Fănuş Neagu, un dionisiac?
Pentru tiparEu trăiesc necontenit dulcele farmec al visării
Chestionat cândva, într-un interviu de ecou, asupra lipsurilor din literatura noastră, Fănuş Neagu a indicat, fără ezitare, „obrazul”; adică, altfel spus, literatura mincinoasă, falsificând Istoria şi îngrăşând, în epoca realismului socialist, cimitirele literare, sacrificând, deopotrivă, adevărul (ce spui) şi ţinuta stilistică (cum spui). Ştie toată lumea că Fănuş Neagu nu a început ca mare stilist. Până la Îngerul a strigat (1968, premiul Uniunii Scriitorilor), primul său roman, faima prozatorului ţinea de declarata sa dragoste, proza scurtă. Unde, după debutul cu Ningea în Bărăgan (1959), s-a impus, prin culegerile anilor ’60, cu proze închegate, migratoare, scrise îngrijit, reeditate; Cantonul părăsit (1964), de pildă, reia bucăţi din Somnul de la amiază (1960) şi Dincolo de nisipuri (1962). Urmează Vară buimacă (1967), transferată, plus câteva bucăţi inedite, în alte culegeri: În văpaia lunii (1971), Fântâna (1974). Treptat, stilul învinge subiectul, s-a spus, iar „apariţia” romanului, anunţată cu surle şi trâmbiţe, iscă mari controverse, agitând lumea literară. Personaje atipice, „ciudaţii” lui Fănuş Neagu (trăsniţi, posedaţi, itineranţi, cu onomastică bizară) vădesc o vitalitate frenetică, pasională, stihială, de amoralitate jovială. Iar autorul, de un nonconformism structural, culege întâmplări teribile, cu bucurii păgâne şi reverii bahice, în textura unui mod arhaic de a percepe lumea. Peste demonia locurilor, peste frenezia hedonistă, barochismul clocotitor etc. guvernează întâmplarea. Materia primă este, negreşit, viaţa; iar viaţa, ca „victimă a timpului”, curge halucinant, adăpostind miraculosul şi aducând în scenă firi elementare, violente, cu lăcomie orgiastică. În totul, această lume marginală, nestatornică, extrasă din „alveolele Orientului”, de freamăt pasional şi vibraţie poetică, este o lume închisă, apăsată de tragism, peste care un Paul Georgescu aşeza restrictiv eticheta pitorescului (făcând carieră şi iritându-l pe autor), iar S. Damian pe cea a patetismului. „Ţara hoţilor de cai” închipuie, astfel, o saga brăileană, trasă într-o salbă de povestiri magice, cum sesiza Viorel Coman, anunţând trecerea de la pitorescul decorativ la dimensiunea mitică, fără a ignora, desigur, invazia absurdă a Istoriei. Posedat de stil, Fănuş Neagu îmbracă magia câmpiei în dulceaţa limbii, exploatând un „patrulater aurifer” (Marea, Delta, Brăila, Bărăganul), după Valentin Silvestru. Sau agitând „demonul ambulatoriu” între „cele două lumi” [1, 207], denunţate de Ovid S. Crohmălniceanu: satul dunărean, cu viaţă ritualică (a da câinii „în jujău”, de pildă) şi fauna celor „fără căpătâi”, pe tipar picaresc, hoinari, cu existenţă aventuroasă.
Cert, Fănuş Neagu împlineşte, peste ani, o veche doleanţă a altui brăilean, Nae Ionescu, cel care, în 1926, constata că „literatura nu a atacat încă după cuviinţă tema Brăilei”. Or, pe direcţia propusă de Panait Istrati, Fănuş dezvoltă luxuriant, nu tocmai cuviincios, această mitologie a spaţiului, de concreteţe halucinantă şi panlirism, făcând de toate: teatru, chiar poezie, publicistică sportivă, cu savuroasele sale cronici „afurisite”, scenarii, cărţi pentru copii şi, bineînţeles, proză, în primul rând.
