Despre motivarea contextuală a frazeologismelor
Pentru tipar1. Vechea dispută referitoare la cele două ipoteze, physei şi thesei, nu face obiectul acestei lucrări, fiindcă nu interesează aici dacă semnul lingvistic este motivat „de la natură”, adică dacă există o legătură cauzală sau necesară între acesta (ori doar semnificantul acestuia) şi „lucrul” desemnat. Prin motivare contextuală am în vedere acele cazuri în care vorbitorul analizează / evaluează cadrele vorbirii şi alege termenul cel mai potrivit intenţiei sale expresive, selecţia făcându-se nu doar în temeiul simplei adecvări semantice (care, în principiu, reprezintă normalitatea oricărui act de comunicare), ci, în special, din motive care ţin de simbolismul fonetic, de prozodie, de reprezentarea culorii locale ş.a.m.d. Aşadar, în astfel de situaţii, contează mult şi forma sonoră / semnificantul, nu numai conţinutul lingvistic / semnificatul1. În definitiv, noţiunea de «motivare contextuală» este încadrabilă în conceptul mai larg de «adecvare» sau de «potrivire», în sensul în care înţelegeau anticii celebrul tò prépon, teoretizat, în principal, de retorica lui Aristotel.
2. Se cuvine să reamintim că semnul lingvistic are posibilitatea de a funcţiona în discurs în raport cu alte semne (raport atât material, cât şi de conţinut), cu microsisteme de semne şi chiar cu sisteme întregi de semne. El poate funcţiona şi în relaţie cu alte texte, cu lucrurile înseşi sau cu cunoştinţele noastre despre lucruri (Coşeriu 1994: 149). Aceste relaţii sunt numite de către Eugeniu Coşeriu (pe urmele lui Wilbur Marshall Urban) funcţii de evocare: „putem să spunem că în jurul reprezentării există un mănunchi de funcţiuni de evocare, avem de-a face [...] cu acea bogată ambiguitate a cuvântului care poate denota cu precizie ceva, fără a renunţa în acelaşi timp şi la alte denotări” (ibid.: 153)2.
Pentru început, voi da câteva exemple lexicale: „Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos pănă la douăzeci de ani, nici cuminte pănă la treizeci şi nici bogat pănă la patruzeci nu m-am făcut” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie); „Doamne, băieţi, când am cetit în jurnale de prăpădul din Italia, vă spun drept, am plâns. Şi când am văzut şi la cinematograf ruinele oraşelor şi pe fetiţa ceea [pe] care au scos-o vie de supt dărâmături, m-am cutremurat” (Emil Gârleanu). În exemplul din opera lui Creangă, selecţia lui humă, spre deosebire de lut sau pământ, este motivată de prezenţa în context a toponimului Humuleşti; are, deci, funcţie evocativă. De asemenea, întrucât în fragmentul aparţinând lui Gârleanu era vorba despre cutremurul de la Messina, termenul a (se) cutremura apare ca deplin motivat în raport cu sinonime precum a (se) îngrozi, a (se) înfiora etc.
În literatura versificată, acest fenomen este cu atât mai evident atunci când prezenţa unor cuvinte este cerută de prozodie (măsură, rimă etc.) sau motivată prin simbolismul lor fonetic. Unele exemple sunt mai subtile decât altele. De pildă, la George Topârceanu, în poezia Un duel, fiindcă motivul reflecţiilor unui „clapon” îl constituie încăierarea unor cocoşi pentru o găină, înlănţuirea ultimelor cuvinte din text este foarte nimerită, întrucât evocă tocmai cotcodăcitul: „De ce vă puneţi gheara-n gât? / Să lase unul, cât de cât, / Să dea şi celălalt ceva... / Eu, cât de cât, socot c-o da!”. La fel, în balada Mistreţul cu colţi de argint, Ştefan Aug. Doinaş asociază, în mod inspirat, linxul cu acţiunea de a râde, deoarece animalul în cauză este numit şi râs (deşi poetul va fi ştiut prea bine că acest cuvânt nu are nicio legătură cu lat. risus, provenind, de fapt, din sl. rysĭ): „Dar prinţul trecea zâmbitor înainte, / privea printre arbori atent la culori, / lăsând în culcuş căprioara cuminte / şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.”3.
