Sate gemene cu denumiri identice
Pentru tiparToponimia din spaţiul geografic pruto-nistrean, în ansamblul ei, prin conţinut şi formă, este românească. Sub aspect social-istoric şi etnolingvistic, aceasta prezintă trăsături comune cu cele din restul teritoriului dacoromân, încadrându-se astfel în sistemul toponimic general de limbă şi cultură românească. Identitatea numelor topice din teritoriile populate de români rezidă, în primul rând, în unitatea limbii, culturii şi tradiţiilor poporului român. Mediul social-economic identic, modul de viaţă comun, condiţiile fizico-geografice şi naturale asemănătoare sunt factorii care, de asemenea, au generat crearea aceloraşi denumiri şi modele structurale în nomenclatura topică românească. Circa 800 de localităţi din cele aproximativ 2.000 de aşezări umane din Basarabia, existente în prezent, adică 40 la sută, au denumiri identice sau asemănătoare cu peste 2.350 de aşezări de pe teritoriul actual al României, din numărul total de 13.500 de sate şi oraşe.
Până la începutul sec. al XIX-lea situaţia a fost alta şi, în mod cert, în favoarea denumirilor identice. Regimul de oblăduire ţaristă în Basarabia, după anexarea provinciei la Imperiul Rusiei în anul 1812, până în anul 1918, a influenţat negativ nomenclatura topică basarabeană. Denumirile multor localităţi au fost denaturate, prin adaptare la limbajul administraţiei ruse, unele fiind traduse, altele substituite. Numelor româneşti în -ani / -eni şi -eşti li s-au înlocuit formanţii prin terminaţiile străine -anî / -eanî şi -eştî (Briceni – Briceanî, Floreşti – Floreştî, Râşcani – Râşcanî etc.). Mai toate satele apărute de-a lungul sec. al XIX-lea au fost denumite în ruseşte (Alexandrovka, Borisovka, Kostantinovka, Mihailovka, Nicolaevka, Romanovka etc.).
Ceea ce n-a reuşit să facă administraţia ţaristă în toponimia basarabeană, întru înstrăinarea acesteia, în perioada postbelică au continuat şi au realizat autorităţile sovietice. Mutilate, eronate – numai să nu semene între ele denumirile de localităţi din stânga şi din dreapta Prutului. În perioada respectivă şi-au pierdut vechile denumiri circa 200 de localităţi, în urma substituirii lor cu alte denumiri, considerate de ideologii „timpului roşu” adecvate şi corespunzătoare politicii de colonizare şi de deznaţionalizare a băştinaşilor. Multe denumiri identice au dispărut în urma lichidării aşezărilor respective, fiind declarate de autorităţi ca lipsite de perspectivă socială şi economică.
Convergenţele şi identitatea onimică dintre satele din Basarabia şi din restul spaţiului românesc se manifestă sub diverse aspecte lingvistice. Din punct de vedere etimologic, omogenitatea onimică rezidă în proprietatea numelor de localităţi de a avea aceeaşi origine lingvistică predominant românească în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic, de la Tisa până la Nistru şi dincolo de Nistru. Pretutindeni aici prevalează numele de locuri şi localităţi de provenienţă românească, formate cu ajutorul procedeelor şi mijloacelor derivative proprii, dintre care şi formaţiile în -eşti şi -ani / -eni: Avrămeni, Focşani, Băneşti, Brătuleni, Călineşti, Costeşti, Nicoreşti, Mihăileni, Stroieşti, Todireşti, Vărzăreşti. Aceste nume topice, cu bază antroponimică, ne trimit adesea la vechi conducători ai obştilor săteşti (cnezi, juzi, vătămani), la foştii proprietari de moşii şi sate (demnitari, curteni, oşteni), la primii locuitori şi întemeietori de sate.
În plan lexical se impun numele topice provenite din apelativele moştenite din geto-dacă sau latină. Câteva exemple. Numele de obârşie carpatină Chicera, explicate printr-un etimon autohton (kikhera – „deal, munte”), au descins spre sud şi spre sud-est, prin Bucovina şi Moldova de Nord, până în ţinuturile Lăpuşnei şi Tigheciului. Le găsim atestate în stânga Prutului încă din sec. XV-XVI. Runcurile, denumirile cu bază etimologică latină (lat. runcus, runcare – „a curăţa un teren de buruieni şi mărăcini”), ca şi Curăturile, creaţiile onimice proprii (a cura „a despăduri, a defrişa” + suf. -(ă)tură), formează arii stabile în toate regiunile muntoase şi de pădure din acest imens spaţiu geografic. Matca Runcului, Valea Runcului sunt nume topice pe care le întâlnim în centrul Basarabiei.
