Postmodernismul, o reluare didactică
Pentru tiparPostmodernismul este o mişcare culturală, artistică şi ideatică, apărută în deceniul al şaselea al secolului XX în Statele Unite ale Americii şi răspândită apoi în Europa. Se atestă în arhitectură, apoi în literatură, filozofie, în domeniile de teorie critică, artă, sociologie, ştiinţe politice. Termenul „postmodern” a intrat în lexiconul filozofic odată cu publicarea studiului La condition postmoderne, în 1979, al lui Jean-François Lyotard.
Postmodernismul se caracterizează, în general, prin excluderea noului şi ineditului, negarea (refuzul) ideii de progres şi întoarcerea la formele tradiţionale. Ideea centrală a postmodernismului rezidă în faptul că „problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului”1. Retorica postmodernismului este antiiluministă, cunoaşterea este legată de timp, spaţiu, poziţie socială sau alţi factori ce intervin în conştiinţa individului în procesul de construire a punctelor de vedere ce interacţionează în procesul cunoaşterii. Curentul nu poate fi explicat şi apreciat critic decât în relaţie cu modernismul, modernitatea fiind o perioadă istorică din evoluţia omenirii ce s-a derulat între iluminism (sec. XVII) şi primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial.
În definirea termenului de postmodernism există numeroase dificultăţi, acest curent fiind subiectul unor dezbateri partizane şi generând atâtea definiţii câţi teoreticieni există. Problema delimitării acestui curent implică nevoia de raportare la o altă direcţie, desfăşurată sincronic, şi anume modernismul. Secolul XX este împărţit, de unii istorici, în două perioade – cea modernă şi cea postmodernă –, alţii văzând cele două perioade ca fiind două etape ale aceleiaşi ere artistice.
Criticul american de origine egipteană Ihab Hassan, în lucrarea sa From Postmodernism to Postmodernity: the Local / Global Context, aminteşte câteva nume care au utilizat termenul „postmodernism” încă înainte ca acesta să fi intrat în lexicon: John Watkins Chapman (pictor de salon englez), între anii 1870-1880, cu sensul de postimpresionism; Federico de Onís, în 1934, cu sensul de reacţie împotriva poeziei moderniste; Arnold J. Toynbee, în 1939, cu sensul de sfârşit al ordinii burgheziei vestice; Bernard Smith, în 1945, cu sensul de mişcare a realismului socialist în pictură; Charles Olso, între anii 1950-1960; Irving Hiwe şi Harry Levin, în 1959 şi 1960, cu semnificaţia de declin al culturii moderniste înalte2.
În opera sa monumentală Studiul istoriei, Arnold Toynbee dă o definiţie termenului „postmodern”, deşi nu în sensul de azi, numind postmodernă perioada istorică ce debutează după 1875, caracterizată prin „prăbuşirea utopiei iluministe şi prin proliferarea culturii de masă”3. Postmodernism înseamnă, pentru Arnold Toynbee, „iraţionalitate, anarhie şi o nedeterminare ameninţătoare”4.
În Statele Unite ale Americii, dezbaterile în jurul termenului „postmodernism” încep prin deceniul şapte al secolului trecut, dar termenul este consacrat în 1979, prin apariţia tratatului La condition postmoderne, al filosofului francez Jean-François Lyotard.
În literatura română, fenomenul postmodernist ia amploare după 1980, prima izbucnire fiind produsă de un grup de poeţi, format în jurul criticului literar Nicolae Manolescu, ce a constituit „Cenaclul de luni”, şi de un grup de prozatori, format în jurul profesorului Ovid S. Crohmălniceanu, la „Cenaclul Junimea”. Însă putem afirma că postmodernismul a intrat în literatura română mult mai devreme, în a doua jumătate a anilor ’60, desfăşurându-se până la începutul anilor ’80, în mod subteran. Primele reacţii au venit de la „grupul oniric” – Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivăncescu, Dumitru Ţepeneag – şi de la gruparea prozatorilor cunoscută sub denumirea de „Şcoala de la Târgovişte” (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa).
