Profilul omului demonic în Vizita stelei personale de Ştefan Aug. Doinaş
Pentru tiparÎn eseul închinat memoriei lui Lucian Blaga, profesorul său de Filozofia culturii, lucrare purtând numele Tragic şi demonic, Ştefan Aug. Doinaş indică problematica tragicului drept o preocupare majoră pentru membrii Cercului Literar de la Sibiu, precizând că subiectul a fost îndelung dezbătut de tinerii scriitori şi că acest fenomen reprezenta pentru ei o dimensiune esenţială atât a artei, cât şi a vieţii. O altă mărturisire a scriitorului este aceea că el încerca, în lucrarea amintită (care vede lumina tiparului doar după 30 de ani de la scrierea ei), să coreleze noţiunea de tragic artistic cu aceea referitoare la demonic, ultimul concept fiind o „noţiune goetheeană, frecventată prin intermediul unor lucrări ale lui Blaga”1.
Consideraţiile blagiene privitoare la ideile lui Goethe despre demonic fuseseră publicate, pe capitole, în 1926, în „Universul literar” şi, de asemenea, sub titlul Daimonion, la Editura revistei „Societatea de mâine”, Cluj, 1930. Pentru cerchistul Doinaş era firesc faptul de a cerceta îndeaproape lucrările lui Blaga, nu numai fiindcă acesta îi fusese profesor, ci şi pentru că eseul Tragic şi demonic urma să constituie, la data redactării lui, teza de licenţă a scriitorului arădean, la disciplina Filozofia culturii. Preocupările cerchiştilor pentru această temă sunt confirmate şi de un articol al lui Eugen Todoran, aflat în ultima apariţie (nr. 6-8, din 1945) a „Revistei Cercului Literar”, referitor la mitul fundamental al Luceafărului eminescian, articol în care autorul lua în discuţie tipul dependenţei lui Hyperion faţă de Divinitate, emiţând în acelaşi timp consideraţii despre modul în care era perceput demonul la vechii greci şi despre accepţiunea goetheeană a termenului2. Despre interesul pentru tragic al tinerilor cerchişti, mai exact despre discuţiile purtate noaptea cu Todoran şi Doinaş, I. Negoiţescu îi scria lui Radu Stanca într-o epistolă datată 10 iulie 1948, amintind în acelaşi timp un eveniment ce urma să se petreacă în toamnă, o concretizare a ideilor euphorioniste: „Doinaş îşi pregăteşte, în concluzie, teza de licenţă despre Tragic, pentru la toamnă. E de fapt prima teză euphorionistă”3.
În Daimonion (lucrare citată, alături de Trilogia valorilor, de către Doinaş, în eseul din 1948), Blaga arăta despre Socrate că filozoful a enunţat în termeni mitici existenţa demonicului, fără să încerce să-l definească sau să delimiteze aria acestuia4, dar nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre Goethe, care stăruie şi el asupra problemei demonicului (chiar dacă fragmentar), în special în conversaţiile cu Eckermann, elaborând o teorie care se poate constitui într-o construcţie mitică a poetului-gânditor: „Printre creaţiile mitice ale lui Goethe se înşiră şi gândul «demonicului». «Demonicul» ar fi o putere, nu lipsită de-o oarecare transcendenţă, care izbucneşte în anume oameni. Goethe a împrumutat acest nume de la cei vechi, poate de la Socrate însuşi, deşi, fără îndoială, el îşi dă seama că «demonicul» său se deosebea de «demonicul socratic». [...] Demonicul socratic e un geniu al restricţiei morale. Demonicul goethean e o putere magică, un duh pozitiv al creaţiei, al productivităţii, al faptei”5. Goethe considera că Napoleon ar fi un reprezentant tipic al demonicului, însă nu doar realizările unor conducători de stat ori de oşti ar intra în categoria „fapte”, ci orice gest subsumabil actului creaţiei, deoarece demonicul nu ar fi străin de niciun tărâm de manifestare din câte aparţin omului, el putându-se manifesta în artă, în filozofie, în ştiinţă, în conducerea statelor6. Apărând cu predilecţie în epocile tulburi, demonicul se manifestă cu o asemenea forţă încât nici individul, nici mulţimile din jurul acestuia nu i se pot sustrage, iar uneori amprenta fatalităţii se face simţită, ca în cazul demonicilor reprezentativi, oameni care par clar conduşi de o forţă care îi depăşeşte: „Toţi aceştia au ceva comun: trăiri în ritm grăbit de tragică baladă, vieţi scurte, repede mistuite de demonicul sălăşluit în ei ca o fatalitate de neînlăturat”7.
