Modelul cultural francez: tabloul unor conexiuni
Pentru tiparO reflecţie ştiinţifică asupra evoluţiei formelor lingvistice şi literare ale Europei moderne include, în mod incontestabil, şi ideea despre rolul conductor al modelului francez. Raporturile sale cu limbile şi literaturile europene relevă acumularea, în timp, a unor experienţe diverse şi complexe. În acest sens, invocăm existenţa unor tradiţii care îşi au începuturile în Evul Mediu, când sunt atestate, graţie contactelor economice, politice şi spirituale, primele confluenţe ale fenomenelor culturale europene cu cele franceze. Atractiv pentru mai multe spaţii din Europa vestică şi estică, modelul francez a dinamizat energiile culturilor naţionale, proiectându-se în cele mai diverse domenii: politică, învăţământ, lingvistică, literatură, jurnalism, artă etc.
Importante în sensul explicării conjuncturii istorice care a propulsat respectivul model în arealul vechiului continent sunt disocierile lui Charles Drouhet, francez de origine şi profesor universitar din interbelicul românesc: „Aşa cum s-au petrecut lucrurile în ultima perioadă a Antichităţii, când lumea civilizată era una cu lumea romană, secolul al XVIII-lea este, cum se ştie, epoca în care cultura franceză ajunge să fie o cultură europeană, în care Franţa devine arbitrul bunelor maniere ale Europei, iar limba franceză devine a doua limbă maternă a păturii culte. Această supremaţie a limbii franceze se extinde de asemenea în estul Europei. Limba franceză înlocuieşte italiana ca limbă diplomatică, iar tălmăcitorii de la Poarta Supremă au fost obligaţi de acum înainte să cunoască franceza pentru a se putea înţelege cu ambasadorii marilor puteri şi pentru a redacta tratatele”1.
Toate se întâmplă, explică autorul acestor afirmaţii, în contextul diminuării factorului grecesc din zonele culturii şi ale ştiinţelor, fapt ce a favorizat ofensiva elementelor franceze, care se impuneau tot mai sigur pe diverse planuri: „întrucât, la sfârşitul secolului al XVII-lea, grecii renunţaseră la admiraţia totală pentru gloriosul, dar îndepărtatul trecut elen şi se apropiau prin intermediul culturii franceze de civilizaţia europeană”2. Ca urmare a relaţionării limbilor de origine latină cu limba franceză, acestea şi-au asigurat un substanţial fond neologic, paradigme expresive noi, modelându-li-se şi modernizându-li-se, în ultimă instanţă, fiinţa.
Limba franceză a avut un rol determinant şi în dinamica limbii române. Acest gen de influenţe s-a extins, la un alt nivel, şi în spaţiul anglo-saxon sau în cel slav. Abordarea complexă a acestor realizări implică un şir de probleme care pot constitui obiectul de studiu nu doar al romaniştilor.
Evaluarea comparată a literaturilor europene, în funcţie de răsfrângerea în dezvoltarea acestora a modelului cultural francez, dezvăluie o impresionantă reţea de contacte benefice. Se ştie că un prim-impact asupra creaţiei literar-artistice europene l-a avut clasicismul francez, care, prin intermediul operelor lui Pierre Corneille, Jean Racine, Molière, Nicolas Boileau, Jean de La Fontaine, a furnizat literaturilor continentale structuri dramatice şi fabulistice. Ulterior, la începutul secolului al XIX-lea, lirica romanticilor europeni îşi adoptă modelul ce poartă numele lui Alphonse de Lamartine, considerat unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai poeziei franceze moderne. Creaţia sa, de rând cu cea a lui Alfred de Vigny şi a lui Alfred de Musset, revigorează genul, prin abordarea sensibilă a temelor romantice (iubirea, natura, timpul, geniul, viaţa şi moartea), în formula unor specii ca meditaţia, pastelul şi elegia. Théophile Gautier, în Istoria romantismului, menţionând aspectul novator al discursului liric din volumul Meditaţii poetice (1820), evocă, într-o evidentă manieră sentimental-exaltantă, efectul magnific al acestei cărţi, care a impus, în primul rând în Franţa, la începutul secolului al XIX-lea, un stil cu efecte iradiante în majoritatea spaţiilor lirice ale Europei de atunci: „Acest volum a însemnat un eveniment rar de-a lungul secolelor. Dezvăluia o întreagă lume nouă, o lume a poeziei poate mai greu de descoperit decât orice Americă sau Atlantidă. În timp ce părea că trece cu indiferenţă printre oameni, Lamartine călătorea pe mări necunoscute, cu ochii aţintiţi spre steaua sa, îndreptându-se spre un tărâm unde nimeni nu ajunsese încă şi de unde se întorcea învingător precum Columb. Descoperise sufletul!