Exemplele de acest gen se pot înmulţi. Bunăoară, se admite că arhaismele sunt cerute de operele literare cu conţinut istoric, având rolul de a evoca o anumită epocă. În mod asemănător, unele cuvinte redau culoarea locală. În acest sens, Nicolae Corlăteanu a dovedit că un astfel de scop au şi cuvintele de origine rusească (precum turbincă, vidmă, carboavă etc.) din povestea lui Ion Creangă, Ivan Turbincă (Corlăteanu 1958: 203-211).
În consecinţă, se poate aprecia că vorbitorii care posedă un simţ lingvistic deosebit nu întrebuinţează cuvintele la întâmplare. Michel Bréal surprinde fenomenul cu pricina într-o manieră foarte sugestivă: „Cred că în minţile ferme şi atente există un dicţionar al sinonimelor, dar el se deschide numai în caz de nevoie şi la porunca stăpânului. Uneori cuvântul potrivit răsare dintr-odată; alteori el se lasă aşteptat; atunci dicţionarul latent [s. – C.M.] intră în funcţie şi trimite succesiv sinonimele pe care le ţine în rezervă până ce termenul e recunoscut” (Michel Bréal, apud Puşcariu 1976: 20)4.
3. În calitatea lor de „echivalente reale sau numai potenţiale ale cuvintelor” (Hristea 1984: 139), frazeologismele pot fi considerate şi ele drept semne lingvistice, întrucât prezintă un semnificant şi un semnificat, ambele fixate în limbă. Aceasta înseamnă că cele spuse mai sus în legătură cu cuvintele simple se aplică şi în cazul frazeologismelor. Într-adevăr, aşa stau lucrurile şi în domeniul frazeologiei şi voi încerca să demonstrez o atare idee cu ajutorul mai multor exemple.
3.1. Înainte de a oferi citatele relevante pentru discuţia noastră, vreau să arăt că există şi vorbitori care nu sunt deloc preocupaţi de virtuţile evocative ale unor expresii, utilizându-le în contexte în care aceastea par că se potrivesc, stilistic vorbind, „ca nuca în perete”. Ar părea că aceştia se manifestă într-o direcţie contrară celor înzestraţi cu un bun simţ lingvistic (dacă nu cumva astfel de „apariţii bizare” se datorează unor momente de neatenţie). Luate în sens absolut, ca semne complet arbitrare (deci, interesând doar sub aspectul semnificaţiei), frazeologismele ar trebui să fie utilizate ca orice alt cuvânt „nemotivat”. Numai că unele evidenţe semantice nu pot fi trecute aşa de uşor cu vederea, la fel cum nu pot fi ignorate nici unele cuvinte din componenţa acestor unităţi frazeologice.
Şi totuşi oamenii (sau unii oameni) nu fac întotdeauna efortul de a conştientiza legăturile etimologice sau de a reconstitui imaginile de la originea expresiilor. Mi s-a întâmplat să aud în documentare tv sau la ştiri tv formulări („scăpări”) de tipul: „şi rechinul se întoarce de la vânătoare cu mâna goală” ori „în colectivitatea sa, femela-zimbru are în continuare un cuvânt greu de spus”. Impresia oarecum stranie provocată de aceste enunţuri reiese din aceea că nu obişnuim să împrumutăm din manifestările umane pentru a le caracteriza pe cele ale animalelor, ci, mai degrabă, invers (cf., ca dovadă, expresii ca a se întoarce cu coada între picioare sau a se lăsa pe tânjală). Scăpări de acest gen (nu ştim cât de neintenţionate, fiindcă uneori situaţiile construite pot fi în mod voit ironice) întâlnim şi la scriitori. Într-un episod din cap. Aia mică, din Groapa lui Eugen Barbu, nişte câini maidanezi îi atacă pe hingherii veniţi să-i prindă: „Sărise şi sergentul, dar animalele l-au luat şi pe el în tarbacă”. În Întâmplările lui Păcală, aşternute pe hârtie de către Petre Ispirescu, întâlnim următoarea situaţie: „Câinii, carii nu voiră să ştie deloc de morala lui Păcală, îl luară la tărbăceală şi unul de o parte, altul de alta, îi dară un frecuş de o pomeni-o cât va trăi”. Şi la George Topârceanu, în fabula Leul deghizat, descoperim o situaţie similară: „Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc / Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, / Grămădindu-l la mijloc, / Să-l dea straşnic în tărbacă”. Expresia a lua (pe cineva) în tărbacă înseamnă ‘a bate zdravăn pe cineva’ şi provine dintr-o străveche datină în care tocmai câinii erau cei care sufereau respectivul tratament administrat de către oameni.
