60 de ani de la ultima reformă ortografică în limba română (1953-2013)
Pentru tiparAcademia Română, încă de la înfiinţarea ei, a adus în discuţie „problema noii ortografii, care să fie nu numai o nouă ortografie, ci şi una nouă în sens strict”1.
Astfel, în iulie 1948, Alexandru Graur şi Iorgu Iordan, după ce depuseseră la Academie un prim proiect de modificare a ortografiei, au prezentat, în secţia a VI-a (Ştiinţa limbii, literatură şi artă),o Expunere de motive la proiectul de modificare a ortografiei, în care, deşi cei doi susţineau principiul fonetic, încă din perioada interbelică, au fost destul de echilibraţi în privinţa implicației fonetice a ortografiei noastre.
În anul 1949, Academia R.P.R. a publicat Ortografia limbii române. Proiect, unde, pe baza a 32 de reguli, se fixa în scris limba literară.
În sesiunea ştiinţifică, din martie 1951, era readusă în discuţie problema ortografiei, iar sesiunea lărgită a secţiei a VI-a, din iulie 1951, a avut în vedere nu numai o ortografie „justă” a limbii române, ci şi necesitatea fixării unei terminologii tehnice unitare şi predarea limbii române în şcolile de toate gradele. S-a alcătuit o comisie, care trebuia să se ocupe de ortografie, iar pe baza proiectelor ortografice elaborate de Alexandru Graur şi Emil Petrovici şi publicate în revista „Cum vorbim”, din iulie-august 1951, comisia a alcătuit un nou proiect, publicat în revista „Contemporanul”, din 20 iunie 1952, spre a fi supus atenţiei publicului larg.
În şedinţa din 6 februarie 1953, consiliul ştiinţific al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, pe baza proiectelor întocmite de Graur şi Petrovici, dar şi pe baza proiectului Comisiei academice, a definitivat noile norme ortografice, urmând ca Institutul de Lingvistică să cuprindă aceste norme într-un Îndreptar ortografic şi să alcătuiască şi un Dicţionar ortografic. Noile norme ortografice au fost aprobate de prezidiul Academiei, care ceruse Consiliului de Miniştri să le legifereze.
Astfel, în septembrie 1953, Consiliul de Miniştri al R.P.R. a adoptat o hotărâre2 (Hotărârea pentru aprobarea noilor norme ortografice, nr. 3135, din 16 septembrie 1953, semnată de Gh. Gheorghiu-Dej şi Petre Costache, director general al treburilor Consiliului de Miniştri) pentru aprobarea acestor norme ortografice ale limbii române, elaborate de Academia R.P.R., aplicate prin H.C.M., începând cu 1 aprilie 1954 (pentru învăţământ, începând cu anul şcolar 1955-1956), valabile şi astăzi, cu excepţia scrierii cuvintelor român şi România cu î din a; normele conţineau 16 puncte, iar primul punct era următorul:
1. Se suprimă litera â, înlocuindu-se, peste tot, cu î (mînă, mîine, cînd, gînd, romîn, Romînia...)3.
Era pentru prima dată când această normă devenea oficială şi pentru prima oară, de când se folosea alfabetul latin în scrierea limbii române, se renunţa la folosirea a două litere pentru notarea aceluiaşi fonem.
O atitudine interesantă în rezolvarea problemei lui î – â, a avut Sextil Puşcariu, care, după ce în 1904 contestase cu vehemenţă etimologismul Academiei Române, la discuţiile din 1926, cu Ovid Densusianu, a trebuit să ajungă la o convenţie cu acesta, pentru a se renunţa la â şi s intervocalic.