E greu să ne imaginăm astăzi, după atâtea revoluţii, prăbuşiri şi schimbări ce-au avut loc în lume, după ce s-au încercat şi s-au dat uitării atâtea curente literare, după atâta prisos de gândire şi de limbaj poetic, euforia generală produsă de volumul Meditaţii. A fost ca o adiere de prospeţime şi tinereţe, ca o bătaie de aripi ce atingea sufletul. Tinerii, fetele, femeile au fost cuprinşi cu toţii de un entuziasm vecin cu adoraţia. Numele lui Lamartine era pe toate buzele, iar parizienii, ce nu sunt totuşi nişte oameni înclinaţi spre poezie, cuprinşi de nebunie precum locuitorii Abderei ce repetau fără încetare cuvintele din corul lui Euripide: «O, iubire! Puternică iubire», se salutau unii pe alţii recitind versuri din Lacul. Nicicând nu s-a mai văzut un succes de asemenea proporţii”3.
Într-un vast Eseu despre secolul al XIX-lea, istoricul literar Mihai Zamfir observă că, deşi „revolta romantică” din deceniile 1820-1830, echivalentă mental cu „revolta” de alt tip, de tip social, a refăcut relieful Europei, că valul profund propagat din Germania şi Franţa a schimbat faţa lucrurilor, a adus continentul la o „oră romantică”4, la o analiză formală a poeziei europene din primele decenii ale secolului al XIX-lea, se constată totuşi o prelungire a retoricii din secolul anterior şi că „Versul lui Musset, Lamartine sau Victor Hugo debutant este versul neoclasicist din secolul precedent; limbajul figurativ, care face fiorul noutăţii pe la 1820-1830, apare astăzi extras din zona de poeticitate convenţională a secolului XVIII”5.
Cu toate acestea, foarte curând, productivul model liric lamartinian se impune rapid în poezia europeană ca unul tutelar, producând, după 1830, o modificare de registru şi în poezia românească, aflată, cum bine se ştie, abia la etapa incipientă. Sensibilitatea primilor noştri lirici (Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu) rezona la pulsaţiile versului lamartinian, cu inflexiunile sale nostalgice, cu un accentuat sentiment al naturii sau al cosmicităţii. Odată cu adoptarea acestei formule stilistice de către poeţii români din primul val romantic se remarcă o evoluţie rapidă a fenomenului literar autohton, care îşi nuanţează formele, îşi multiplică structurile imagistice, îşi defineşte reperele valorice. „În general, conchide istoricul literar Paul Cornea, dincolo de echivalenţele de idei sau expresie, fundamentală e mai ales înrudirea de spirit, vădita sforţare a scriitorilor români de a imita tiparele şi maniera discursiv-sentimentală a romanticului francez”6. În consens cu această idee, Nicolae Manolescu afirmă: „În legătură cu influenţa exercitată de poetul francez la noi, trebuie spus că ea a fost o adevărată magie, creând până şi un ciudat arhetip biografic: devin oarecum obligatorii, după modelul poetului de la Milly, o călătorie şi o iubire în Italia (Asachi, Alecsandri) sau moartea timpurie a muzei (Bolintineanu, Cârlova)”7.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în majoritatea literaturilor europene, conceptul de poezie moderna avansează graţie simbolismului francez, denumit astfel şi definit de poetul Jean Moréas în articolul-manifest Le symbolisme (1886). Principiile noului concept liric, promovate energic de Paul Verlaine, Artur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Francis Jammes ş.a., au fost valorificate cu succes de poeţi din Anglia, Germania, Spania, Italia. Curentul a înregistrat o impresionantă rază de extindere, incluzând şi literaturi ale ţărilor din centrul şi sud-estul continentului, generând şcoli naţionale în Polonia, Ungaria, România.