Un interesant anacronism frazeologic îi aparţine filologului Petru Creţia, care, în excelenta traducere pe care a dat-o Banchetului lui Platon, foloseşte expresia a dormi tun, în redarea unui paragraf platonician (223c) dintr-o epocă în care, fără îndoială, nu existau tunuri: „După ce s-a dezmeticit, a văzut că cei care mai rămăseseră dormeau tun, în afară de Agaton, de Aristotel şi de Socrate, care erau treji şi beau dintr-o cupă mare, pe care şi-o tot treceau de la stânga spre dreapta.”5. Evident, sensul fragmentului cu pricina este foarte bine redat astfel şi înţelegem că este vorba de un somn profund, doar că simţim că ceva nu prea se potriveşte...
În schimb, prea multă analiză (combinată cu ludicul) poate conduce la efectul opus, atrăgând modificarea ocazională a unor structuri altminteri foarte strâns sudate/aglutinate. Tudor Arghezi povestea (într-o tabletă) cum era nevoit în tinereţe, locuind într-o cameră sărăcăcioasă, noaptea, să asculte cum se jucau şoarecii „cu nucile care le veneau la îndelăbuţă”6. „Apucături” ludice de acest fel are până şi lingvistul Ion Coja când spune că „o construcţie ca participiul absolut se pare că nu e la îndemâna (mai corect, la îndegura...) tuturor românilor!”7.
3.2. Se afirmă frecvent că o trăsătură a unităţilor frazeologice este idiomaticitatea (considerată aici doar din punct de vedere semantic). Ea este o însuşire graduală a frazeologismelor, ca şi stabilitatea (cf. Scherf 2006: 90-91). În general, se vorbeşte despre un sens frazeologic (cel global, care nu rezultă din suma semnificaţiilor elementelor componente ale unităţii frazeologice) şi un sens literal (cel care reiese din suma acestor semnificaţii)8. Dacă se constată o discrepanţă între sensul frazeologic şi sensul literal al întregii îmbinări, atunci îmbinarea este idiomatică. Cu cât această deosebire este mai mare, cu atât îmbinarea este „mai idiomatică”. Evident că, la origine, există întotdeauna o legătură între sensul literal şi cel frazeologic (adesea „vizibilă” încă), dar, uneori, ea se pierde într-o asemenea măsură, încât vorbitorul n-o mai sesizează, unităţile frazeologice prezentându-i-se ca neanalizabile.
Este drept, există şi situaţii în care interlocutorul (sau receptorul) se preface că nu înţelege sensul frazeologic [= semnificaţia sintagmei fixe], respingând cooperarea. De pildă, în nuvela Nucul lui Odobac, un flăcău, luat la întrebări de bunicul său, „o face pe prostul” dând impresia că nu a priceput constatarea celui din urmă. El este îndrăgostit de Ruja lui Cazacu din Moghileni, fata unui hoţ de cai, un fel de amazoană autohtonă. Cuvintele lui sugerează că „motivul” mâhnirii sale se află pe imaşul Moghilenilor, căci fata pe acolo îşi cam făcea veacul: „...deodată îi răsări înainte o herghelie cu cai mărunţi, şi-n mijlocul ei, călare bărbăteşte pe un sur, Ruja lui Cazacu”. Aşa se face că frazeologismul a nu-i fi (cuiva) boii acasă îi permite lui Gârleanu să plaseze o aluzie în gura bunicului: „Şi câte şi mai câte, până când, într-o bună zi, moşneagul îl luă din scurt: / – Mitrule, ţie nu ţi-s boii acasă. / Dar băietanul făcu pe prostul: / – Nu, îs la câmp, în Moghileni. / – Haide – haide” (Emil Gârleanu).
