralităţii” (Stendhal) sunt în corespundere cu cerinţele vremii în care a trăit şi a creat Nicolai Costenco, de aceea nu e de mirare că, în 1978, lui îi va reveni premiul de încurajare pentru cea mai reuşită scriere artistică pe tema clasei muncitoare, în romanul Severograd, prezentat la concursul unional pentru anii 1974‐1976, aici fiind pe faţă ipocrizia moralităţii comuniste. Însă, până la urmă, coeziunea interioară a personajului din romanul pentru care autorul a fost premiat ţine de conştiinţa sa şi de ideea de adeverire a vieţii. Amintim că noţiunea de conştiinţă, în perioada sovietică, era extrem de ideologizată. Percepţia termenului „conştiinţă” în sens etic era şi ea foarte împinsă spre codul etic al constructorului comunismului, adică a unei societăţi imaginare. La nivelul discursului oficial, care răzbătea şi în scrierile literare, era de asemenea înţeleasă în sensul de morală comunistă. În cazul protagonistului nostru mecanismul de funcţionare a conştiinţei e proiectat în raport cu opinia comunităţii şi cu familia (Costea Moldovanu e căsătorit şi are trei copii, dintre care unul bolnav): „Frământare în mintea lui Moldovanu. Mare frământare! Cum s‐ar spune – la cumpăna apelor! Dar ce stâncă tare şi bine cumpănită e conştiinţa! Inima, fecioară fierbinte, te împinge, iar talaghirul sovestei singur se vâră sub roată. Carul fiinţei, chiar încărcat cu paie uscate, dacă roata, una din patru, e prinsă de gura ce ţine obada, se hâţâie, tremură, protestează, dar... se opreşte”. De aceea starea de îndrăgostire este una trecătoare. Pe de altă parte, ambiţia masculină nu‐i permite să se lase copleşit de sentimentalitate. Dragostea e o aventură în care protagonistul îşi verifică rezistenţa psihologică şi satisfacţia de a plăcea. Cuceritorul Costea Moldovanu îşi trăieşte spectaculos aventurile, nu se jenează de gura neostoită a vecinei Dâbina şi pune la încercare răbdarea Măşuţei. Nu se consideră un trădător în raport cu familia. El este masculul care se vrea liber: „N‐o să mă ţii legat de fusta ta”, îi repetă mereu soţiei. Aceste calităţi aparţin naturii bărbatului, Costea Moldovanu fiind întruchiparea bărbatului nesupus, orientat să cucerească. Protagonistele de care e atras personajul principal al romanului, Kern, Iasnaia, fac parte din categoria femeilor inteligente, culte şi elegante. Îl plac pe Costea Moldovanu, dar el se va confrunta cu ideea că nu are suficientă cultură pentru a se lăsa copleşit de sentimente şi se întoarce la familie şi la soţia sa care nu e atât de pretenţioasă. Toate aceste istorii mici intercalate scot în evidenţă caracterul protagonistului. Naratorul îşi developează istoriile, subliniind capacitatea de depăşire a momentelor sentimentale. Femeile sunt frumoase, spirituale, superioare, într‐un anume sens, însă el îşi va învinge propriile sentimente, nelăsându‐se copleşit de emoţii. Dar atitudinea protagonistului faţă de femeie se developează în fraza: Luminează şi dă căldură, aceasta îţi e menirea. Un anume fel de milă şi compasiunea faţă de Măşuţa se profilează în raport cu egocentrismul bărbatului. Un egocentrism care are ceva din laşitatea celui indiferent faţă de suferinţa celuilalt, în cazul dat celălalt fiind Măşuţa, privită şi ca o victimă ispăşitoare. Deşi, dint‐o altă perspectivă, şi Costea Moldovanu ar fi în drept să se considere ca atare, dar despre aceasta am putea vorbi în cazul în care el s‐ar vedea în eşalonul intelectualilor, în rândul cărora, de fapt, el nu se vede. Revine acasă adus de amintirea dragostei care i‐a unit cândva, punând mai presus de orice capacitatea de adeverire a vieţii, de supravieţuire în „raiul” siberian. Dar ce înseamnă adeverirea vieţii în cazul protagonistului nostru? În primul rând, supravieţuirea în acele condiţii de luptă inimaginabilă cu stihiile naturii, scenele cu topirea gheţarilor pe Enisei, descrise cu lux de amănunte de către Nicolai Costenco, fiind elocvente în acest sens. Adeverirea vieţii mai poate însemna libertatea, fără de care viaţa nu se poate afirma în mod normal: „Eh, mare lucru‐i şi libertatea! Mă simţeam, fraţilor, ca ciocârlia ce fâlfâie deasupra lanului de răsărită, şi inima mea tremura din aripioarele ei nevăzute în văzduhul curat şi limpede al dimineţii...” (p. 173), îşi aminteşte naratorul în Povestea Vulturului. Revoltatul Nicolai Costenco va face frecvente referiri la nevoia de libertate, având mare încredere, ca scriitor, în viaţa de după exil: „Botezul mocirlei din temniţă şi exil l‐am primit ca să văd până unde poate ajunge teroarea mascată sub chipul mustăciosului. Toată experienţa aceasta este un material de literatură. Eu făceam literatură de cabinet înainte...”. Cât de mult aveau să‐i fie însă înşelate aşteptările şi câte va fi trebuit să le îngroape în tăcerea de gheaţă a totalitarismului, pentru a nu se fi lăsat strivit de reflexele brutalităţii istoriei, rămâne să constate cercetătorii sociologi, antropologi şi istorici literari.