Trecut prin şcoala de literatură, îndrăgit, se spune, de Petru Dumitriu, fără instrucţie „normală”, cu o experienţă dramatică (sancţiuni, excluderi), Fănuş Neagu (1932-2011) a intrat în literatură în ebuliţia anilor ’60, gustând exuberant farsa, spectacolul, înscenarea etc., sub cupola imagismului dezlănţuit, halucinatoriu. A părăsit însă linia realistă, modificându-şi traiectul creaţiei. Şi a sfârşit învins de stil, virând spre euforia metaforică („căutată”, nota M. Ungheanu). Orice scriitor rămâne însă „o entitate misterioasă”, cu o evoluţie imprevizibilă. Acasă, o capodoperă, ne invita în vremea „de odinioară”, într-un timp mitic. Bătrâna se va întoarce „în odaia în care a născut nouă copii”, ştiind că „între străini nu eşti nicăieri”. Ion Mohreanu (Îngerul a strigat) îşi ia lumea în cap, secondând, prin experienţa sa „gorkiană”, tragismul unei strămutări într-o lume pervertită; dincolo de fondul etnografic, de o istorie caleidoscopică, discontinuă, colorată anecdotic, dincolo de rezonanţele biblice, drumul / calvarul nu înseamnă o întemeiere, ci prelungeşte rătăcirea, sub pedeapsa unei predestinări tragice. Dacă în Dincolo de nisipuri, dintre cei porniţi în întâmpinarea apei, doar Şuşteru „simţea în faţă răcoarea valurilor”, „noii crai” (Radu Zăvoianu, „ideologul” Raminţki, Eduard Valdara) din Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976), şi el aglutinant, îmbrăţişează – sub model mărturisit – „vieţuirea periculoasă”. Petrecăreţii lui Fănuş cad în delir imaginativ şi carnavalesc, sub porunca de a se simţi fericiţi. Incriminând cohorta „făcătorilor de cuvinte”, Marin Preda denunţa primejdia evazionismului, vizându-l, fără a-l pomeni, şi pe Fănuş Neagu. Dar acest „miliardar al metaforei” (cf. C. Sorescu), îmbătat de ornamentul stilistic, de orgia imagistică, „nu punea deloc preţ pe estetica mimesis-ului”, constata Daniel Cristea-Enache [2, 141]. Arta adevărată, zicea Fănuş Neagu, „smulge timp viu, real, şi îl dă iluziei”, resacralizând lumea. Încât încă un Acasă, cum şi-ar fi dorit M. Ungheanu, nu va mai comite prozatorul, subjugat de luxurianţă, părăsind definitiv naraţiunile realiste, de observaţie. Totuşi, supus unei duble lecturi, spărgând coaja metaforică, Scaunul singurătăţii (1988), primit cu ovaţii şi observaţii, cu încântare sau iritare, un roman ramificat, episodic, a fost citit fie din unghi mitologic, fie din perspectivă politică. O scriere „ciudată” (cf. G. Pruteanu), o lectură dificilă, negreşit, şi o viziune de carnaval, total nepotrivită, în concubinaj cu marile simboluri (dragostea, ratarea, moartea, frica). Examinat superficial, romanul trăieşte la nivelul oralităţii, liber de presiunea canonică. Cazul Saltava, mereu „singur şi potrivnic”, ins „bolnav de câmpie”, pedepsit şi trimis la Făurei, apoi la Ozânca, muncind „inspirat” pentru a aduce lumea pe „calea cea bună” (ar fi romanul colectivizării aici), ploaia delaţiunilor, înscenarea regizată de Bozar Garofeanu – exprimă tragismul unei epoci, privită fără furii justiţiare. Acum „obsesiile iau locul întâmplărilor” şi valenţa sudică, descărcându-se pasional, şterge tonul inchizitorial, uniformizând peisajul colocvial, înţesat de reclamaţii „băloase”. Supralicitat, în context postdecembrist, pentru curaj civic, Scaunul singurătăţii întreţine, şi evaluativ, o confuzie de planuri, pedalând pe politic. Care, în Amantul Marii Doamne Dracula (2001), dezvăluind un despotism grotesc şi o realitate trivială, vorbeşte – printr-un mit degradat – despre o figură malefică, după reţetă comercială. Tema puterii (ca teroare) află în soţia lui Basileu sau în nonagenara Die Goia, cu limbajul lor „pe şleau, neaoş”, o expresie caricaturală, coborând cuplul Ceauşeştilor chiar în „nimicnicie grafică” [2, 139].
Considerat un anarhist al fanteziei (cf. Valeriu Cristea), Fănuş Neagu este ispitit de pofta naraţiei; nerăbdarea povestirii, spontaneitatea gâlgâitoare refuză corsetul construcţiei romaneşti. „Proba” romanului e dificilă pentru acest stilist, tocmai pentru că Fănuş Neagu trebuie să lupte împotriva propriului temperament. Critica a văzut în Îngerul a strigat cartea sa de răscruce, iar în Pierdut în Balcania o carte programatică. Roman-povestire (bineînţeles), naraţiune caleidoscopică, Îngerul a strigat propunea figuri memorabile, are nerv epic şi impune prin concreteţe, prin senzaţia de viaţă autentică, care combină grotescul, tragicul şi duiosul. Viaţa lui Ion Mohreanu este urmărită de nenoroc. Roman al amăgirilor, Îngerul a strigat se dilată înspre senzaţional şi fabulos (războiul, seceta, exodul ţăranilor din Plătăreşti în Dobrogea), vorbeşte de copilăria ostracizată şi itineranţa eroului prin „ţara hoţilor de cai”, e pigmentat de conflicte violente, descărcând energii elementare şi pretinzând o lectură simbolică. Personajul-cheie este Che Andrei, o sinteză imposibilă: legând tradiţia cu existenţa aventuroasă, fluturând visuri de îmbogăţire şi proiecte ispititoare, eşuând mereu. Che Andrei face legătura cu umanitatea, care umple tabloul Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe, o lume în dezagregare, bântuită de spaime, trăindu-şi apusul şi care, hrănindu-se cu himere, se desparte de sine sub spectrul eşecului şi al ratării. Această umanitate crepusculară se refugiază în trăirea nebunească, frenetică, a clipei, într-o viaţă „tăvălită prin gunoaie”, într-o morală din care lipseşte tocmai morala. Iluzia umple o lume goală de sens.