Simbolismul românesc este lansat, cum bine se ştie, datorită ataşamentului pentru noua ideologie literară, manifestat de poetul Alexandru Macedonski, „receptiv şi faţă de atitudinile conceptuale ale parnasienilor, cu predilecţia lor pentru încorporarea poetică a valorilor plastice, în defavoarea (chiar dacă nemărturisită) a celor muzicale”8. În aceeaşi ordine de idei, Matei Călinescu relevă rolul determinant al poetului-teoretician la propulsarea, în spaţiul liricii româneşti, a celui mai în vogă concept liric de la sfârşitul secolului al XIX-lea, simbolismul: „La curent cu dezbaterile literare din Franţa contemporană, poet de limbă franceză el însuşi (colaborator la revista simbolistă La Wallonie, care apărea la Liège sub conducerea lui Albert Mockel), Macedonski, fără a-şi renega vreodată marii idoli romantici, ba chiar apărându-le memoria cu patos – cum s-a întâmplat cu Musset –, este cel dintâi care recomandă cititorului român de poezie pe marii precursori şi pe reprezentanţii propriu-zişi ai simbolismului”. Pe Baudelaire, Mallarmé, Joséphin Péladan, Moréas...
Insolită în contextul unei epoci în care se mai resimţea încă spiritul romantismului, lirica lui Mallarméa avut un impact real asupra poeziei române de la începutul secolului al XX-lea. Modernismul românesc îi datorează poetului francez încifrarea la extremă limită, sugestivitatea. DupăHugo Friedrich, o formulă a poeticii lui Mallarméinclude: „absenţa unei lirici de sentiment şi de inspiraţie; fantezie dirijată de intelect; anularea realităţii şi a ordinilor normale, atât logice, cât şi afective; operarea cu forţele impulsionare ale limbajului; sugestivitate în loc de inteligibilitate; conştiinţa de a aparţine unei perioade crepusculare a culturii; atitudine dublă faţă de modernitate; ruptura cu tradiţia umanistă şi creştină; însingurare conştientă de distincţia ei; echivalarea poeziei cu reflecţia asupra poeziei, în aceasta predominând categoriile negative”9.
Ulterior, în prima jumătate a secolului al XX-lea, infuzia de cultură franceză în spaţiul european a mobilizat şi impulsionat forţele intelectuale naţionale din majoritatea ţărilor europene, fenomen ce a condus la consolidarea, în aceste zone, a unor viguroase concepte literare: al esteticii urâtului, iniţiat în lirică de Charles Baudelaire; cel proustian, valorificat cu mult succes de romancieri importanţi, inclusiv şi de scriitorul român Camil Petrescu. Opera lui Marcel Proust, tradusă în multe limbi, i-a asigurat reputația în lume și metoda lui de a scrie a avut o puternică influență în proza secolului al XX-lea.
Aprofundate şi nuanţate, aceste raporturi înregistrează, de-a lungul secolului al XX-lea, manifestări multiple, benefice tuturor părţilor. Menţionăm, în context, impactul asupra naratologiei europene a unuia dintre cele mai influente curente din gândirea europeană, structuralismul, construit pe modelul lingvisticii lui Ferdinand de Saussure şi diseminat, în literatură, prin intermediul ideilor lui Roland Barthes, Gérard Genette, Jean Starobinski ş.a.
Dincolo de rolul formativ, modelul francez a oferit spaţiilor lingvistico-literare naţionale soluţii şi sugestii pentru rezolvarea problemelor identitare. Aşa cum limba reflectă mentalul unui popor şi literatura formează atitudini şi comportamente, studiul acestui gen de confluenţe ar trebui să conducă şi la înţelegerea şi dezbaterea unor idei, la familiarizarea cu evoluţia gândirii şi a valorilor europene. Subiectul înregistrează însă şi interpretări, într-un sens, refractare. În literatura română, opiniile lui Beniamin Fundoianu, cunoscut prin ataşamentul său, exagerat, pe unele segmente, pentru spiritualitatea franceză, ilustrează atitudinea sa de afrond în raport cu spiritul creativ românesc. În prefaţa la volumul Imagini şi cărţi din Franţa (1921), scriitorul aducea acuze grave literaturii autohtone, care, până la moment, nu demonstrase capacitatea şi voinţa de a converti achiziţiile străine la propriile valori. Atenţionând asupra unui complex mai vechi, tânărul eseist, animat de idei radicale, decide să dea „o lecţie” dură intelectualilor români din epoca interbelică, relevându-le un adevăr incomod, o problemă, formulată, poate, prea drastic: „Dacă literatura noastră a fost un continuu parazitism, vina n-o poate culege cultura Franţei, ci neputinţa noastră de a asimila – mai mult: lipsa talentelor remarcabile, capabile să facă dintr-o nutriţie străină ceva ordinar şi propriu”10. Beniamin Fundoianu consideră că există cu certitudine un fond francez al literaturii române şi, într-o formulă categorică, susţine că, în raport cu literatura Franţei, cea română „a fost un simplu parazitism”11.