Virgil Nemoianu, în Notes sur l’état de postmodernité încearcă să facă o sistematizare a postmodernităţii, caracterizată prin nouă elemente principale: La centralité de l’élément communication / mobilité; La société postindustrielle; La transition de la révolution de Gutenberg [...] au visuel télévisé et à la présence virtuelle; L’établissement de nouveaux rapports entre les hommes et les femmes; La tension entre le globalisme et le multiculturalisme; La conscience de soi, l’auto-analyse; La relativisation et l’incertitude des valeurs; Le jeu parodique avec l’histoire; Une religiosité postmoderne.5
În viziunea lui Matei Călinescu, trăsătura fundamentală a postmodernismului ar fi un „eclectism rafinat”, iar „faptul că el pune sub semnul întrebării unitatea şi atribuie valoare părţii în detrimentul întregului la acest sfârşit de secol ne reaminteşte de «euforia decadentă» din anii 1880. Dar codul popular pe care îl utilizează într-o manieră atât de bătătoare la ochi poate face postmodernismul să semene şi cu kitsch-ul [...]. Şi, în sfârşit, postmodernismul poate părea uneori fratele geamăn al avangardei...”.6
„Eliberat de obsesia semnificaţiilor şi de tortura căutării adevărurilor absolute”, spune Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, postmodernismul „porneşte de la acceptarea lumii ca poveste, ca realitate «slabă», desfondată, pe care un eu la fel de iluzoriu o poate explora în toate direcţiile, cu voluptate senzorială, ca pe o epidermă nesfârşită. Atitudinea umană fundamentală faţă de lume devine astfel una estetică, hedonistă. Această estetizare generală a lumii, substituind mai vechea atitudine metafizică, este însoţită de o legitimare la rândul ei «slabă», contextuală şi consensuală, în care ideea de fiinţă devine, ca pentru Wittgenstein, inoperantă: dacă există cumva, despre ea trebuie, în orice caz, să se tacă. Acest fapt are consecinţe vaste în privinţa abordării estetice a fenomenului artistic. Trebuie spus că estetica însăşi renunţă la ideea de valoare absolută, la noţiuni ca «geniu», «capodoperă» etc., şi că, pe de altă parte, dintr-o disciplină orientată către sens (în modernism fiecare text îşi conţine sau îşi caută interpretarea), ea tinde să devină una a «odihnei în obiectul estetic», una a ornamentului.”7
Pentru criticul literar Nicolae Manolescu, postmodernismul este un fel de modernism mai tolerant, poezia postmodernă împrumutând „criteriul poeticului”8 din poezia modernă. Dacă moderniştii au redus poezia la o expresie aproape pură, postmoderniştii au înlăturat toate barierele din calea expresivităţii, care, din punctul lor de vedere, trebuie să fie şocantă, nu pură. Postmodernismul „coboară în stradă, merge la manifestaţie”9; „este făţiş, nu secret, este agresiv, persuasiv, primitiv, nu retractil, muzical, esoteric, enigmatic”10; e, în acelaşi timp, „ironic, histrionic, ludic şi asianic.”11
Postmodernismul neagă şi desfiinţează tiparele, cenzura, stereotipul, certitudinea, cauzalitatea, permanenţa, ierarhia, punând în locul lor concepte ce au ca valori dominante libertatea, toleranţa, originalitatea, interculturalitatea, renunţarea la limite şi graniţe, amestecul stilurilor, discontinuitate, descentralizare. Omul postmodern nu mai caută profunzimea, ca în modernism, el trăieşte în alte universuri, în care cunoaşterea înseamnă alunecare, „mângâiere” a suprafeţelor, iar „procesul de coborâre a artei în cotidian a devenit pervaziv”12 şi totul se dizolvă în spaţiul experienţei umane obişnuite. Dacă modernismul se consideră însuși o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism şi deconstrucţie. În viziunea lui Jean-François Lyotard, postmodernismul încurajează ideea de fragmentare, de fracturare, de fluiditate, de multiplicitate, de pluralitate şi, în schimb, critică existenţa unor universalii monolitice. Postmodernul, spune Mircea Cărtărescu, „nu creează, ci mimează, ia în derâdere, fantazează. Nu există pentru el valoare stabilă şi inatacabilă. (...) Postmodernul trăieşte ironia cu atâta intensitate, încât ea, până la urmă, dispare, la fel de pervazivă ca şi aerul pe care îl respiri. Este un tip de ironie special, numit de Alan Wilde ironie suspensivă.”13