Unele dintre ideile expuse de Blaga vor fi preluate creator de fostul său student şi se vor regăsi nu numai în proiectata lucrare de licenţă, ci vor avea ecouri literare dintre cele mai frumoase în anumite pagini de proză. Accepţiunea pe care Ştefan Aug. Doinaş o dă demonicului se evidenţiază în eseul Tragic şi demonic, în care autorul încearcă să aducă o viziune personală prin corelarea tragicului artistic cu demonicul, dorind să argumenteze că evoluţia tragediei ca gen se petrece printr-o progresivă reducere a tragicului, o altă idee personală, ce urma să fie ilustrată, fiind aceea că „dacă lumea antică e un univers al tragicului în care se manifestă forţe demonice, lumea noastră, în schimb, e un univers străbătut de demonii cu caracter tragic...”8.
Referitor la demonic şi omul demonic în viziune doinaşiană, între caracteristicile importante ale acestor noţiuni (şi cu relevanţă pentru demersul de faţă), se află şi relaţia acestor termeni cu religia, morala şi psihologia. Indiferent faţă de problemele eticului, constituit din elemente pozitive şi negative, demonicul presupune o anumită ambiguitate a acţiunilor, implicând prezenţa continuă a paradoxului. Genialitatea este înţeleasă ca un simptom general al demonicului, iar în cazul unor oameni de acţiune există o suită de gesturi şi decizii care par susţinute din afară de o putere supranaturală. Alcătuirea fenomenului demonic este considerată mai complexă decât o propune interpretarea religioasă, el presupunând, pe lângă trăsăturile negative (ce trimit spre zona satanicului) şi caractere pozitive.
Sursa demonicului – arată Doinaş – nu se află în inconştientul uman9 care funcţionează mai curând ca un canal ce permite comunicarea cu zone superioare omului; acţiunea acestei forţe nu poate fi contracarată, iar persoanele asupra cărora se exercită sunt în mod vizibil însemnate (marcate): „Obiectele sau fiinţele respective sunt parcă centrul unei iradieri cu efecte prodigioase”10. Un paradox referitor la modul de acţiune a demonicului este acela că această forţă duce spre împlinire personalitatea umană în aceeaşi măsură în care o şi distruge:„Pe plan psihologic, situaţia unor asemenea oameni se arată ca o activitate prodigioasă a inconştientului antrenându-i din operă în operă, dintr-o faptă în alta, într-un vertigiu care-i doboară, fără a-i epuiza”11.
Omul demonic avansează prin viaţă cu un soi de febrilitate, mânat de propria combustie internă, iar momentul în care misiunea sa a fost îndeplinită, coincide cu acela în care este gata de plecare, devenind complet detaşat de lumea aceasta. Pentru cineva neimplicat, pentru un observator extern, fenomenul se prezintă ca un fel de revers al medaliei, o întorsătură pornind de la care toate lucrurile ies pe dos. Dacă pentru omul comun o moarte nenaturală este doar un ghinion, o fatalitate, cu totul alta este situaţia omului demonic: „[...] moartea unei atare personalităţi nu este un accident: ea a fost de nenumărate ori prefigurată în numeroasele gesturi de cutezanţă care au adus omul pe culmi. Mai curând încape aici mirarea asupra întârzierii cu care prăbuşirea, necontenit riscată şi invocată, se întâmplă”12.