Se pot da şi exemple similare, foarte recente, din afara literaturii. Bunăoară, un cititor cârcotaş (dar cu simţ lingvistic) amendează o inadecvare frazeologică descoperită într-un articol de presă de pe internet (deşi ştia prea bine despre ce era vorba). Fragmentul jurnalistic ce a produs iritare este următorul: „În jurul orei 12 [noaptea, n. – C.M.], a ieşit calm din restaurant şi s-a urcat la volan. Însă părea că nu poate ţine drept volanul, a trecut de pe o bandă pe alta, de câteva ori fără să se asigure. În apropierea casei, un poliţist pe motocicletă încearcă să îl tragă pe dreapta. Fără succes... Meme [Stoica] virează la stânga şi îl lasă pe omul legii cu ochii în soare”. În josul paginii online, iată şi comentariul: „Interesant. Azi noapte la 12 un poliţist pe motocicletă a rămas cu ochii în soare. Pfffff... Tare articolul!” (vezi http://ro.omg.yahoo.com; vizualizat la 29 mai 2013).
Însă, în acelaşi timp, există şi tendinţa (generată tot de o anumită intenţie ludică) de a reface aceste legături, fie trecând îmbinarea stabilă în îmbinare liberă, fie suprapunând cele două tehnici şi, implicit, cele două tipuri de sens9. Se creează, în acest mod, ambiguitatea sau, cel puţin, aluzia. Să se compare, de pildă, citatele următoare: „Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu.” (Petre Ispirescu); „Peste apă, prin bezna nopţii fără stele, cu cer acoperit, nu se vedea dincolo nimic. Doar mai jos, spre malul dimpotrivă, clipeau câteva luminiţe risipite în întuneric, departe... Şi s-auzeau câinii-n Giurgiu.” (George Topârceanu). În fragmentul aparţinându-i lui P. Ispirescu, îmbinarea de cuvinte a auzi câinii în Giurgiu (sinonimă cu a vedea stele verzi, ca o consecinţă a unei lovituri date la cap) este stabilă, pe câtă vreme, la G. Topârceanu (în secvenţa finală a naraţiunii memorialistice Pirin-Planina, în care protagonistul se află pe malul bulgăresc al Dunării), îmbinarea este liberă, chiar dacă aluzia poate fi percepută.
Tot o aluzie descoperim şi în următorul citat: „Naţl sfărâma tocmai cu barda încheietura de la un genunche, şi când Persida se ivi peste drum şi apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea perdută şi barda îi tremura în mână. [...] Era şi el mai întâi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărâme capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dânsa” (Slavici, Mara). A arunca cu barda în lună înseamnă ‘a face un gest necugetat sau foarte curajos’ (ca şi a da cu puşca-n Dumnezeu / lună), adică tocmai ceea ce este în stare să facă Naţl, îndrăgostit nebuneşte de Persida. Se observă însă că Naţl, măcelar de meserie, chiar întrebuinţa o bardă în momentul în care îl încercau gândurile disperate.
3.2.1. După Greciano (1983: 24-25 şi 334-339), asemenea exemple ilustrează cazuri de omonimie. De altfel, chiar prin omonimie explică specialista franceză şi suprapunerile ludice ale sensurilor idiomatice şi literale10. Iată o astfel de situaţie (românească): sloganul dintr-o reclamă tv, pentru un tip de gumă de mestecat, este „Mesteci şi faci faţă distracţiei!”. El este însoţit de imagini în care fizionomiile unor copii, ce mestecă respectivul produs, se deformează (adică fac tot felul de feţe). Probabil că termenul omonimie se întrebuinţează, pentru fenomenul în cauză, datorită analogiei dintre cuvânt şi unitate frazeologică. În cazul cuvintelor omonime, suprapunerea lor poate fi observată mai ales în operele poeţilor cunoscuţi pentru predispoziţia lor spre ludic: „Şi vei pleca prin seara de mileu / Spre casa ta cu trepte de liceu / Unde te-aşteaptă prin câte-o firidă / Unchiul avar, mătuşa ta gepidă.” (Mircea Cărtărescu, apud Bidu-Vrănceanu & Forăscu 2005: 73). Aici efectul stilistic este generat de faptul că cele două cuvinte, trepte şi avar, acumulează (şi actualizează) câte două semnificaţii fiecare.