Dacă Fănuş Neagu este un dionisiac, cum a demonstrat Marian Popa [3], inspirat de cartea lui E. R. Dodds, impulsul (stilul) dionisiac trebuie căutat, în primul rând, în ludismul imaginativ. Verva şi spontaneitatea curg torenţial, prozatorul, s-a observat, sacrifică totul pe altarul povestirii. Voluptatea spunerii, naraţia infinită ar fi emblema prozei sale, blazonul Balcaniei. Născut povestitor, autorul nu face naveta între povestire şi roman, deoarece, ne asigură prozatorul, orice povestire bună e un roman. Balcanismul epicii sale nu se restrânge la un spaţiu geografic; o tipologie spaţială (interesând geoliteratura) propune o concluzie unanim admisă pentru această arie culturală: proliferarea povestirii. Plăcerea de a scrie în galopul metaforei este un război lung, cu „rupturi de nervi”. Povestitor de rasă, calofil împătimit, Fănuş Neagu scormoneşte după cuvinte, ne plimbă pe stadioane şi prin cârciumi, umflă pagina de comentariu sportiv cu o adjectivită belicoasă, e nedrept (câteodată), dar sclipitor întotdeauna. El este o natură frenetică, condusă de instinct. Ieşirea din câmpul logicii, anunţată de Mancataş, a lui Argova (Luna, ca o limbă de câine) e valabilă pentru toată proza sa; ca şi îndemnul sisific („sus, în genunchi, şi de la capăt!” – cum va spune unul dintre eroii săi).
Cu gust pentru pitoresc şi violenţă, Fănuş Neagu îşi conectează proza freneziei senzoriale. Descindem în lumea fenomenală, plină de patimi neînfrânate, într-un spaţiu perceput cu acuitate senzorială; melancoliei existenţiale i se opune frenezia hedonistă. Lumea sa arhaică, de fond mitic, redescoperită din interior este o lume fără eroi, exorcizând Răul. „Cu gura plină de poveşti luminoase”, Fănuş Neagu respinge înrolarea în „cooperativa babelor justiţiare”. Antimodernismul său programatic capătă o modulaţie orientală, plonjând din timpul prezent în timpul „esenţial” (cel al poveştii). Suntem, deci, în spaţiul basmului, un tărâm fabulos, unde stăpâneşte mirajul oriental; un spaţiu sacru, unde răul e absorbit de bine, un spaţiu deschis, cel al câmpiei, conducând la „pierderea de sine”, instaurând „un fel de a fi”. Aici aberaţiile istoriei nu hrănesc romanul crizist, negru, dar nici viziunea rozacee, ştergând şirul nedreptăţilor. Răul se stinge nu prin rechizitoriu, ci prin implicare, atenuându-se prin arta sugerării, în lumea confuză a închipuirilor, zămislind poveşti, îmblânzind destinele. Iubind viaţa, contaminate de epicureism, personajele fănuşiene, fiinţe naturale, cunosc o existenţă frenetică; această descărcare de culori şi sunete, avalanşa oralităţii, exaltarea simţurilor, eclipsează meditaţia asupra condiţiei umane. Ea trăieşte subteran, sub acoperişul parabolei. Vitalismul, vidul sufletesc, spectrul ratării, dragostea „desprinsă de spirit”, conduc spre această viaţă uşuratică. Storcând frenezia clipei, protagoniştii îşi iubesc dezastrele, caută un mod de viaţă eliberator, sunt atraşi de senzorial, eliberându-se, astfel, de spaime.
Acest specific al lumii fănuşiene, mustind de pitoresc, aproape obligă la un răsfăţ lexical. Metafora provoacă o reacţie în lanţ. Creator al unui stil, Fănuş Neagu va degusta aromele limbii; scriitorul „stă la pândă”, scrie greu, se hrăneşte din „butucul limbii”. Sub plapuma metaforei, epicul devine pretext. Cu bunăvoinţă putem decupa spaţii epice, dar astfel de graniţe sunt şterse de invarianta stilistică (A. Goci), crescând ornamental, întreţinând bruiajul metaforic.
Fără a avea apetit teoretizant, Fănuş Neagu ieşea, deseori, mânios, „la rampă”, pentru a apăra limba de toţi stricătorii ei. Dar avalanşa metaforelor provoacă saţietate. Iar primejdia saţietăţii e reală; ea poate să împiedice – zicea Călinescu – „buna receptare a substanţei”.
*
La o nouă lectură şi într-un context de recepţie eliberat de toate opreliştile, „romanul” Scaunul singurătăţii (ediţie definitivă ne varietur, 1991) îşi dezvăluie alte semnificaţii. Eugen Simion observa, de pildă, că frica este „simbolul structurant” al cărţii, constatare cumva surprinzătoare (dar perfect motivată) pentru un scriitor-artist care, neavând simţul tragicului (cum, repetat, s-a afirmat), dezvoltă o viziune carnavalescă, inadecvată aici.
Bolnav de stil, îmbrăcând lumea în „culori mitologice”, popularul Fănuş Neagu rămâne irezistibil pe spaţii mici. Inimitabil (deşi „fănuşienii” au prosperat o vreme), el se revarsă în pagină în rafale năucitoare, strălucitoare, fiind – înainte de orice – un povestitor. Întrebarea dacă Scaunul singurătăţii ar fi un roman s-a pus şi recolta opiniilor indică polarizarea părerilor. Romanul, spunea cândva Borges, este „o oboseală a cărnii”, conţine umplutură; nuvela ajunge pentru a spune lucruri esenţiale. La Fănuş Neagu, împins de poetica prea-plinului în culoare, patimă celebratoare, exces, nu poate fi vorba de un economism al mijloacelor; şi nici de o disciplină epică. Fantezia şi exaltarea nasc delirul imaginativ, o erupţie necontrolată de imagini. Plonjăm în timpul esenţial, cel al povestirii. O ştafetă a naratorilor cutreieră prozele sale, investigând o lume „bătrână”, aflată la „marginea apelor”, gustând bucuriile păgâne. Cu rădăcini înfipte în arhetipologia estului european, contaminat de Sadoveanu şi Voiculescu, Fănuş Neagu închipuie un mythos danubian, sondând viaţa instinctuală, închizând un sens hermetic într-o proză senzuală, trepidantă, livrată sub eticheta romanului. Vitalismul, frenezia hedonistă, descrierile voluptuoase, practicile magice urcă în fantastic şi gratuitate, prozatorul râvnind racordul cosmic, „legea firii”. Şi, peste toate, „o beţie de lună”, semn al eminescianismului; o lume aflată sub vraja şi teroarea lunii, cu eroi suferind de inlunaţie. Poeticul se scaldă într-un spaţiu pervers, epicureic, protagoniştii iubind viaţa în exces.