Fenomenului fizic al morţii violente din această lume îi corespunde în alt plan încetarea misteriosului ajutor şi căderea în dizgraţia demonilor. Într-un fel, dispariţia omului demonic înseamnă o revenire la cadrele obişnuite, fiindcă naşterea lui a fost o excepţie, o abatere de la normă („Demonicul sparge fluxul temporal”13). Moartea omului demonic, indiferent dacă acesta a adus cu el revoluţia, crima, capodopera ori aventura, elimină excepţia şi redă timpului fluxul său obişnuit.
Dincolo de calitatea lor de document, ideile din eseul Tragic şi demonic pun în evidenţă un principiu al vaselor comunicante, al corespondenţelor, deoarece ecourile lor se fac simţite la distanţă de 50 de ani, în volumul T de la Trezor, reflexul unor concepte de filozofie a culturii regăsindu-se în pagini de proză.
Aşezată sub semn mitologic de la bun început de către narator, povestirea Vizita stelei personale reprezintă o modalitate de a încorpora ideile de filozofie a culturii în substanţă artistică, în pagini de proză literară; chiar în debutul povestirii se află referiri la prezenţa demonicului în credinţele grecilor şi la daimonul bun al lui Socrate (foarte asemănătoare cu felul cum apăreau prefigurate, în urmă cu o jumătate de secol, în partea a doua a eseului amintit, în Preliminarii la Fenomenul demonic14).
Povestirea Vizita stelei personale este o ilustrare a modului în care se manifestă demonicul, amestecul inextricabil de liber arbitru şi de predeterminare din viaţa lui Roni Margulia primind înţelesuri noi dacă este interpretat prin grila accepţiunii pe care Doinaş o dă acestui termen: „Ori de câte ori venea vorba despre Roni Margulia, se vorbea inevitabil despre cerul intermediar [...]. Roni era un norocos, Roni avea o stea personală, iar aceasta nu putea să strălucească decât în cerul acesta intermediar. Imaginea nu era chiar atât de nouă: ea dădea doar un alt cadru vechii credinţe a Grecilor, conform căreia demonicul ar fi o forţă impersonală, stăruind între oameni şi zei; vestitul daimon bun al lui Socrate ar fi provenit din această zonă”15.
O interesantă modalitate de transfer, de atribuire a opiniilor, ca şi cum ideea lansată de către autor nu i-ar aparţine acestuia, ci altcuiva, poate fi identificată în incipitul citat anterior. Analizând în Textul ca intertextualitate16, la Borges, complexele modalităţi prin care se produce evaziunea autorului, Cristina Hăulică reliefează un lucru asemănător: „fie ocultarea îndărătul unui alt autor (textul borgesian se transformă atunci în text – sau mesaj – de gradul al doilea), fie disimularea îndărătul unui text străin (scrisul propriu capătă, astfel, aparenţa de metatext)”17.
Mesajul pare uneori a fi retransmis, iar, între variantele de simulare a luării în posesie a acestuia, autoarea precizează şi conversaţia, scrisorile sau manuscrisul18. O situaţie oarecum similară se întâlneşte şi în textul lui Doinaş, lucru evidenţiat de vocea emiţătorului care pare iniţial impersonală şi transmite păreri ale colectivităţii: „venea vorba”, „se vorbea”, „nu se ştia”, „toată lumea era sigură”. Ideea pe care naratorul o prezintă este una importantă pentru el şi pentru credibilitatea istoriei pe care o are de relatat: e vorba despre cerul intermediar, noţiune pe care are abilitatea de a o prezenta ca fiind emisă de ceilalţi oameni. Pentru a spori soliditatea edificiului construit, naratorul vine cu aprecieri metatextuale şi cu informaţii culturale: apelul la mitologia greacă validează într-un fel afirmaţia referitoare la cerul intermediar, prin argumentul existenţei unei lungi tradiţii a credinţei în demonic19. Pomenirea lui Socrate şi a daimonului20 bun al acestuia trimite de asemenea la istoria umanităţii, înscriind oarecum situaţia care urmează a fi relatată într-o lungă serie a actelor omeneşti sau poate, într-un anume sens, limitativ, aşa cum daimonul personal a devenit pentru filozoful grec un motiv de acuzaţie sub pretextul că nu respectă zeii cetăţii şi se închină la zei noi, acest aspect, ca o mise en abîme să devină emblematic pentru Roni Margulia, a cărui stea personală, protectoare, se va întoarce până la urmă împotriva lui. Oricum am privi lucrurile, pe întreg parcursul primei părţi persistă prezentarea percepţiei generale asupra figurii enigmatice a eroului: „A doua zi lumea citea în ziare” sau „Lumea era împărţită în două: unii îl vedeau doar pe Roni, bărbatul elegant şi fermecător, care dădea strălucire saloanelor prin inteligenţa, cultura şi verva sa ironică; alţii erau sensibili la sonoritatea numelui Margulia, în care citeau vanitate, cruzime şi geniu al tragerii sforilor”21.