Îmi exprim unele rezerve cu privire la folosirea termenului omonimie pentru jocurile de cuvinte ce implică frazeologismele. Cuvintele omonime, luate separat, ca semne lingvistice (cum şi sunt înregistrate în dicţionare) aparţin limbii, în vreme ce, dintre îmbinările considerate omonime, numai cele stabile (frazeologismele) ţin de limbă, fiind învăţate de către vorbitori ca formule gata făcute, celelalte structuri (de tehnică liberă) constituind fapte de vorbire11. Din păcate, actualmente, nu avem la dispoziţie un termen încetăţenit mai potrivit. Ar putea fi luată în consideraţie totuşi propunerea lui Ioan S. Cârâc (2002: 64), după care, pentru astfel de cazuri, ar fi nimerit termenul de izomerie („proprietate a unor substanţe cu aceeaşi compoziţie chimică de a avea însuşiri diferite”), termen preluat din chimie (din care lingvistica a împrumutat şi termenul / conceptul de izomorfism).
3.2.2. În cele ce urmează, după cum am anunţat deja, voi examina câteva situaţii în care, din perspectiva sinonimiei in absentia, apariţia unor frazeologisme este pe deplin motivată, ele având aici funcţii de evocare.
(1) Începem cu un exemplu care face parte din naraţiunea anecdotică Istoria unui galbân, scrisă de Vasile Alecsandri, în care utilizarea expresiei a-şi arăta arama este justificată, având în vedere că replica aparţine unei parale ce acuză un galben că ar fi calp ‘fals’. Cuvintele de mai jos dezvăluie tocmai originea expresiei, căci galbenii falşi (de aramă, dar „suflaţi” cu aur), prin întrebuinţare, îşi arătau, în cele din urmă, esenţa: „...dar tu, negreşit, eşti mincinos, calp, bastard, căci îţi arăţi arama fără cât de puţină sfială” (Alecsandri)12. Tot Alecsandri, în Haimanaua (cânticel comic), referindu-se la modul în care slujbaşii erau schimbaţi sau mutaţi de colo-colo în perioada instabilităţii guvernelor (anii 1866-1870), speculează o identitate fonetică (după unii cercetători, chiar etimologică13): „La Bacău îmi găsii bacăul, căci în timpul alegerii deputaţilor am scăpat ca prin urechile acului din ghearele unor libertaşi independenţi...” (apud Adam 2007: 27; cf. şi Dumistrăcel 2001: 39).
(2) Nu întâmplător, din mulţimea de frazeologisme sinonime însemnând ‘a muri’, alege Creangă locuţiunea a-şi da duhul. Cel care a decedat era cunoscut drept părintele Duhu: „Şi poate că din această pricină bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tataraşi” (I. Creangă, Popa Duhu). Este evident că şi în fragmentul următor scriitorul humuleştean a ţinut cont de asemănarea fonetică (şi etimologică) dintre talpă şi tălpăşiţă din frazeologismul a-şi lua tălpăşiţa, ceea ce a condus la eliminarea posibilităţii de a folosi alte expresii (de pildă, a spăla putina, a o lua la sănătoasa etc.) pentru ‘a pleca în grabă, a fugi’: „Noi însă, cu toate blăstămele lui, mai puindu-i în alte nopţi câteva poşte şi făcându-i-se talpele numai o rană, a fost nevoit să-şi ieie tălpăşiţa spre Humuleşti, lehămetindu-se de popie şi lăsând toate merindele sale în stăpânirea noastră” (I. Creangă, Amintiri din copilărie)14.
(3) Personajul Costi, din romanul lui Slavici, nu scăpa cu faţa curată (adică nezgâriată) din încăierările cu copiii Marei, întrucât Persida „avea gheare ca pisica”. Este şi acesta un caz de suprapunere a celor două tehnici, de vreme ce îmbinarea de cuvinte a scăpa cu faţa curată poate fi considerată simultan şi liberă, şi stabilă: „...săreau amândoi cu Sida în capul lui, şi rar scăpa Costi cu faţa curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica şi ar fi sărit şi în foc pentru frăţiorul ei (I. Slavici, Mara)15.
(4) În scurta naraţiune Adieri, un bătrân, Ion Bârluţ, rememorează vremuri din tinereţe, când mergea la plug cu boii săi. Dorinţa lui este să ceară boii fiului său pentru a mai merge o dată la arat. Soţia sa îl vede îngândurat, posomorât, şi i se adresează cu următoarele cuvinte din care reiese întrebuinţarea motivată a expresiei a nu-i fi (cuiva) boii acasă ‘a fi abătut, mâhnit’: „Ce te-a ajuns, frate, de nu ţi-s boii acasă? îl întreabă Safta.” (I. Agârbiceanu)16.