* Nicolai Costenco (21.XII.1913, Chişinău – 29.VII.1993, Chişinău). Pseudonime: Rafail Radiana, N.F.C. Poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător. Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău (1992). Este fiul Mariei (n. Leahu), din familie de răzeşi, şi al lui Fiodor Costenco‐Radzeiovschi, nobil, cu rădăcini polono‐ruso‐moldoveneneşti, funcţionar la cancelaria guberniei basarabene. Rămâne orfan de tată, la vârsta de şase ani, când tatăl său, după schimbările ce s‐au produs în 1918, nedorind să depună jurământul în faţa noii administraţii române, va evada din Basarabia, în spaţiile ocupate de bolşevici, fără a mai da de veste. Nicolai Costenco îşi va petrece cea mai mare parte a copilăriei la ţară, la bunicii dinspre mamă, răzeşi din satul Cehoreni din preajma Orheiului, unde va lua şi cele dintâi lecţii de viaţă. Primele clase le face la Şcoala Primară Ortodoxă din Chişinău. Între anii 1928‐1932 îşi face studiile la Liceul „Bogdan‐Petriceicu Hasdeu” din acelaşi oraş. Având rezultate strălucitoare la învăţătură, Nicolai Costenco şi‐a depus dosarul la liceul militar, dar este respins, din cauza numelui de familie rusesc, fapt care îl va marca profund şi pe care îl fixează în memoriile sale: „...cu succes am fost respins, am fost respins, deoarece purtam numele rusesc. Când m‐am văzut în lista celor respinşi, parcă m‐au scăldat cu o căldare de apă rece. Vasăzică eram rus! Ce are a face, că eram capabil, că mă trăgea inima să port şi eu o curea scârţâitoare, chipiu cu şireturi, să defilez ca pe aţă, să fac gimnastică la bare şi la inele! Purtam un nume nenorocit, care nu le mirosea bine domnilor ofiţeri români”. De ce nu le mirosea bine? Deoarece „bolşevicii se recrutau dintre ruşi”, ne explică naratorul.
A urmat apoi (1932‐1936) cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, concomitent fiind înscris la Facultatea de Litere (limbi străine). Primele sale versuri văd lumina tiparului în anii studenţiei, în 1932 fiindu‐i publicate, în „Cuvântul liber” de la Bucureşti, câteva poezii însoţite de o scurtă introducere semnată de către Demostene Botez. După revenirea la Chişinău, din 1934, de la data înfiinţării revistei „Viaţa Basarabiei”, Nicolai Costenco, în calitate de redactor‐prim (director fiind Pantelimon Halippa), împreună cu poetul şi publicistul Vasile Luţcan, va conduce această publicaţie de o importanţă deosebită pentru viaţa literară şi culturală a Basarabiei interbelice. În perioada respectivă publică poezii, eseuri, articole, fragmente din cărţile în curs de apariţie, traduceri, practicând activ şi critica de întâmpinare, scriind despre cărţile colegilor săi de breaslă. Debutul editorial (1937) este marcat de volumul Poezii.
Scrieri: Poezii, 1937; Cleopatra, Chişinău, 1939; Ore, Chişinău, 1939; Elegii păgâne, Chişinău, 1940; Poezii alese, Chişinău, 1957; Poezii noi, Chişinău, 1960; Poezii, Chişinău, 1961; Versuri, Chişinău, 1963; Severograd, roman, vol. I – Chişinău, 1963, vol. II – Chişinău, 1970; Versuri, colecţia Mioriţa, Chişinău, 1966; Norocul omului. Povestiri, Chişinău, 1966; Mugur‐mugurel, Chişinău, 1967; Tărie, Chişinău, 1972; Neamul, Chişinău, 1973; Poeme, Chişinău, 1973; Scrieri, vol. I‐II, pref. de Vasile Badiu, Anatol Gavrilov, Chişinău, 1979; Euritmii, Chişinău, 1980; Poezii şi poeme, Chişinău, 1983; Euritmii, Chişinău, 1988 (cu caractere latine); Versuri, colecţia Orfica, Chişinău, 1995; Coroana cu aripi de erete, Chişinău, 1995; Povestea Vulturului. Memorii, Chişinău, 1998; Elegii păgâne, notă asupra ed., tabel cronologic de Vasile Malaneţchi, selecţie de Costache Costenco, Vasile Malaneţchi, Chişinău, 1998. Elegii păgâne, Bucureşti – Chişinău, 2003; Libertăţi. Versuri inedite, Chişinău, 2003; Din bezna temniţei (scrisori din Gulag), Chişinău, 2004; Urmaşilor, versuri, Chişinău, 2007; Epigrame şi alte versuri umoristico‐satirice, cuv.-înainte de Vasile Malaneţchi, Chişinău, 2011.