O altă afirmaţie avansează ideea că spaţiul cultural autohton a rezultat, în exclusivitate, din cel francez şi a rămas dependent de acesta: „Cultura noastră a evoluat, şi-a desenat o figură şi o stare, a devenit o colonie – o colonie a culturii franţuzeşti”12. Se absolutizează, astfel, într-un mod categoric, rolul modelului francez în edificarea culturii române, minimalizându-se, în fine, aportul intelectualilor băştinaşi la evoluţia spiritului autohton. În acelaşi timp, contrar afirmaţiilor de mai sus, intelectual îşi va declara, fără rezerve, asentimentul pentru opera congenerilor săi George Bacovia, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Ion Călugăru, Dumitru Anghel. Se ştie câtă admiraţie nutrea pentru poezia lui Tudor Arghezi, pe care, în ierarhia valorică, îl va alătura lui Mihai Eminescu. Stabilit în Franţa, va continua să colaboreze la revistele Integral, din a cărei redacţie pariziană făcea parte, şi Unu, editată de Saşa Pană, va transpune în franceză versuri din creaţia poeţilor români Tudor Arghezi, Ion Vinea, Adrian Maniu, Ion Minulescu, George Bacovia, Al. Philippide, Ilarie Voronca.
În virtutea dimensionării propriei identităţi culturale, raportarea la celălalt ne defineşte poziţia în lume, dar şi ne reliefează nouă, românilor, impactul pe care l-au avut asupra fiinţei noastre culturale modelele directoare, între care se distinge, fără îndoială, cel francez. Recunoaşterea rolului determinant al limbii şi culturii franceze în evoluţia spaţiului spiritual românesc a devenit, în prezent, aproape un truism. Mai mult decât atât, în prezent, unele voci se pronunţă împotriva vehiculării, la infinit, a acestei aserţiuni care, se crede, ar favoriza platicizarea spiritului nostru volitiv şi ar promulga complexul de inferioritate, dar şi pentru că „Francezii înşişi privesc iradierea modelatoare a propriei lor culturi, la care fac aluzie adesea românii, ca pe un fapt ce ţine de acum de istorie. Deci de trecut. Şi se deschid curajos către o nouă etapă de civilizaţie, în care se confruntă cu globalismul şi se adaptează activ şi reactiv la el, fără a-şi uita sau minimiza propria istorie, dar şi fără a o invoca ca pe un fetiş glorios care i-ar scuti de efort şi de evoluţie”13.
Este practic imposibilă configurarea, în limitele unui studiu, a spectrului de probleme avansat de acest subiect complex, reunind sub arcada-i o multitudine de privelişti exegetice. Excluzând atitudinea mitizantă în raport cu modelul cultural francez, putem afirma cu certitudine că spiritul impus de el, de rând cu cel elen sau roman, rămâne ineluctabil peisajului cultural european, impunându-i coerenţa formelor şi a esenţelor.
Note
1 Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată, Cuvânt-înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ediţie îngrijită, note, tabel biobibliografic şi postfaţă de Silvia Burdea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 62-63.
2 Idem, ibidem.
3 Théophile Gautier, Istoria romantismului, vol. 2, traducere şi note de Mioara şi Pan Izverna, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 185.
4 Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1089, p. 18.
5 Mihai Zamfir, op. cit., p. 19.
6 Paul Cornea, De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 122.
7 Nicolae Manolescu, Poeţi romantici, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2003, p. 26.
8 Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, ediţia a II-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002, p. 185.
9 Hugo Friedrich, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al 19-lea până la mijlocul secolului al 20-lea, trad. de Dieter Fuhrmann, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 98-99.
10 B. Fundoianu, Imagini şi cărţi din Franţa, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006, p. 6.
11 Idem, ibidem.
12 Id., ibid.
13 Magda Carneci, Francofonia şi mândria, http://www.revista22.ro/.