Deosebit de numeroase sunt identităţile toponimice de factură topografică. Câteva exemple. Nume oronimice: Găvanu, microtoponime şi un nume de sat în fostul ţinut Tigheci (Basarabia) – Găvanu, locuri, şi Găvanele, localitate în jud. Brăila (România); Hârtop, 10 localităţi şi extrem de numeroase locuri în Basarabia – Hârtop, Hârtoape, sate în jud. Neamţ, Suceava, Iaşi (România); Măgura, Măgura Nouă, Măgureanca, Măgurele în stânga Prutului – Măgura, 19 sate în judeţele Bacău, Braşov, Constanţa, Dâmboviţa, Hunedoara, Olt, Prahova, Măgurele, mai multe sate în judeţele Bistriţa-Năsăud, Ilfov, Mehedinţi, Tulcea (România). Nume hidronimice: Fântâna Albă, sat în rn. Edineţ, Fântâna Zânelor, localitate în fostul judeţ Ismail, în plus, circa 500 de locuri (Fântâniţa, Fântâna Moşilor, Fântâna Fetelor, Fântâna din Zăvoi ş.a.) la est de Prut – Fântâna Doamnei, sat în judeţul Călăraşi, Fântânile, localităţi în judeţele Alba, Arad, Bacău, Dolj, Iaşi, Mureş, Sibiu, Suceava, la care se adaugă o sumedenie de microtoponime similare din România.
Convergenţele şi identitatea de nume topice au fost generate de multe ori şi de factori particulari, locali, de anumite fapte, evenimente şi întâmplări din viaţa oamenilor. Strămutarea populaţiei de pe malul drept al Prutului pe celălalt, de exemplu, a dat naştere mai multor aşezări cu aceleaşi nume: Zbieroaia (jud. Iaşi) – Zbieroaia (rn. Nisporeni), Pogăneşti (jud. Vaslui) – Pogăneşti (rn. Hânceşti), Costuleni (jud. Iaşi) – Costuleni (rn. Lăpuşna), Paşcani (jud. Galaţi) – Paşcani (rn. Cahul), Medeleni (jud. Iaşi) – Medeleni (rn. Ungheni) ş.a.
Oraşul Râşcani din Republica Moldova (localitate denumită şi Râşcanu), precum şi Râşcanii, fostă moşie şi sat, acum cartier al oraşului Chişinău, i-au avut coproprietari de ocine, în sec. al XVIII-lea, pe Toader Râşcanu şi, respectiv, pe fiul său Constantin Râşcanu, descendenţi dintr-o viţă de neam Râşcanu, originară din Râşca, sat şi mănăstire în jud. Suceava.
Toader Bubuiog, pârcălab de Roman (1516-1523) şi mare logofăt (1525-1537), sol al lui Petru Rareş în Transilvania (1527), Turcia (1528) şi Polonia (1532), ctitor al Mănăstirii Humorului (1539), stăpânea în sec. al XVI-lea moşii pe dreapta şi pe stânga Prutului, în cuprinsul cărora au luat fiinţă mai târziu patru sate: Bubuiogii pe Frumuşiţa; Bubuiogii de lângă lacul Beleu, care împreună cu Sărăienii au format mai târziu localitatea Slobozia Mare de astăzi (rn. Cahul); Bubuiogii de pe Cahul (ţin. Tigheci); Bubuiogii de pe Bâc, astăzi comună suburbană a Chişinăului, cunoscută cu denumirea Bubuieci, toate aşezările dispunând de vechi atestări documentare.
Crearea de slobozii a prilejuit apariţia unui mare număr de toponime identice, circa 25 de localităţi în Republica Moldova (Slobozia, Slobozia Mare, Slobozia Doamnei, Slobozia-Horodişte, Slobozia-Măgura, Slobozia-Şireuţi ş.a.) şi 35 de localităţi în România (Slobozia, Slobozia Nouă, Slobozia-Boteşti, Slobozia-Cioreşti, Slobozia-Oancea, Slobozia-Suceava ş.a.). Primele slobozii cunoscute datează încă de la începutul sec. al XV-lea. Acestea erau „sate de milă”, dăruite de domnitori marilor dregători, curtenilor, căpeteniilor de oşti „pentru dreapta şi credincioasa lor slujbă” faţă de domnie şi ţară. Mai târziu crearea de slobozii a urmărit şi alte scopuri: consolidarea situaţiei economice a latifundiarilor şi a mănăstirilor, popularea locurilor „de pustiu” şi a satelor cu puţini locuitori sau părăsite cândva. În aceste localităţi aveau dreptul să se strămute oamenii veniţi din alte regiuni şi numai în rare cazuri oameni de pe loc, dar „fără dăjdii şi fără bir”, adică liberi, în limbajul epocii slobozi. De aici denumirile aşezărilor respective – Slobozii, termenul-etimon slobozie devenind, astfel, nume propriu pentru numeroase localităţi.