Iată şi celelalte norme:
– se înlocuieşte apostroful cu linioara, pentru a se marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte (s-a dus, m-a văzut, v-a scris, nu-s, dusu-s-a, într-o zi...);
– se suprimă -u final,dispărut din rostire(ochi, unghi, unchi, cui, mai, voi, tai, roi...);
– după literele ş, j în rădăcina cuvintelor se scriu literele -i, -e, -a nu -î, -ă, -ea (şir, jilţ, şed, jelui, şase, jar...),iar în afară de rădăcina cuvintelor, în terminaţii şi sufixe, se scriu literele -î, -ă, -ea pentru a păstraidentitatea imaginii grafice a terminaţiilor şi sufixelor(uşă, îngraşă, grijă, coajă, înfăţişări, angajări, furişează, angajează, greşeală, oblojeală, orăşean, clujean...);
– după consoane (afară de ch, gh) nu se va scrie -ia, ci -ea (deal, meargă, lunea, marţea, ceas, ceai, geam...);
– după consoane labiale(p, b, f, v, m), acolo unde, de obicei, alternează cu -ie, se va scrie -ia (biată-biete, piatră-pietre, viaţă-vieţi, amiază-amiezi...);
– se scriediftongul -ia, după consoană şi în pronume(aceştia, atâţia...);
– după ch, gh se scrie -ea, când alternează cu -e (cheamă – chem, îngheaţă – îngheţ...) şi se scrie -ia, când nu există forme alternante (chiar, ghiaur...);
– la început de cuvânt şi după vocală se scrie ia-, când alternează cu ie- (iarnă-ierni, femeia-femeie, baia-baie...) şi -ea, când alternează cu -e (ideea-idee, creează-creez, epopeea-epopee...);
– după vocala i- nu se va scrie -ia sau -ea, ci -a (via, viaţa, piaţa, familia...);
– la început de cuvânt şi după vocală se scrie diftongul ie- (ied, ieftin, ieşire, femeie, voie, creion...);
– după consoane, unde se pronunţădiftongul -ie, nu se va scrie -e, ci -ie (fier, pier, miel...);
– înainte de b, d, g, v nu se scrie s-,ci z-,aşa cum se pronunţă (zbor, zdruncina, zgomot, izvor...);
– prefixul des- se va scrie dez-,înainte de vocală şi de b, d, g, l, m, n, r, v (dezarma, dezobişnui, dezumfla, dezbina, dezdoi, dezgustat, dezlega, dezmembra, deznoda, dezrobi, dezvoltare...);
– sufixul -eţe se va scrie cu -e lasfârşit(frumuseţe, blândeţe, bineţe...);
– după litera ş-, a particulei de la sfârşitulpronumelor şiadverbelor, se va scrie -i (acelaşi, aceeaşi, însuşi, totuşi, iarăşi...);
– se suprimă consoanele duble (casă, masă, rasă...), ele suntposibile numai la întâlnirea lui n, a prefixului în-,cu n- iniţial, al rădăcinii următoare (înnoda, înnopta, înnegura, înnora...);
– se scriu cu litere mici: numele popoarelor, lunile anului, zilelesăptămânii, punctele cardinale (român, rus, august, mai, luni, joi, est, vest...);
– se va scrie b,nu v,în lunile anului(februarie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie...).
Înlocuirea lui sunt cu sînt nu era prevăzută în niciuna dintre cele 16 norme ortografice din 1953 (ortografierea cu u a formelor verbului a fi a fost pusă pe seama lui Titu Maiorescu).
Se încheia, astfel, o etapă din istoria scrierii româneşti, se punea capăt „haosului ortografic”, prin noua ortografie ce era bazată pe limba naţională unică a întregului popor. Fonetismul a avut câştig de cauză în lupta cu etimologismul, s-a bucurat de victoria deplină:
„Trecerea de la etimologismul dominant în sistemele create de primii ortografişti, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, spre acest fonetism... constituie capitolul cel mai pasionant al furtunoasei istorii a ortografiei româneşti”4.
În anul 1953, Academia Română a realizat o nouă simplificare şi clarificare a ortografiei româneşti, cu o importantă completare în 1965, când este normată, tot de Academie, folosirea literei â, în familia cuvântului român, regulă dorită de publicul larg şi justificată pe deplin, ţinând seama de tradiţia circulaţiei internaţionale a numelui ţării noastre cu această grafie.
Importanţa ortografiei din 1953 nu stă atât în înseşi modificările făcute ortografiei din 1932, în direcţia clarificării şi simplificării, ci în faptul că, prin mijloace administrative, ortografia a fost explicată şi însuşită, prin şcoală, şi respectată de toţi cei care scriau public. Folosirea, de către toţi vorbitorii limbii române, a unuia şi aceluiaşi sistem ortografic este una dintre condiţiile de bază ale unei culturi majore.