Treptat însă naratorul martor şi apoi naratorul personaj implicat subiectiv vor fi instanţele care vor înlocui vocea impersonală al cărei rol pare să fi luat sfârşit prin îndeplinirea misiunii de acreditare a unor concepte resimţite ca necesare pentru ulterioara desfăşurare narativă: cerul intermediar şi forţele care guvernează câte un destin aparte.
Implicarea graduală a naratorului este evidentă de la un prim nivel care anunţă distanţarea iniţială („S-ar putea ca, cel puţin pentru o perioadă din viaţa lui, privirea mea să nu distingă limpede între fapte şi aura lor”22) până la o substituire totală a modului general de a privi evenimentele, printr-o subiectivitate accentuată: „Abia acum, rupând cu mâna pânza invizibilă, puteam să visez în voie la urzelile tainice din jur. Această toamnă, care mai târziu avea să fie numită «toamna sfâşierii europene», era totuşi o toamnă absolută. Navigam în ea ca-n spaţiul ireal al unei oglinzi. Nu este el locul tuturor surprizelor?”23. Devenit avocat al lui Roni Margulia, naratorul „descoperă” că implicarea sa în destinul acestuia este mult mai profundă decât ar fi crezut.
Fiind, pentru cei din jur, o personalitate fascinantă, Margulia reuşeşte în tot ce îşi propune, fără niciun efort (primeşte un post în diplomaţie, îşi cumpără un yaht, este ales preşedinte al Concernului G.M., intră în Academie etc.). Misterul din jurul lui este întreţinut de o relaţie aparte cu steaua sa personală, legătură pe care el nu se sfieşte să o afişeze, tratând cu dezinvoltură curiozitatea oamenilor şi afirmând chiar că el este obiectul interesului stelelor şi nu invers. Acesta îşi alege o soţie cu numele Stela, îşi botează fiul Stelian, are vila păzită de cinci dogi, fiecare cu câte o stea în frunte, iar în biblioteca sa pot fi văzute zece studii ale aceleeaşi teme: o stea ca un fulg de zăpadă.
Acuzat de uciderea unuia dintre co-directorii Concernului G.M., Şuli Neumann, Margulia îl ia ca avocat chiar pe naratorul care descoperă astfel că fuseseră colegi de clasă şi că el jucase cândva rolul de element declanşator al seriei de evenimente norocoase din viaţa acuzatului. Avocatul înţelege repede că rolul său va fi unul minimal, pentru că soarta inculpatului era hotărâtă dinainte într-o altă sferă, iar dacă acesta îşi alesese ca apărător pe „copilul care-i dăduse primul ajutor din viaţa lui”, acest lucru reprezentase doar „un gest cochet la adresa stelei sale personale”24.