Scaunul singurătăţii este rodul acestui scris chinuit şi totuşi sărbătoresc. Metaforizarea frânge deseori intenţiile alegorice, „odăjdiile” stilului (cu amprentă mateină) împovărează un poem simbolic, declinant, devorându-şi autorul. Fănuş Neagu este „topit în pagină”, chinurile scrisului nu se văd, talentul său indicând – amăgitor – o uşurinţă a redactării. Epicul curge, grindina metaforelor se prăvale nemilos, denigratorii invocă opintelile lecturii, patetismul inutil, sensul pierdut, înceţoşat, „ascuns” după grelele perdele metaforice, „aruncate” de un spirit ludic, inventiv stilistic.
Adevărul e că proza lui Fănuş Neagu îmbie către o lectură simbolică (calul malefic, peştele-centaur etc.). Dar salba strălucitoare a povestirilor, amestecând, într-un seducător vălmăşag epic, realul cu fabulosul, frenezia senzorială, avalanşa metaforică, întârzie ori chiar amână acest popas analitic. Inşi păguboşi, euforizaţi, scindaţi, ticăloşiţi, eroii fănuşieni trăiesc într-o lume fantastă, sub regimul sărbătorii; atinşi de patima risipirii, ei sunt indiferenţi la „citirea” semnelor, iubesc fiesta, luxurianţa, acordă metaforei greutate existenţială; stilul artist este transferat protagoniştilor. Ei seduc, dar nu au exemplaritate morală: trăsniţi, posedaţi, itineranţi, fraternizează, cutreieraţi de mari patimi, sub cupola vorbelor afurisite, cu o neistovită capacitate de invenţie. Dar metafizica lor e în suferinţă, anxietatea e zgomotoasă, orgiastică, iubind luminile rampei, injecţiile euforizante, anestezia; nu au, cum s-a spus, aderenţă la tragic. Barochismul este sigiliul acestei proze care maschează „leziunea vitală” a unei lumi ce tocmai prin plinătate, dând în clocot, se revarsă peste rama naraţiunii.
Extraordinar portretist, alungând personajele „tipice”, Fănuş Neagu cântă lumea dunăreană (cea „fără seamăn”), un oraş „fără pereche” (negreşit, Brăila), pompând „sânge triumfal” în arterele textului; aglomerând fără milă metafore, plutind în pitorescul pur, într-un festin prelungit, caricat, râvnind a opri trecerea. Iată „ghemul” temelor fănuşiene, deşirat într-o scriitură strălucitoare, de răsfăţ calofil, cu deschideri parabolice, de certă „vibraţie poetică”. Dar ploile metaforice obosesc; această reacţie în lanţ trezeşte, inevitabil, saţietate. Şansa textelor fănuşiene e că nu pot fi sleite. O lectură nu epuizează romanul, o nouă interpretare află, în subsolurile cărţii, piste fertile, îmbogăţind flora exegetică.
Poematic, Scaunul singurătăţii luminează sensul unei existenţe (Cezar Saltava), desfăşurată spre însingurare; apărând şi căutând adevărul personal şi, împreună cu el, intersectând alte destine, ţesând pânza unei epoci încercănate, într-un climat de suspiciune şi delaţiune, când „frica rămâne vie”; o monografie a fricii, aşadar, trăind în cutele textului, rătăcindu-se în hăţişurile epicului, sacrificând demonstraţia, retezând teza „pe altarul povestirii”. Suntem într-un univers stăpânit de jocul întâmplărilor şi al „loviturilor murdare”; tragerea la sorţi, regia uzurpărilor, înstăpânesc hazardul într-o lume în tranziţie (spre clownerie), cu regi de o zi, atinsă de un inepuizabil delir verbal. Nu întâmplător „zar”-ul, observa cineva, intră în prenumele unor protagonişti (Cezar, Bozar, Lazăr Mantova – devenit Leb Betleem).
Ezitantul activist Cezar Saltava, exilat la Făurei („interludiul dintre două prăbuşiri”) nu forţează colectivizarea (care prinde „lumea-n chingi”) şi, ca ocrotitor al Mariei Antonescu, va fi pus în discuţia biroului regional şi, inevitabil, exclus. Leb Betleem, evreu prin adopţiune, vrea să-l scoată din puşcărie pe Alex. Măicăneşti, pe care, tot el, îl înfundase; revine, pentru a-l „provoca” justiţiar (în sensul unei reparaţii) pe Dumnezeul locurilor: colonelul Garofeanu.
Eroii fănuşieni, cu gura plină de „poveşti luminoase”, trăiesc după „pofta inimii uşoare”. Au o imaginaţie năzdrăvană şi debitează istorii aiuritoare. În acest spaţiu al câmpiei („o împletitură de himere”), în lumea mirifică a bălţilor, colcăind de patimi, se bea vârtos şi se povesteşte enorm. Destinat carierei militare, trecut prin Şcoala de literatură (o „cazarmă a creioanelor”, zicea – retrospectiv – prozatorul), Fănuş Neagu este el însuşi un „aventurier”, îmbătat de limbajul stepei. „Comoara câmpiei se numeşte depărtarea”; or, invitând la visare, câmpia face parte din biografia scriitorului. Acolo, ne avertizează el (mereu cu urechea ciulită), limbile „se-mbolnăvesc de libertatea expresiei”.