(5) Un politician, Tase Filoreanu (portretizat de Emil Gârleanu, în Oratorul), întrucât credea că semnul electoral al partidului său era Crucea, iar semnul adversarilor politici era Steaua, foloseşte în primul discurs formula: „Vai de steaua lor!” şi-i îndeamnă pe alegători să-şi facă semnul crucii. Mai apoi, când află că, de fapt, semnele erau viceversa, îi sfătuieşte pe aceştia astfel: „Puneţi-le dar cruce şi lăsaţi-i!”.
(6) Tot la un joc de cuvinte recurge şi Calistrat Hogaş, în proza La Tazlău, atunci când atrage subtil în conversaţie expresia a-i purta (cuiva) sâmbetele ‘a duşmăni’: „Sgribincea rămăsese puţin îndărăt şi nu ne auzea ce vorbim... / – Aşa-i... da’ parcă, de când cu Călina, te uiţi cam chiorâş la el. / – Da’ uită-se cine ştie, că eu doar nu-i port socotelile lui. / – Socotelile nu le-i hi purtând, Huţane, dar mi se pare că-i porţi sâmbetele” (Calistrat Hogaş).
(7) În romanul sadovenian Zodia Cancerului (cap. XXI), doi slujitori „leşi” pun la cale o busculadă pentru a-l tâlhări pe abatele Paul de Marenne şi, în acest scop, se folosesc de un mic incendiu: „Jarul se risipi şi câţiva cărbuni se rostogoliră de pe vatră. Paiele luară foc într-o clipă”. Graţie abilităţii lui Alecu Ruset, abatele scapă cu bine şi încearcă să minimalizeze incidentul, folosind sintagma (cam curioasă pentru un francez, dar adecvată contextului românesc) foc de paie: „În orice caz, în călătoria aceasta a mea, observ că mi se prezintă interesante enigme. Aş dori să le dezleg; totuşi mai bine să amânăm şi să ne ducem la culcare. N-a fost decât un foc de paie” (M. Sadoveanu). Altă făină se macină la moară ‘s-au schimbat lucrurile, nu mai e ca înainte’ este considerată expresie (cf. MDA, s.v. moară). Ea apare parţial suprimată la Sadoveanu, însă nu întâmplător, căci cel care vorbeşte despre schimbare, un negustor evreu, rosteşte replica în contextul în care se discuta deja despre vânzarea grânelor şi a făinii: „Aici, unde sunteţi dumneavoastră şi domnu’ Filip, e altă socoteală... aici, subt ochiul stăpânului, se macină altă făină...” (M. Sadoveanu, Venea o moară pe Siret).
(8) O suprapunere a celor două tehnici se observă şi la Fănuş Neagu, atunci când utilizează izolarea a se duce pe copcă ‘a muri’ şi cu accepţiunea proprie ‘a cădea sub gheaţa lacului’: „Ce iarnă scumpă! Ţine gheaţa lacului Mogoşoaia? întreabă duşmanii. Cei vrednici tropăim şi ne batem cu pumnii în bucile obrajilor, câte unii ne mai ducem pe copcă şi ne-ntoarcem, şi de-ai dracului ce suntem ne vom sfârşi la timpul potrivit pentru noi şi de mult trecut pentru alţii” (F. Neagu, Insomnii de mătase).
(9) Se vede că, din cei opt scriitori invocaţi şi citaţi mai sus, mai expresivi (şi, desigur, mai dedaţi la astfel de jocuri lingvistice) sunt cei moldoveni (în special Alecsandri, Creangă şi Sadoveanu, ce figurează aici cu câte două exemple, dar de la care se puteau menţiona mai multe). Însă exemple de tipul acesta se întâlnesc oriunde avem de-a face cu vorbitori care au plăcerea „cuvintelor (sau expresiilor) potrivite”. De pildă, recent (în martie, 2013), de la jurnalul de ştiri al unei televiziuni (Tvr1), am aflat că institutele de cercetare agricolă din România „au ajuns la sapă de lemn”.