Postmodernismul este definit şi într-un mod mai larg, desemnând cam toate curentele de gândire de la sfârşitul secolului al XX-lea. Criticii marxişti cred că postmodernismul este un simptom al capitalismului târziu. În contextul postmodernismului, un concept important asupra limbii este ideea de „joc”, acest lucru însemnând schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, permiţând sensuri figurate sau trecerea unui cuvânt de la un cadru de referinţă la altul ori de la un context la altul. Postmoderniştii atribuie sau lasă o mare libertate cititorului în modalitatea de a interpreta şi construi textul. Vattimo vorbeşte despre „sentimentul de depeizare, de dezinserţie a omului din lume prin pierderea treptată a simţului realităţii, într-o societate a comunicării generalizate”14, lumea reală se dizolvă devenind „coplanară” cu diverse lumi virtuale pe care omul le locuieşte simultan. Ihab Hassan, în Postmodern Literature and Criticism, defineşte critica literară ca „the politics of literary misunderstanding”15, subliniind faptul că ea însăşi trebuie să-şi asume paradoxul, contradicţia, nedesăvârşirea, şovăiala caracteristice întregii gândiri actuale. Graniţa dintre literatură şi critică tinde să dispară, iar cele două discipline caută să se apropie tot mai mult, astfel încât operele literare încep să-şi conţină propria teorie şi critică, iar lucrările critice capătă veleităţi de scrieri literare.
În artele vizuale, postmodernismul încearcă să detroneze universaliile şi fundamentele artei şi caută să accentueze diversitatea şi contradicţia. Respinge distincţia dintre arta joasă şi arta înaltă, respinge graniţele şi favorizează amestecul de idei şi forme, promovează jocul, ironia, parodia, colajul, multiplicarea, pluralitatea. Andy Warhol este un exemplu al postmodernismului în artă prin felul cum exploatează simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute, aducând ceea ce altădată era considerat mundan sau trivial pe tărâmul artei înalte.
În arhitectură, postmodernismul a şters graniţa dintre stiluri, făcându-le să se întrepătrundă, uneori să se ciocnească; suprafeţele au forme variate şi sunt însufleţite de contrastul culorilor, referinţa şi ornamentul şi-au găsit loc pe faţade, iar utilizarea unghiurilor nonortogonale a devenit o preferinţă.
În concepţia unor filozofi postmoderni (Thomas Samuel Kuhn şi David Bohm), matematica şi ştiinţele naturii nu ar fi obiective: ultima expresie a amestecului dintre filozofie şi matematică este matematica cognitivă, care doreşte să demonstreze că, exact ca orice ştiinţă umană, matematica este totuşi subiectivă.
Mark Poster afirmă că „oamenii de ştiinţă proiectează pe calculator subiectivitatea inteligentă, iar calculatorul devine criteriul prin care se defineşte inteligenţa”. Ca şi Lyotard, el vorbeşte despre transformarea informaţiei în marfă, iar în noile tehnologii vede un mare potenţial pentru dominaţie. Lumea reală, adevărată, este percepută şi înţeleasă prin modul şi sensurile în care înţelegerea noastră asupra realităţii este compusă din multiple imagini, interpretări şi reconstrucţii, puse în circulaţie de mijloacele de comunicare, în competiţie unele cu altele şi fără nicio coordonare centrală.
Politologul şi sociologul american Francis Fukuyama, în Sfârşitul istoriei şi ultimul om, descrie, în sens postmodern, disponibilitatea deplasării tuturor societăţilor de azi spre o singură formă de viaţă socială şi politică, pe care o consideră a fi liberalismul democratic burghez.