Vicleniile şi aromele Levantului, vorbele colorate şi metaforele deşirate încropesc biografii fabuloase. Scornind fapte teribile şi iubiri nebuneşti, protagoniştii – cu simţuri parşive, în jubilaţie – se golesc de gânduri. Personajele („colţuroase”) nu agreează masca barocă, jocul duplicitar, metoda „simulării”; dimpotrivă, nu se menajează, dar nici nu se diferenţiază. Ele propun un stil, pornit din bucuria de-a exista. „A fi năuc e treaba inimii”, proclamă astfel de eroi, pendulând între vocaţia petrecerii şi „pragul” fricii. Dezordinea fanteziei alătură notaţiilor lirice aluviunile unui „basm enorm”, dezvoltat pe latură carnavalescă. Indiferent ce scrie, Fănuş Neagu dă senzaţia de irealitate. Din textele sale răsare un unic personaj, plin de aiurările Orientului, îngânând poveşti, nins de „lapoviţele de aur” ale toamnei.
Categoric, Fănuş Neagu, o legendă în timpul vieţii, un „mare scriitor pe spaţii mici”, nu a avut „mentalitate epică” (în accepţia călinesciană). El nu putea scrie altfel. Discuţiile despre Scaunul singurătăţii (decretat un „mare eşec”) au adunat o sumedenie de întrebări şi reproşuri. Formula temperamentală îl mână însă irepresibil, trăind într-o eternă jubilaţie, cu sufletul cutreierat de „bucuria firii”.
Ca povestitor în transă, Fănuş Neagu creează viaţa; pagina sa musteşte de concret, dar condiţia sa de martor e subminată de neputinţa obiectivării. Imagist abundent, el intră în categoria stiliştilor elaboraţi, lipsiţi însă de frână; de aspect spontan, deşi gestaţia cărţilor sale ar proba contrariul, învederând o trudă migăloasă, proza lui Fănuş Neagu dă senzaţia revărsării, a torenţialului, a clocotului unei lumi violente: o umanitate pasională, trăind în exces. Totuşi e îndoielnic că Fănuş Neagu ar sta sub emblema „risipitorilor”, ori că, sedus de roman, înţeles ca şansă a maximei afirmări, ar fi trădat genul scurt, la a cărui revigorare a pus umărul, dealtminteri. Dacă literatura română trăieşte din simţuri, cum zicea Lovinescu, atunci cazul Fănuş Neagu ar întări o afirmaţie care aparţine chiar prozatorului: anume că scriitorii Brăilei ar fi „păsările bizare şi fabuloase ale literaturii române”.
Fănuş Neagu provine dintr-o lume „care-şi macină viaţa în vecinătatea permanentă a apelor” şi care, trecută în cărţile sale, intersectează pitorescul mediului, plin de vitalitate şi culoare (ca la Panait Istrati), crepusculul matein ori tihna contemplativă sadoveniană, interesată de credinţe şi obiceiuri necunoscute, degajând mister. Scriitorul e un voluptuos pătruns de invazia concretului, cultivând o proză lirică ce eliberează senzaţia halucinanţei; dar, spre deosebire de Panait Istrati, ne încântă ca povestitor. Textele sale sunt şi o meditaţie asupra condiţiei umane, eclipsată de erupţia de culori şi sunete; există aici oameni violenţi şi o lume evanescentă, dar şi visătoria, izbucnind nestăvilit în ţinuturile sudice, unde suverană rămâne, se ştie, oralitatea. Efortul de obiectivare (citadinizare), cerut prozei noastre de Lovinescu, privea ieşirea din elementar şi descriptiv, reprobând pitorescul de suprafaţă; proza strict senzorială n-ar fi capabilă de profunzime şi nici aptă de foraje, în spaţiul eticului şi al existenţialului.
Poetizând, baletând metaforic pe muchia dintre realitate şi reverie, Fănuş Neagu nu „încape” în limitele textului; este aici avalanşa metaforică saturând cadrul narativ, dar şi oroarea neobarochismului faţă de finit (desăvârşit), ajungând, prin exces, în fundătura „viciilor virtuţilor sale” (Jean Rousset). Proza sa transportă mirosuri şi culori, se îmbată de fast, celebrează existenţa şi instaurează climatul sărbătoresc. Fănuş Neagu este în continuă stare de jubilaţie; regimul sărbătoresc este emblema scrisului său, contaminat de epicureism, fluiditate şi teatralitate. Limbajul secretă, parcă, personajele, împinse într-un spaţiu luxuriant; vom găsi existenţe tragice, conflicte etice, furtuni sufleteşti. Plăsmuirile aparţin unei lumi halucinante, evadând în oniric. Prozatorul nu face un examen sociologic, ci metaforic; fiindcă iluzia, ne asigură Fănuş Neagu, este egală cu Darul de a fi în viaţă. Sub crusta simbolică, desluşind vibraţia existenţelor autentice, asaltate de bolile civilizaţiei maşiniste, Fănuş Neagu resacralizează, autentifică existenţele, transferându-le ritualicului. Scriitorul nu are fixaţii negativiste şi refuză, instinctiv, înţepenirea maniheică; funcţionează doar mecanismul solemnităţii în tentativa de recuperare ritualică a umanului ameninţat (Olelie), fie de pericolul înstrăinării (Echipa de zgomote, 1971), ori de cel al visării (Scoica de lemn, 1981), căzând în anarhism şi vid existenţial (Frumoşii nebuni ai marilor oraşe). Radu Zăvoianu, cântăreţul din Frumoşii nebuni... este un „fluture lângă geana visului”. Fluşturatici, meschini, alcoolici, capabili de generozitate, eroii lui Fănuş sunt seducători, dar nicidecum exemplari. Refuzând finalurile închise, proza sa este ameninţată de mişcarea centrifugă a acestor universuri anarhice, pulverizând naraţiunea.