4. De o serie de exemple asemănătoare s-a ocupat într-un studiu (Procedee de renovare a sensului frazeologismelor şi efectele stilistice obţinute în rezultatul acestor transformări) şi cercetătorul basarabean Gheorghe Colţun. Am remarcat totuşi că mai toate ilustrările aparţin unei literaturi anecdotice: scurte jocuri de cuvinte în care frazeologismele sunt întrebuinţate ca scop în sine, generând respectivele contexte. Cităm câteva: „Umblând tot timpul cu doaga subţioară, încă nu-l convingi pe nimeni că ea nu-ţi lipseşte” sau „Sunt sigur că beţe-n roate se puneau cu mult înainte de invenţia roţii” sau „Unii îţi caută rana ca să pună degetul pe ea, alţii – ca să pună sare” etc. (Colţun 2001: 53). Se poate susţine că, în asemenea cazuri, frazeologismele au exclusiv funcţie ludică. Un oarecare scop ludic aveau, ca utilizare, şi unităţile frazeologice analizate de noi mai sus, dar acestea nu generau contexte (foarte scurte), ci, din contră, ele erau selectate tocmai pentru că erau adecvate în respectivele contexte (de mari dimensiuni), în comparaţie cu alte expresii şi locuţiuni din aceeaşi serie sinonimică.
Note
1 La rigoare, după cum avertizează Coşeriu, în limbaj „totul este semantic”, fiindcă toate elementele cuprinse de acesta există pentru a servi intenţiei semnificative a vorbitorului: „Dans le langage, tout est sémantique: la grammaire ne l’est pas moins que le lexique, la parole en general et les langues ne le sont pas moins que le discours. Et ce qui n’est pas sémantique en soi-même, le «plan de l’expression», y est determiné par «le sémantique» et peut d’ailleurs assumer à son tour des fonctions mimétiques de symbolisation directe ou d’évocation. Parler de sémantique équivaut par conséquent à parler de toute la linguistique.” (Coseriu 1983: 355).
2 Sau cum o spune in extenso Coşeriu, în a sa lingvistică textuală: „La evocación contribuye notablemente a la riqueza del lenguaje; con ella surge esa plurivocidad que no siempre debería enjuiciarse negativamente, como «vaguedad», sino que habría que valorarla también positivamente, como un enriquecimiento: el teórico del lenguaje Wilbur Marshall Urban ha puesto de relieve con particular énfasis esta riqueza basada en la función evocativa del lenguaje, es decir, en la posibilidad de referirse con ayuda del lenguaje a algo sin hablar en realidad de ello. El sentido surge entonces, como combinación de las funciones bühlerianas (representación, expresión y apelación) y la evocación.” (Coseriu 2007: 233).
3 E. Coşeriu dă un exemplu asemănător din Paul Claudel: „Naître, pour tout, c’est connaître.” (Art poétique). Cele două verbe franţuzeşti nu au nicio legătură unul cu altul din punct de vedere etimologic. Avem de-a face, mai curând, cu un fel de etimologie populară. Dar aspectul „ştiinţific” nu prezintă importanţă aici. Semnificativ este numai faptul că asemenea fenomene se pot relaţiona în conştiinţa vorbitorului pe baza expresiei lor sonore sau grafice (vezi Coseriu 2007: 184).
4 Contextul extins, din original, sună astfel: „Une question qui concerne plutôt le philosophe que le linguiste serait de savoir comment cette répartition se fait en nous, ou, pour dire les choses de façon un peu grossière, mais intelligible, si nous avons dans notre tète un dictionnaire des synonymes. Je crois que chez les esprits attentifs et fermes ce dictionnaire existe, mais qu’il s’ouvre seulement en cas de besoin et sur l’appel du maître. Quelquefois le mot juste jaillit du premier coup. D’autres fois il se fait attendre: alors le dictionnaire latent entre en fonction et envoie successivement les synonymes qu’il tient en réserve, jusqu’à ce que le terme désiré se soit fait connaître.” (Bréal 1897: 42). Pornind de la sugestia lui Bréal, am lansat acum câţiva ani conceptul de «sinonimie latentă» (vezi Munteanu 2007: 97).
5 Vezi Platon, Banchetul, Traducere, studiu introductiv şi note de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
6 Apud G. I. Tohăneanu, O seamă de cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 52.
7 Ion Coja, Îndreptarea îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Editura Junimea, Iaşi, 2003, p. 37.
8 Şi Gertrud Greciano utilizează, de-a lungul lucrării sale (vezi Greciano 1983), termenii sens idiomatique şi sens littéral.