În filozofia postmodernă, un rol important îl joacă hermeneutica, dar ea nu dă o interpretare textului, nu se concentrează asupra structurilor funcţionale ale textului, ci încearcă să ajungă la un acord sau consens cu privire la ceea ce înseamnă textul. Gianni Vattimo, în Sfârşitul modernităţii, distinge şi ridică problema postmodernităţii la o chestiune de hermeneutică ontologică. El vede eterogenitatea şi diversitatea ca pe nişte probleme ce pot fi rezolvate prin dezvoltarea unui sentiment de continuitate între prezent şi trecut. Ţinând cont de interpretările lui Vattimo, conceptele lui Nietzsche şi Heidegger pot fi reunite într-o temă comună de depăşire. Dacă Friedrich Nietzsche anunţă depăşirea nihilismului prin nihilismul activ al eternei reîntoarceri, Martin Heidegger încearcă să depăşească metafizica printr-o experienţă metafizică de a fi. Şi într-un caz, şi în altul, susţine Vattimo, ceea ce poate fi depăşit este un act al modernităţii, caracterizat prin evoluţii progresive. Iar postmodernitatea este văzută, în concepţia sa, ca o nouă „turnură în modernitate”, ce presupune dizolvarea categoriilor într-un nou sens sau, gândind în sens nietzschean, a depăşi modernitatea înseamnă a o dizolva printr-o radicalizare a propriilor sale tendinţe înnăscute.
Ihab Hassan defineşte unsprezece trăsături ale postmodernismului, cu care îşi construieşte propria viziune asupra acestui curent, trăsături ce au un „caracter difuz şi eratic”16. După cum s-a observat, nu toate sunt specifice curentului, unele se suprapun şi se întrepătrund, altele se pot afla pur şi simplu în contradicţie şi oricând se pot adăuga şi alte caracteristici la fel de pertinente: indeterminarea, fragmentarea, decanonizarea, lipsa-de-sine, lipsa-de-adâncime, neprezentabilul, ironia (sau perspectivismul), hibridizarea, carnavalizarea, performanţa, participarea, construcţionismul, imanenţa17.
În eseul său From Postmodernism to Postmodernity, Ihab Hassan mai identifică încă şapte trăsături ale fenomenului, care îşi au originea în modernism şi pe care le numeşte categorii negative: urbanismul (caracterizat de fragmentare, diversitate, ecologie, crimă, holocaust); tehnologismul (dominat de genetică, informatică, tehnologii spaţiale); dezumanizarea (care provoacă anarhie, antielitism, absurd, umor negru, parodie, negare); negativismul (care duce la fenomene New Age: magie, animism, mişcări de tip beat, hippy etc.); erotismul (care se îmbogăţeşte cu noi specii: romanul homosexual, poezia lesbiană, pornografia cosmică); antinomianismul (prezenţa simultană a unor tendinţe contradictorii, care explodează în contracultură, mişcări de emancipare, Blak Power, feminism, filozofii orientale, misticism, vrăjitorie); experimentalismul (care generează forme deschise, discontinue, aleatorii, improvizate, nedeterminate, simultaneism, tranzienţă, joc, fantezie, parodie, multimedia, fuziunea formelor şi a limbajelor)18.
Postmodernismul, cum era firesc, şi-a atras numeroşi critici; mulţi îl caracterizează drept un fenomen efemer, care nu reprezintă decât o serie de conecturi disparate, ce au în comun doar resentimentul faţă de modernism. Unii critici consideră că evoluţia de la modern la postmodern trebuie privită mai degrabă ca o gradaţie, iar nu ca un tip nou, o continuare, iar nu o ruptură.
Cel mai acerb critic al postmodernismului este însă Charles Murray: „Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere care îţi vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică şi Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda ştiinţifică (...).”
Note
1 Cf. Wikipedia, Postmodernismul, http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism.
2 Ibidem.
3 Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 85.
4 Ibidem.
5 Virgil Nemoianu, Notes sur l’état de postmodernité, în „Euresis”, nr. 1-4/2009, p. 23-25.
6 Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1995, p. 259.
7 Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 65.
8 http://www.scribd.com/doc/97935783/Postmodernism-Ul.
9 Apud Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 173.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 66.
13 Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 101.
14 Apud Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 13, 14.
15 Ibidem, p. 92.
16 Apud Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 105.
17 Ibidem, p. 96-104.
18 Ibidem, p. 105, 106.
Bibliografie
1. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
2. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1995.
3. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din istoria unei „bătălii” culturale, Editura Paralela 45, 2000.
4. Gianni Vattimo, La fin de la modernité, Seuil, Paris, 1987.
5. Virgil Nemoianu, Notes sur l’état de postmodernité, în revista „Euresis, cahiers roumains d’études littéraires et culturelles”, nr. 1-4/2009.