Organul principal al scriitorului este urechea, zicea Fănuş Neagu. Precum altădată Caragiale, Fănuş Neagu este interesat de limbaj. Dar, observăm, personajele sale nu se diferenţiază prin limbaj; ele nu trăiesc caracterologic, ci prin oralitatea liberă de orice construcţie canonică. Căutându-i ascendenţa şi apartenenţa la o anumită familie literară, vom spune că scriitorul, interesat de senzorial şi fantasticul enigmatic, împins în terifiant, se preumblă într-un ţinut exotic (cel al bălţilor Brăilei şi al Bărăganului), ilustrând o promoţie a ruralilor care a izbucnit în proza noastră în anii ’60, descoperind, din alt unghi şi într-un alt timp, complexitatea sufletului ţărănesc. Fănuş Neagu, trăind starea fundamentală de copil de ţărani, este „provocat” de anotimpuri. Starea de exaltare e întreţinută de întâmplările zăpezilor şi ale grâului, fiinţa sa, mânată de curiozitate, caută necunoscutul şi dezleagă tainele în nemărginirea miraculoasei câmpii. Aici, spiritul bogat, senzual, flămând de evenimente, călătoreşte; proza lui Fănuş Neagu poartă obsesia drumului, eroii săi sunt nişte pelegrini, temperamente fabuloase, rătăcind în spaţiul tainic al câmpiei şi al bălţilor. Chiar dacă există nostalgia muntelui (Che Andrei, fostul prizonier în Anatolia, îşi mărturiseşte intenţia de a se muta la munte pentru a prinde puteri – v. Îngerul a strigat), toposul prozatorului este unul al câmpiei. Personajele sale pândesc cu simţurile, trăiesc intens, vorbesc „în dungă”. Este o lume în sărbătoare, petrecând sub semnul lui Dionisos. „Noi ăştia de la Dunăre ştim să petrecem”, avertizează autorul. Eroii lui Fănuş ştiu să bea, sunt în vacanţă infinită şi într-un timp al naraţiei fără capăt, dezlegând limbile. Prinsă în vârtejul întâmplărilor, umanitatea lui Fănuş Neagu combină feericul şi grotescul; „limbile se-mbolnăvesc de libertatea expresiei”, un fatalism ingenuu apasă, patima trăirilor exclude contemplaţia, dar întreţine voluptatea riscului. Viaţa e o aşteptare, destinul trebuie înşelat, iar eşecurile sunt semnele unei predestinări tragice. Eroii lui Fănuş Neagu sunt hoţi de viaţă; ei nu cunosc mila, ci înfruntarea, sunt nişte trişori păguboşi „aprinşi” de fascinaţia câştigului, inşi care îşi aşteaptă şansa ocolind Legea. Viaţa ca o pradă – iată posibila deviză a acestor personaje năucite de căldură, creaţii ale destinului, prinse în fojgăiala Brăiliţei – o altă Comorofcă; mişcarea lor fără odihnă îngustează timpul reflecţiei. De altfel, umanitatea spaţiului balcanic pluteşte în indeterminare: totul e îngăduit în acest teritoriu liber de orice constrângeri. În Îngerul a strigat, timp de douăzeci şi patru de ore, stăpână e iertarea. Dacă în proza lui Fănuş Neagu lipseşte intenţia moralizatoare (în sensul unui didacticism stingheritor), absenţa moralei înseşi, ca spaţiu al limitei, lasă loc unui spirit de vendetă: „moartea se plăteşte cu moarte”. Violenţa cazurilor împinge soluţia epică dincolo de pura sancţiune morală.
Trăirea pasională a vieţii, plonjând în necunoscut, în miraculos sau în grotesc, conduce la eliminarea responsabilităţii. Dar personajele lui Fănuş Neagu coboară în fabulosul folcloric şi alunecă în miraj. Această mişcare haotică, aprinsă de mistuire pătimaşă, din care pare a lipsi mobilul înalt, ne conduce într-o lume plină de ciudăţenii şi bizarerii, populată de inşi aiuriţi şi trăsniţi, un haimanalâc, în fond, „părăsind” satul dunărean pentru o existenţă marginalizată. Personajele sale picareşti sunt naturi neintegrabile. Fănuş Neagu răscoleşte o faună curioasă, cu eroi „fără căpătâi”, atraşi irezistibil de demonul mişcării fără ţintă, bolnavi de vagabondaj. Într-un roman bahic şi boem cum e Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, degradarea atinge treapta depersonalizării. Condamnate la dionisiac, personajele cărţii îşi însuşesc deviza casei Violatos: a te simţi liber înseamnă a nu mai fi tu însuţi. Sau: „ca să trăim trebuie să uităm cine suntem”. Schimbarea identităţii înseamnă şi o schimbare de rol, alterarea personalităţii, ieşirea din sine; adică, acceptarea măştii.