9 Iată şi părerea cercetătoarei Gertrud Greciano: „Dans le cas de l’emploi ludique d’une EI [= expression idiomatique, n.m. C.M.], champ d’étude particulièrement fructeux, l’effet comique s’explique par les heurts que provoque la superposition du sens idiomatique et du sens littéral” (Greciano 1983: 25).
10 Ele nu sunt cazuri de polisemie (cf. Greciano 1983: 336), cum pare a lăsa să se înţeleagă Gheorghe Colţun (2000: 42).
11 Conform concepţiei şi terminologiei coşeriene, primele au semnificaţie, celelalte au sens.
12 Tot motivat apare aceeaşi expresie într-un vers din virulenta diatribă a Scrisorii III („Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară”), dacă se ţine seama de un alt vers pe care Eminescu îl foloseşte ceva mai înainte în respectiva satiră: „Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă”.
13 Cf. totuşi Dumistrăcel 2001: 39-40, ce aminteşte şi părerile unor lingvişti care au văzut în termenul bacău, din expresia în cauză, cuvântul bakó ‘călău’, de origine maghiară.
14 La Creangă, foarte nimerită este şi zicala Dacă-i dai nas lui Ivan, el se suie pe divan într-un context în care este vorba tot de un Ivan: „Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de ce s-a mai apucat acum Ivan al sfinţiei-tale? Bine-a zis cine-a zis: «Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan».” (I. Creangă, Ivan Turbincă).
15 În acelaşi text, la câteva pagini distanţă, se utilizează aceeaşi expresie, dar numai cu sens frazeologic: „...ce-i drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu faţa curată nu vor scăpa, după ce au ridicat atâta lume în picioare” (Slavici, Mara).
16 Nu este o coincidenţă utilizarea unei expresii ce conţine cuvântul boi, în acord cu referentul din discurs, căci tot Agârbiceanu foloseşte varianta a nu-i fi (cuiva) oile acasă în Morala publică: „Pavel [un ţăran, n.n. – C.M.] ar fi vrut să mai încerce, doar îl va lăsa mai lesne. Dar băgă de seamă că advocatului, astăzi, nu-i sunt oile acasă” (I. Agârbiceanu).
Bibliografie
Adam 2007 = Ioan Adam, Povestea vorbelor. O istorie secretă a limbii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.
Bidu-Vrănceanu & Forăscu 2005 = Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005.
Bréal 1897 = Michel Bréal, Essai de sémantique. Science des significations, Librairie Hachette, Paris, 1897.
Cârâc 2002 = Ioan S. Cârâc, Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila, 2002.
Colţun 2000 = Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura ARC, Chişinău, 2000.
Colţun 2001 = Gheorghe Colţun, Procedee de renovare a sensului frazeologismelor şi efectele stilistice obţinute în rezultatul acestor transformări, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos»”, Galaţi, fascicula XIII, 2001, p. 50-53.
Corlăteanu 1958 = N. Corlăteanu, Lexicul de origine slavă în povestea lui I. Creangă „Ivan Turbincă”, în vol. Omagiu lui Iorgu Iordan, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 203-211.
Coseriu 1983 = Eugenio Coseriu, Pour et contre l’analyse sémique, în Eugenio Coseriu, L’homme et son langage, Éditions Peeters, Louvain – Paris – Sterling, Virginia, 2001, p. 355-369.
Coşeriu 1994 = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII, 1992-1993, seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994.
Coseriu 2007 = Eugenio Coseriu, Lingüística del texto. Introducción a la hermenéutica del sentido, Edición, anotación y estudio previo de Óscar Loureda Lamas, Arco/Libros, Madrid, 2007.
Dumistrăcel 2001 = Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe. Expresii româneşti (ediţia a II-a revăzută şi augmentată), Editura Institutul European, Iaşi, 2001.
Greciano 1983 = Gertrud Greciano, Signification et denotation en allemand. La sémantique des expressions idiomatiques, Université de Metz, Paris, 1983.
Hristea 1984 = Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română (ediţia a III-a), Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
Munteanu 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2007.
Puşcariu 1976 = Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală [1940], vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Scherf 2006 = Ioana Scherf, Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2006.