Momentul 1953 a însemnat simplificarea şi precizarea, pe baze ştiinţifice, a normelor ortografice propuse şi argumentate de către filologi. Cele două proiecte, prezentate de Emil Petrovici şi Alexandru Graur, nu au fost adoptate. S-au preluat, din ele şi din discuţiile publice de atunci ori din soluţiile mai vechi, de la 1932, acele elemente care să simplifice scrierea şi să dea ortografiei româneşti o bază cât mai logică, o concordanţă cât mai mare cu modelul de rostire literară. Mai mult, această direcţie poate fi urmărită nu doar de la 1932 sau de la 1904, dar şi de la 1881 şi chiar mai înainte.
După reforma impusă în 1953, apare o cerere de revizuire a ortografiei, publicată de Mihai Carp5, în „Viaţa românească”, în 1962 şi 1963, care remarca, printre altele, că „s-ar putea lăsa mai libere prevederile prea precise”, susţinând, în special, generalizarea scrierii cu s, în cât mai multe grupe consonantice, deoarece „nu trebuie să legiferăm împotriva spiritului limbii”.
Academia Română trebuia să dea un răspuns: să se păstreze ceea ce s-a făcut bine în 1953, dar să se corecteze ceea ce nu este în firea limbii, propunând îndreptări ale ortografiei limbii române, pentru eliminarea unor exagerări impuse atunci. De fapt, în anul 1953, ortografia a fost parţial modificată, în plin regim comunist, amintim doar scrierea cu literă mică şi nu cu majusculă a unor termeni biblici: Dumnezeu, Crăciun, Paşti...
Institutul de Lingvistică din Bucureşti a realizat o serie de lucrări, în sprijinul tuturor celor interesaţi de fenomenul lingvistic românesc, în general, şi de corectitudinea limbii române, în special, dintre care amintim:
– Dicţionar ortoepic, 1956;
– Tratat şi dicţionar de ortografie, ortoepie şi punctuaţie (pregătit încă din 1958), dar care va apărea cu titlul Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, 1960 (el va aduna la un loc normele din Mic dicţionar ortografic, 1954, ediţia a II-a, Dicţionar ortoepic, din 1956 şi Îndreptar de punctuaţie, din acelaşi an, 1956).
În broşura Mic dicţionar ortografic, apărut la Editura Academiei Republicii Populare Române, ediţia I, 1953, şi ediţia a II-a, 1954, s-au tipărit nişte Reguli de ortografie şi un Index de cuvinte, alcătuite de către Institutul de Lingvistică, din Bucureşti, aceste reguli punându-se în aplicare atât în învăţământ, cât şi în celelalte institute şi instituţii, întâmpinând mari greutăţi, pretutindeni. În fruntea broşurii, se publica Hotărârea Consiliului de Miniştri, nr. 3135, din 16 septembrie 1953, prin care erau aprobate noile norme ortografice ale limbii române, elaborate de Academia Republicii Populare Române şi considerate ca făcând parte integrantă din însăşi această hotărâre. Broşura însă cuprindea nu numai acele norme elaborate de Academie, ci şi mult mai multe alte reguli de ortografie, care erau opera Institutului de Lingvistică din Bucureşti. Normele Academiei constau din cele 16 puncte, în care se dădeau directive precise pentru întocmirea ortografiei limbii române, însă Institutul de Lingvistică nu numai că nu a respectat acele norme şi nu a urmat directivele date de ele, dar le-a şi încălcat.
Astfel, la punctul 2 al Normelor, se preciza: „Se înlocuieşte apostroful cu linioara pentru a marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte” (s-a dus, m-a văzut, v-a scris, dusu-s-a, într-o zi...), pe când paragraful 175, din Regulile Institutului de Lingvistică, nu numai că au păstrat apostroful, dar au şi îngreunat întrebuinţarea lui, hotărând: „Apostroful marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete...”.