Lângă marii inocenţi ai acestei proze, creatori de iluzii, subjugaţi de farmecul povestirii, înotând în pitoresc şi gratuitate, se mişcă „eroii solari”, încălcând normele. Dreptul la povestire se cuplează cu clovneria. Magicul coabitează cu argoticul, generozitatea cu nimicnicia. Caraghioslâcul, ireverenţa, carnavalul etc. par a se supune ceremonialului, deşi personajele lui Fănuş Neagu nu iubesc rigoarea, ci culoarea. Eroii săi sunt „cuprinşi de fierbinţeală”, hălăduiesc într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor, caută comori; ei par „vrăjiţi”, fac risipă de forţă vitală, îndrăgesc spectaculosul tulbure. Lumea descrisă este, asemenea autorului, un spectacol al freneziei simţurilor, desfăşurându-se sub semnul îngăduinţei, dar fără a chema vremurile de odinioară. Regresiunea nu e naturistă, personajele se mişcă într-un spaţiu al patimilor incandescente, convorbind cu natura, într-un imaginar fabulos care cunoaşte biruinţa visului. Aşa cum autorul, fraternizând cu septentrionul, face din detaliul peisagistic o bucurie organică şi din copilărie o ţară a neuitării. Lişca poate fi citită ca o mărturie a acelui timp, înceţoşând amintirile. Înfrigurată de patima tinereţii, Lişca-ţiganca dă cu ghiocul şi cărţi soioase, recurge la înşelătorie pentru a nu munci; dar, căutându-şi bărbatul, ea va pleca între liniile frontului tocmai pentru a contrazice „probele” vrăjitoreşti. Cea care se întoarce e o altă Lişcă, ofilită.
Vitalist, frenetic, Fănuş Neagu cultivă proza poematică. Liricul se revarsă, atotstăpânitoare sunt legile talentului, nu ale construcţiei. Nu experiment de laborator sau croitorie literară vom întâlni în paginile lui Fănuş Neagu, ci imagismul metaforizant, dezlănţuit. Personajele pot (şi vor) declara, precum Iova-falitul, „iubire pe veci poeziei”. Lumea scriitorului e plină de gânduri poznaşe, clocoteşte de petreceri, e biciuită de viscol şi spasmele crivăţului, e măturată de vânturi desfrânate, se fericeşte de ninsoarea smintită; toate acestea îi dezleagă bucuria. Povestirile scriitorului sunt înscenări fabuloase, alternând trecutul cu prezentul, timpul trăit cu cel visat, conservând o ambiguitate care ne scufundă într-un „timp esenţial”. Proza lui Fănuş Neagu explorează, constata M. Ungheanu, un continent scufundat. Intrăm „în burta timpului”, atingem arhaicitatea născocitoare de datini, pătrundem într-un spaţiu-matrice care ţese vraja unui timp mitic; adică al unor existenţe magice, colorate de întâmplări întunecate. Puterea inventivă, cea care nu reconstituie, ci instituie, trece proba verosimilităţii; ea îşi aliază neînfrânata plăcere a povestirii.
Intrarea fabulosului în concretul existenţei hrăneşte o proză de atmosferă. Intarsiile realiste vin să autentifice riturile unei lumi ce creşte pe substrat folcloric, în care miracolul devine firesc, iar savoarea anecdotică e buimăcitoare. Personajele trăiesc o viaţă reală şi una magică, scriitorul născoceşte şi halucinează evenimentele, coboară în amănunt, descinde în fabulos. Capacitatea de iluzionare, deprinderile şamaniste, farmecul lexical alimentează povestirea. Dexteritatea iluzionistului Fănuş Neagu învinge orice graniţe; prozele se scufundă în ceaţa realismului magic, refuză criteriile verosimilităţii. Raminţki-scriitorul (adică scriitorul-personaj) nu-şi maschează orgoliul: „o poveste de Raminţki – citim în Frumoşii nebuni... – trăieşte chiar neacceptată”. Probabil că scriitorul-autor gândeşte ca şi scriitorul-personaj, interesat de aura fabulosului şi poftele vieţii în exces. În Frumoşii nebuni... ninge apocaliptic, sărbătorile iernii – zile „date lăcomiei” – nasc un apetit pantagruelic. Dezlănţuirile naturii modifică psihologiile: noaptea „râde isteric”, Dunărea e „turbată”, apa cere „om viu”, impunând o serie de încercări la care Caramet, de pildă, rezistă (Îngerul a strigat). Oli, o pensionară de bordel, are revelaţia naturii care purifică. Prozele lui Fănuş Neagu ating primordialul, personajele, a căror înfăţişare le prefigurează biografia, au capacitatea de a reînvia. Ene Lelea (În văpaia lunii) cunoaşte „frigurile primăverii”, de un farmec aparte, duios, uimind sufletul. Lumea, văruită de lună, îşi pierde contururile, o pâclă albicioasă vesteşte intrarea în noaptea zănaticilor, chiar ţicneala (Patraulea). Bătaia austrului şi vraja selenară anunţă dezmorţeala: în rondul său, preşedintele Ene Lelea o va întâlni pe Sorica, împlinind minunea primăverii. Dacă luna, cum zicea Mircea Eliade, este astrul ritmurilor vieţii, iar fazele ei măsoară timpul concret, personajele lui Fănuş Neagu se trec, raportându-se la un decor selenar. Motivul lunii apare frecvent, invocat în preajma stihialului acvatic. La Fănuş Neagu, natura e violentă, semnele ei au rol profetic. La adăpostul nopţii se întâmplă multe: furtul unor bijuterii, expediţiile în bălţile Brăilei, „cercetarea” câmpului cu morţi sub „luna verde, ca o turtă de venin” sau, în alt loc, atârnând „între crăcile unui salcâm bătrân ca un ochi de spânzurătoare”.