Trăsăturile care compun profilul teoretic al omului demonic îşi găsesc în mare măsură ilustrarea literară în personajul Roni Margulia, ce pare să se plieze pe şablonul croit de însuşi autorul său în urmă cu câteva decenii. Dozând cu abilitate ambiguitatea percepţiei („aveai impresia că...”), naratorul subliniază ajutorul supranatural de care beneficiază protagonistul din partea unor forţe superioare („legătura cu stelele nu i-o contesta însă nimeni”25), deoarece mereu un element imponderabil e cel care modifică situaţia, ca într-o lovitură de teatru, „o mână nevăzută” fiind cea care-i guvernează destinul. Forţa de iradiere a omului demonic se regăseşte în actele lui Margulia („brusca strălucire pe care o iradiau izbânzile lui”26), acesta fiind un ins care obţine succesul chiar dacă în mod real contracandidatul său este mai valoros (dovadă modul în care este ales la Academie) sau chiar şi atunci când în aparenţă nu are nicio şansă (alegerea sa în funcţia de conducere a Concernului G.M.). Izolarea nefirească şi crisparea cauzată de imposibilitatea oricărei comunicări, caracteristice, de asemenea, omului demonic, sunt identificate de naratorul din Vizita stelei personale în tensiunea în care trăieşte şi în atitudinea lui Margulia, cel care poartă o mască surâzătoare sub care există însă o „crispare secretă”, un fel de revers ascuns al atitudinii sale degajate. Avansarea unor dubii asupra naturii gesturilor personajului este doar un pretext pentru narator de a introduce o nouă ipoteză, aceea a genialităţii care configurează omul demonic: „fără să vrei te întrebai dacă omul era chiar în toate minţile sau dacă nu cumva actele oricărui ins genial sfidează, prin însăşi natura lor, bunul simţ”27.
O trimitere explicită la situaţia lui Napoleon înainte de campania din Rusia facilitează introducerea ideii de misiune, pe care Margulia o mărturiseşte confidentului său, naratorul, iar momentul acestei lămuriri vine ca o justificare pentru alegerea avocatului într-un moment de cumpănă. Conştient că nişte forţe superioare vor decide momentul retragerii sale de pe scena vieţii unde îndeplinise un rol pre-scris, Margulia îl ia ca apărător pe fostul său coleg de şcoală doar într-un gest de reverenţă şi de recunoaştere a unui final care încheie o existenţă aflată sub semnul excepţiei. Copilul care îi dăduse primul ajutor din viaţă lui Margulia este avocatul care îl apără; acel băiat care jucase rolul „firului de nisip în scoică”28, al elementului iniţial al realizării carierei fulminante a lui Roni este din nou alături de acesta şi ciclul este complet.
Victoria finală în proces – precizează naratorul – este una à la Pyrrhus, extrem de scump plătită; la două luni după aceasta, încep să apară semne ale declinului: Vega cea uriaşă este otrăvită, Stela moare într-un accident, iar Stelian este rănit. Însuşi Roni Margulia este găsit mort, după ce în preziua decesului său îşi făcuse ordine deplină între hârtii şi îl lăsase ca administrator al averii şi ca tutore al fiului său pe nimeni altul decât pe narator. Niciun detaliu nu este oferit cititorului referitor la cauza decesului omului de afaceri, insistându-se doar pe aspecte colaterale, pe o ciudată apariţie funebră, văzută de narator (un dric vechi, tras de un cal mascat, ce avea în frunte o stea mare, albă), şi pe faptul că Margulia ştiuse ce şi când avea să se întâmple. Destinul omului demonic este ilustrat integral prin acest personaj al cărui parcurs de excepţie, la fel ca şi moartea sa surprinzătoare au fost decise în alt plan decât cel uman; demonii din cerul intermediar i-au hotărât traiectoria fulminantă dar şi retragerea, iar accidentul naşterii sale a fost şters brusc, fluxul temporal obişnuit reluându-şi curgerea.
În discursul narativ raportul pe care naratorul îl întreţine cu naratorul este diferit în cele şapte fragmente ale povestirii; discursul modal din prima parte introduce abil eşafodajul teoretic pe care se va construi istoria lui Cicerone Margulia, în timp ce, începând cu al doilea fragment, eul narant devine şi actor, aducând subiectivitate şi apropiere umană, astfel încât discursul evaluativ şi cel generalizant se vor amesteca adesea cu cel emotiv, stabilind legături empatice cu cititorul. Transgresiune a unor concepte de filozofie a culturii în opera literară, Vizita stelei personale reprezintă un metatext în sensul în care un text de ordinul întâi (Tragic şi demonic) stă la baza celui de-al doilea (cel literar), ultimul dezvăluindu-şi conotaţiile prin raportare permanentă la conceptele vehiculate în sursa primară, influenţa livrescă fiind dinspre filozoful Doinaş către Doinaş prozatorul.