Regulile Institutului au tratat şi alte probleme care nu făceau parte din ortografie, cum ar fi: Despărţirea cuvintelor în silabe – Abrevierile – Punctuaţia..., ridicând, în acest mod, numărul regulilor, de la cele 16 puncte, din Norme, la nu mai puţin de 179!?6.
Mihai Carp aprecia, în cele trei părţi ale articolului său, din decembrie 1962 (Privire generală, Alternanţa s – z în ortografia română şi Ce este şi cum trebuie stabilită ortografia) că multe dintre reguli se contrazic de la un paragraf la altul, concluzionând că ortografia Institutului de Lingvistică din Bucureşti nu corespundea limbii române literare şi că ea nu putea fi aplicată din cauza exagerărilor, greşelilor, contrazicerilor, prezente la tot pasul.
De altfel, Mihai Carp va continua articolul Să revizuim ortografia7, cu alte trei părţi (Observaţii şi propuneri, Cea mai nouă ediţie a ortografiei şi Proiectul nostru), unde va continua să facă o serie de observaţii şi propuneri, pentru un nou proiect de ortografie. Observaţiile sale, amendate sau completate prin discuţii, le considera absolut necesare în vederea întocmirii unui nou proiect ortografic.
Nici cea de-a treia ediţie a lucrării despre ortografie, publicată de Institutul de Lingvistică, la un loc cu ortoepia, Îndreptări ortografice, ortoepice şi de punctuaţie, nu va scăpa criticilor severe ale lui Mihai Carp, care considera că şi noua ediţie, cea din 1960, a menţinut erorile din prima ediţie, adăugând altele. Criticile sale porneau chiar de la titlul lucrării, arătându-se nedumerit că se pune pe primul loc ortografia şi apoi ortoepia, întrucât se considera că ortografia este transpunerea prin semne grafice a ortoepiei. M. Carp va propune un nou Proiect de ortografie, alcătuit pe baza mai multor lucrări de specialitate, în care avea în vedere: literele, vocalele şi diftongii, consoanele, numele proprii, scrierea cu majuscule, alăturarea şi despărţirea cuvintelor (a se vedea paginile 76-80 din articolul amintit mai sus).
Observaţiilor şi criticilor lui Mihai Carp, referitoare la ortografia românească, le va răspunde Dimitrie Macrea8, care considera articolul lui M. Carp o încercare de a discredita ortografia românească şi de a propune înlocuirea ei printr-un sistem subiectiv şi haotic, lipsit de orice valoare teoretică şi practică.
Spiritul în care M. Carp discuta despre ortografia din 1953, aprecierile şi concluziile pe care le formulase nu făceau din intervenţia sa „o contribuţie pozitivă, ci o polemică lipsită de nivelul cuvenit unei discuţii ştiinţifice”, aprecia, în continuare, Dimitrie Macrea9. Mai întâi, Macrea era intrigat de faptul că Mihai Carp considera ortografia din 1953, cuprinsă în lucrarea Mic dicţionar ortografic, o operă exclusivă a Institutului de Lingvistică din Bucureşti, socotind necesar să aducă unele precizări asupra ortografiei noastre, elaborate în 1953.
D. Macrea mai ţinea să menţioneze că Academia Română a fost preocupată de îmbunătăţirea normelor şi regulilor scrierii limbii române, iar ortografia din 1953 este şi opera Secţiei de limbă şi literatură a Academiei şi a unui mare număr de lingvişti şi oameni de cultură din toate centrele universitare şi din toate regiunile ţării.
Era aceasta prima lucrare lingvistică prin care se realizase o ortografie unitară şi ştiinţifică a limbii române, care îmbina, în mod consecvent, principiul fonetic cu cel silabic şi morfologic, rezolvând cu succes inconsecvenţele şi fluctuaţiile reformelor ortografice, din anii 1904 şi 1932 şi împotriva cărora nu s-au ridicat obiecţiuni esenţiale, nici în presă şi nici în revistele de specialitate.