Reproşurile, nu puţine, care au însoţit cărţile logoreicului Fănuş Neagu vizau aparenţa romanescă, incoerenţa, ritmul trenant, preţiozitatea, saţietatea / excrescenţa metaforică, indistincţia vocilor, ilizibilitatea. Liric prin structură, prozatorul uită să facă nod la aţă, nota, amuzat, C. Regman. Imagist abundent, cochetând cu senzaţionalul ieftin, inventând un mod de a scrie (inconfundabil), Fănuş Neagu trăieşte sub semnul excesului. Stilul somptuos, răsfăţul lexical, vegetaţia metaforică l-au condus spre fundătura manierismului. „Vârstele” eposului fănuşian exprimă concludent primejdia talentului, inaderent la tragic, cum sesiza N. Balotă, îmbrăcând un miez dramatic într-o „poveste colorată”, folosind o limbă prelucrată (cu efort), malaxând pitorescul, lirismul, culoarea, crudităţile, argoul etc.
Spectaculos şi fabulos, „căpcăun la vorbă şi la băutură”, rebel fără program, discipolul lui Panait Istrati a acuzat chingile epocii, „strângerea şurubului”, „pălăria care îl strânge”. A explodat pamfletar, atacând virulent jdanovistul articol antiarghezian al lui Sorin Toma, membru al C.C., fost conducător al „Scânteii” (1947-1960), expatriat în 1980, denunţând „complotul” împotriva culturii şi literaturii române. Dar La marginea literaturii (1984), războindu-se cu ceceistul Ştefan Voicu, vechi ilegalist, o „fosilă vie” [5, 63], a fost aspru cenzurat. Reluat sub alt titlu (Iubindu-l pe Tudor Arghezi), în A doua carte cu prieteni, articolul fănuşian s-a vrut o ripostă „sonoră” la textul lui Ştefan Voicu din Manuscriptum (Cu privire la cazul Arghezi, nr. 4/1983), publicarea lui iniţială în „Luceafărul”fiind „negociată” de M. Ungheanu printr-un adevărat „război telefonic”. Chiar având acceptul lui Ion Traian Ştefănescu (CCES), articolul, în ambele ocazii, n-a scăpat de foarfecele cenzurii. Fănuş Neagu contesta vehement intruziunea lui Ştefan Voicu, doritor a se pronunţa, reabilitant, asupra devastatorului articol-serial, falsificând datele problemei; acel articol „odios”, scris cu ajutoare, „de mai multe mâini” şi semnat de Sorin Toma, „răsfoind volumele lui Arghezi”, în patru numere ale „Scânteii”(ianuarie 1948), ar fi fost, afirma Ştefan Voicu, „opera” unui singur individ! Or, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, făcându-l „celebru” pe semnatar, a „funcţionat” ca „text-stindard” al Şcolii de literatură [5, 63], fiind o comandă politică, rod al conlucrării unui colectiv de autori (cf. Al. George). Replica lui Fănuş Neagu suna ferm, înlăturând echivocul: „Sorin Toma a fost numele unui complot la adresa literaturii” [4, 358].
Dar scriitorul şi-a câştigat popularitatea, în principal, ca „om al arenei” (cf. C. Stănescu). Cronica sportivă, căutată cu aviditate, a fost o „supapă” şi a educat publicul. Iar omul, el însuşi personaj romanesc, colţos, impetuos, generos („suflet de mamă”), plin de candoare şi rău de gură, a scris şi două Cărţi cu prieteni (1979, 1985), intrând în „folclorul amintirilor” [6, 2]. Chiar dacă, în 1954, debuta, în „Tânărul scriitor”, cu proza Duşman cu lumea. Falsificat, inevitabil, de puzderia de admiratori, străin de orice scorţoşenie academică, trăind cu ispita risipirilor, aglomerând metafore, Fănuş Neagu, un boem incorigibil, exprimă, pe filieră istratiană, modelul omului liber, sustras conjuncturilor [7, 144-151], rătăcind în fabuloasa Balcanie. Stăpân peste un univers imagistic, slujind limba şi „cântând” generaţia sa, cea care a vestit „poemul descătuşării”, Fănuş Neagu pare un dionisiac fără frână; totuşi optimismul său, debordant pe alocuri, claunesc, se dovedeşte „adumbrit” [5, 61], iar umbra tristeţii pogoară peste acest regat în carnaval.
Note
1 Ovid S. Crohmălniceanu, Debutul de romancier al povestitorului, în Pâinea noastră cea de toate zilele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.
2 Daniel Cristea-Enache, Salata orientală, în Concert de deschidere, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001.
3 Marian Popa, Viscolul şi carnavalul. Eseu despre opera lui Fănuş Neagu, Bucureşti, 1980.
4 Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
5 Mihai Golescu, Recurs la memorie – convorbiri cu Mihai Ungheanu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009.
6 C. Stănescu, Fănuş Neagu: Dincolo de nisipuri, în „Cultura”, nr. 39/6 octombrie 2011.
7 Adrian Dinu Rachieru, Fănuş Neagu: Emblemele Balcaniei, în Vocaţia sintezei. Eseuri asupra spiritualităţii româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1985.