Identitatea toponimică românească a fost demult observată, dar nu şi suficient de bine argumentată şi just interpretată. Astfel, la baza unor coincidenţe de nume ale satelor menţionate documentar în sec. XV-XVI, pe teritoriul Transilvaniei şi Moldovei, a fost lansată teoria migraţionistă, conform căreia romanicii s-au deplasat spre est de Carpaţi anume în perioada atestării lor în documente (sec. XV-XVI), şi nu mai înainte. Astfel, s-a încercat a demonstra prezenţa mult mai timpurie a slavilor în Moldova faţă de români, care, chipurile, au pătruns aici mai târziu şi, deci, reprezintă o populaţie venită, migratoare, care „a ocupat” şi „a colonizat” aceste teritorii. Au fost emise şi alte opinii, potrivit cărora coincidenţa de nume topice ar fi întâmplătoare sau, mai mult, artificială, special creată de administraţia română în perioada antebelică. Or, lucrurile s-au petrecut, după cum am văzut, tocmai invers.
A fost, şi mai e nevoie, de mari eforturi spirituale şi profesionale, pentru a dărâma temeiurile doctrinei „prefabricate”, eronate, conform căreia moldovenii ar vorbi o limbă aparte, o altă limbă, deosebită de cea română, din care cauză, chipurile, ei ar trebui să dispună deci şi de o altă scriere, de o altă literatură, de o altă onomastică şi, prin urmare, de o altă toponimie. Politica aceasta este promovată şi astăzi de către liderii separatişti şi de unii politicieni impostori.
Reconstituirea fondului toponimic românesc, revenirea la denumirile tradiţional-istorice ale satelor şi oraşelor noastre, punerea în drepturi, cu statut de aşezări independente, de sine stătătoare, a localităţilor odinioară comasate sau scoase de la evidenţă, reglementarea scrierii numelor topice – toate aceste acţiuni vor restabili echilibrul identităţii onimice şi vor renova patrimoniul toponimic naţional basarabean.
În anul 1991, când luaseră amploare evenimentele din cadrul mişcării de eliberare din cătuşele totalitarismului sovietic şi de renaştere naţională, Societatea „Limba Noastră cea Română” din Chişinău a lansat acţiunea de intensificare a legăturilor de prietenie dintre românii din dreapta şi din stânga Prutului, sub genericul „Sate gemene”. În anii 1990-1995, săptămânalul „Literatura şi Arta”, unele ziare şi reviste basarabene, la rubrica „Hai să dăm mână cu mână”, publicau articole cu acelaşi generic, semnate de cercetătorii Anatol Eremia, Emil Mândâcanu, Ion Holban. În 1998, Societatea „Limba Noastră cea Română” din Chişinău şi Societatea „Ştefan cel Mare” din Suceava au relansat acţiunea, scopul preconizat fiind stabilirea unor strânse relaţii de frăţie şi întrajutorare pe toate planurile între locuitorii satelor cu denumiri identice situate pe ambele maluri ale Prutului. Pentru a susţine în continuare această acţiune, revista „Limba Română” şi unele ziare din Chişinău, timp de mai mulţi ani, începând din septembrie 1998, au publicat la tema dată materiale cu caracter istoric şi lingvistic, inclusiv repertoriile localităţilor cu denumiri identice sau etimologic înrudite din unele judeţe din România şi din Republica Moldova.
Drept consecinţă, legăturile de prietenie şi frăţie ale locuitorilor din „satele gemene”, într-adevăr, s-au amplificat şi şi-au lărgit spaţiul geografic. S-au stabilit relaţii economice şi culturale directe între mai multe comune şi sate cu aceleaşi nume: Colibaşi, Vorniceni, Stroieşti, Pogăneşti, Slobozia, Costeşti, Todireşti, Medeleni ş.a. Locuitorii de pe ambele maluri au desfășurat acţiuni comune la nivel de localitate, şcoală, familie.
Studiul identităţii numelor de locuri şi localităţi de pe ambele maluri ale Prutului va contribui negreşit la cunoaşterea istoriei, limbii şi culturii naţionale, va servi drept prilej de a ne regăsi, după ani şi ani de răzleţire, după decenii de despărţire şi înstrăinare, puse la cale de străini, de a ne apropia unii de alţii, organizând în acest scop întruniri şi acţiuni comune la toate nivelurile şi în toate sferele de activitate.