În continuarea articolului său, D. Macrea nu este de acord cu observaţiile pe care le ridică M. Carp, una referitoare la alcătuirea, mai întâi, a Îndreptarului ortografic, şi abia după aceea a celui ortoepic, încălcându-se, în acest mod, principiul fundamental al ortografiei fonetice, alta referitoare la faptul că Micul dicţionar ortografic tratează probleme ca: despărţirea cuvintelor în silabe, abrevierile, punctuaţia, care nu fac parte din ortografie, şi o altă obiecţie, ce are în vedere numărul prea mare de reguli, din dicţionar, însă, dacă Micul dicţionar... cuprinde multe reguli şi are un bogat index de cuvinte, aceasta este în avantajul celor care scriu.
După ce a încercat discreditarea ortografiei Academiei, M. Carp propunea „un nou proiect de ortografie”, însă, în opinia lui D. Macrea, el se situa pe o poziţia eronată, fiindcă în 1904 ortografia românească a fost elaborată pe baza principiului fonetic, unanim şi definitiv admis, şi acum nu mai putea fi vorba de o „nouă” ortografie, în scrierea limbii române, ci doar de eventuale modificări şi precizări.
Ortografiile din 1932 şi 1953 nu au fost „noi”, în ceea ce priveşte principiile de bază, ci doar prin completările şi îmbunătăţirile pe care le-au adus, datorită practicii şi îmbinării principiului fonetic cu cel silabic şi cu cel morfologic. Şi totuşi, D. Macrea vedea şi părţile bune ale „proiectului Carp”:
– scrierea cu unul, doi şi trei i, la final(codri, prietenii, copiii...);
– scrierea prefixului în-, urmat de labiale, ca îm- (împăduri, îmbina, îmbrăca...);
– scrierea cu iniţială majusculă a numelor proprii, „în general”, într-un fel sau altul.
Regulile formulate de M. Carp au rămas naive, inconsistente şi ambigue, el însuşi şi-a dat seama de caracterul precar al regulilor pe care le-a propus, renunţând la combativitatea anterioară, devenind mai modest.
Cei care în 1953 au stabilit normele ortografice ale limbii române au fost nume care nu pot fi ignorate în istoria lingvisticii noastre, ei au încercat simplificarea scrierii româneşti, adoptând, în linii generale, sistemul ortografic ce se baza, dominant, pe principiul fonetic, dar şi pe principiul structural-semantic şi pe cel etimologic. Ortografia din 1953 (de altfel, după normele ei s-a făcut trecerea scrierii limbii române, de la caracterele chirilice la alfabetul latin, în Republica Moldova, după 1990) a avut şi ea destule puncte ce au trebuit rediscutate de către specialişti, totuşi ea s-a dovedit a fi mai simplă decât reforma ortografică din 1932, având multe rădăcini în tradiţia scrisului românesc.
Note
1 I. Iordan, Limba română contemporană, p. 218.
2 Mic dicţionar ortografic, p. 5-9.
3 Mic dicţionar..., p. 7.
4 Flora Şuteu, Prefaţă la Ortografia limbii române. Cercetare bibliografică, p. XVII.
5 Academia Română, Anale, LII, 1931-1932, p. 81.
6 Apud Mihai Carp, Să revizuim ortografia, în „Viaţa românească”, an IV, nr. 12, dec. 1962, p. 127-136.
7 Ibidem, nr. 1, ian. 1963, p. 71-80.
8 D. Macrea, Ortografia actuală a limbii române, în Cercetări de lingvistică, an VIII, nr. 2, 1963, p. 315-323.
9 Ibidem, p. 315.
Bibliografie
1. Academia Română (1931-1931), Anale, LII.
2. apud M. Carp (1963), Să revizuim ortografia. În „Viaţa românească”, an IV, nr. 12, dec. 1962, şi nr. 1, ian.
3. D. Draica (2006), Ortografia românească. Trecut şi prezent, Editura Universităţii, Oradea.
4. D. Draica (2010), Contribuţii la istoria ortografiei româneşti, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
5. I. Iordan (1956), Limba română contemporană, ediţia a doua, Bucureşti.
6. D. Macrea (1963), Ortografia actuală a limbii române. În Cercetări de lingvistică, an VIII, nr. 2.
7. Mic dicţionar ortografic (1954), ediţia a doua, Bucureşti.
8. F. Şuteu (1986), Prefaţă la Ortografia limbii române. Cercetare bibliografică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.