Note
1 Ştefan Aug. Doinaş, Tragic şi demonic în Lectura poeziei urmată de Tragic şi demonic, Editura Cartea Românească, p. 419.
2 Eugen Todoran, Hyperion, demonic, în „Revista Cercului Literar”, nr. 6-8, p. 59 (Revista Cercului Literar. Restituire integrală a publicaţiei. Ediţie îngrijită de Dan Damaschin. Prefaţă de Petru Poantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 487.)
3 I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978, p. 137.
4 Lucian Blaga, Daimonion în Zări şi etape: Aforisme, studii, însemnări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 225.
5 Idem, ibidem, p. 228-229.
6 Ibidem, p. 231.
7 Ibidem, p. 235.
8 Ştefan Aug. Doinaş, Tragic şi demonic, ed. cit., p. 420.
9 Ibidem, p. 462.
10 Ibidem, p. 464.
11 Ibidem, p. 473.
12 Ibidem, p. 478.
13 Ibidem, p. 479.
14 Ibidem, p. 461.
15 Ştefan Aug. Doinaş, Vizita stelei personale, în T de la Trezor, proze, FCS 21, 2000, p. 188.
16 Cristina Hăulică, Textul ca intertextualitate, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981.
17 Idem, ibidem, p. 109.
18 Ibidem, p. 109-114.
19 „În gândirea greacă, demonii sunt fiinţe divine sau asemănătoare zeilor prin puterea pe care o deţin. Demonul fiinţei umane a fost de asemenea identificat cu voinţa divină şi, prin urmare, cu destinul omului [...] Demonul simbolizează o iluminare superioară, care iese din ordinea normală a lucrurilor, permiţându-i omului să vadă mai departe şi mai sigur, într-un mod ireductibil la argument. El autorizează chiar încălcarea regulilor raţiunii, în numele unei lumi transcendente care ţine nu numai de cunoaştere, dar şi de destin.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, coordonatori: Dicţionar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere. Traducere de Micaela Slăvescu, Laurenţiu Zoicaş (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina Bojin, Victor- Dinu Vlădulescu, Ileana Cantuniari, Liana Repeţeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 337).
20 „În mine vorbeşte ceva divin, un Zeu [...] Încă de când eram copil, exista un glas care, ori de câte ori se face auzit, mă opreşte să fac ceea ce aveam de gând, dar niciodată nu mă îndemna să fac ceva.” (Platon, Apărarea lui Socrate, în Filozofia greacă până la Platon, vol. II, partea I, ediţie îngrijită de Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 138-139).
21 Ştefan Aug. Doinaş, Vizita stelei personale în T de la Trezor, ed. cit., p. 189-190.
22 Ibidem, p. 195.
23 Ibidem, p. 200.
24 Ibidem, p. 205-206.
25 Ibidem, p. 190.
26 Ibidem, p. 190.
27 Ibidem, p. 197.
28 „Elementul iniţial al realizării de sine pe care o urmăreşte poate fi un fapt însemnat, un gest oarecare, o pasiune culpabilă; însă odată încorporat, acest element neglijabil joacă rolul firului de nisip în scoică: în jurul său existenţa se grupează atât de impecabil, în valuri de o splendoare atât de integră, încât perla visată a personalităţii scânteiază din mii de focuri orbitoare, indescriptibile.” (Ştefan Aug. Doinaş, Tragic şi demonic în Lectura poeziei urmată de Tragic şi demonic, ed. cit., p. 476).
Această lucrare este parţial susţinută de Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU), finanţat din Fondul Social European şi de către Guvernul român, cu numărul contractului POSDRU 80641.