Reflectarea unui tip de eveniment în presa europeana neolatină sau câtă încredere poţi să ai în presă?
Pentru tiparDoar în ultimele două luni în Europa şi în lume au fost câteva evenimente importante care au fost reflectate într-o manieră foarte diferită de surse mass-media importante cu milioane de telespectatori / radioascultători / cititori. Am avut retragerea din activitate, prin voinţa exprimată public, a papei Benedict al XVI-lea, alegerea pentru prima dată a unui papă neeuropean, cardinalul argentinian Bergolio (devenit papa Francisc), decesul controversatului preşedinte al Venezuelei Hugo Chavez, alegerea noului preşedinte al aceluiaşi stat şi funeraliile fostului premier britanic Margaret Thatcher. Chiar acum, când scriu aceste rânduri, Italia îşi alege în parlament noul preşedinte după foarte ciudate mişcări pe eșichierul politic al peninsulei-cizmă, compromisă prin două decenii de berlusconism. Am trăit (şi trăim) cu toţii aceste evenimente, mai ales prin transmisiile posturilor de televiziune, dar şi online prin relatări de la faţa locului ale trimişilor unor publicaţii de încredere cu rating ridicat pe piaţa foarte dinamică a informaţiei. Ca să nu mai spunem şi de farsa pe care o reputată agenţie de presă – Reuters – i-a făcut-o magnatului George Soros (managerul revoluţiilor portocalii din spaţiul ex-sovietic), publicându-i un necrolog deloc măgulitor... De-ale informaţiei... scăpate de sub control, ca şi în cazul acuzaţiilor dovedite ca nefondate care-l acuzau pe noul papă (pe-atunci doar episcop) de complicitate cu dictatorialul şi sângerosul regim militar argentinian de la sfârşitul deceniului VIII al veacului trecut.
Am reţinut dintr-o lucrare importantă a unui mare cunoscător al Greciei Antice – André Bonnard – că în Atena lui Pericle „totul depindea de popor. Iar poporul depindea de cuvânt.” Aşadar, o dependenţă abstruză, greu de decelat, dar care putea să dicteze o acţiune politică cu influenţă (mai mult sau mai puţin) directă asupra unor pături largi, dacă nu a întregului popor. Mă rog, popor în sensul acceptat la acea epocă (adică fără sclavii care erau principală forţă de muncă a economiei). Este de remarcat faptul că în epoca twitter-ului, a site-urilor de socializare a tabletelor şi telefoanelor isteţe cuvântul circulă (aproape!) ca gândul, informaţia fie dânsa exactă sau fitilită se propagă cu mare viteză, poate fi multiplicată şi distorsionată (poate chiar contorsionată), iar efectul public al informaţiei poate fi în anumite cazuri – devastator. Dar...
Câtă încredere poţi să ai în informaţiile furnizate de presă?
Nu ştiu dacă la facultăţile de jurnalism se predă şi însemnătatea verticalităţii în presă şi necesitatea asumării deschise şi transparente a unor poziţii editoriale. Altfel spus, un organ de presă al unui partid trebuie să-şi asume şi însuşească valorile şi linia politică a partidului, pe când publicaţiile independente (or mai fi existând dânsele oare?) pot să-şi făurească o linie editorială critică (sau adulativă) faţă de oricine dintre corifeii politici ai momentului şi faţă de orice organizaţie politică. Sigur că asta ar fi teoria complet epurată de zgura factualităţii şi niciodată nu va putea fi materializată în presa oricărui moment, a oricărei epoci.
Experienţa personală îmi permite să afirm că aveam tendinţe de disident în prima preadolescenţă, pe la 11-12 ani. După aceea m-am adaptat la socialism, nu şi la ultimii ani (5-6) de ceauşism. N-am confundat niciodată aceste noţiuni, cum foarte uşor procedează foarte mulţi români, mai ales intelectuali. În perioada de disident, pe când eram în clasele a V-a şi a VI-a, ascultam pe ascuns (împreună cu colegul meu de atunci Tudor Caragea din Turnu Măgurele) un post clandestin care se intitula „România viitoare” şi care susţinea că emite în numele unor grupuri de rezistenţă de undeva din munții Făgăraş. Transmisia era dificilă, vocea celui ce vorbea se pierdea şi apărea, iar noi aşteptam cu sufletul la gură să ascultăm ce mai spuneau grupurile de rezistenţă care susţineau că se bucură atât de sprijinul vestului, cât şi de al locuitorilor din zonele limitrofe. Nu eram singurii care ascultam, aveam s-o aflăm nu mult mai târziu, când unul dintre colegii noştri mai mari (adică din clasa a VII-a!) a fost exmatriculat pentru că intrase într-un soi de rezistenţă şi împreună cu alţi câţiva elevi şi tineri angajaţi la mina Aninoasa îşi propuseseră să arunce în aer tribuna de la Petroşani înaintea demonstraţiei de 1 Mai. Nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu acei colegi, i-am pierdut din vedere. Ştiu însă că prin 1992-1993 la Radio România am ascultat o emisiune in care un do-bi-toc (să folosim toate cuvintele limbii!) povestea cum în anii ’60 lucra pentru posturile înfiinţate de serviciile de propagandă vestice şi cum transmitea din Grecia de la Salonic, dându-se drept post clandestin din munţii Făgăraş. Dobitocul în cauză, care nici n-avea simţul umorului, râdea copios despre farsa pe care le-o făcea comuniştilor români. Recunosc că, dacă mi-ar fi fost pe aproape, i-aş fi dat cu plăcere vreo două-trei scatoalce pentru minciunile turnate cu seninătate şi iluziile pe care le-a vândut ascultătorilor care se chinuiau să prindă postul din munţi...
Dar asta este o chestiune românească legată de politica americană în Europa de Est, de înţeles în perspectiva macro-istoriei care-şi râde de cazurile şi destinele individuale. Pentru că ne aflăm pe meridianul de gândire francez, să ne aplecăm asupra unei perioade agitate şi tulburi din istoria Franţei, martie 1815. Napoleon, exilatul de pe Elba, se săturase să şomeze, profitând de tâmpeniile (cum spuneam – să căutăm cuvintele nimerite!) pe care Bourbonii, aduşi în furgoanele armatelor aliate ale Angliei, Prusiei, Austriei şi Rusiei şi reînscăunaţi la Paris, le făceau în mod frecvent.
Ei bine, cititorii din martie 1815 au avut ocazia să cunoască dinamica marşului de apropiere a fugarului de pe Elba de capitala Regatului Franţei, capitală pe care a ocupat-o fără a trage un singur foc de armă. Ciudat este că după ce primul ministru englez (dramatizând situaţia pentru a obţine efecte mai mari) vorbea de invadarea de către Napoleon a Regatului Franţei, presa engleză se întreba, cu umorul specific naţiunii insulare, cum poate un singur om să invadeze o ţară. Dar mai bun decât comentariul este ştirea frustă, aşa că în continuare oferim 10 paşi ai plimbării lui Napoleon prin Franţa bourbonică în 10 articole publicate de presă. Ştiri atât de diferite ca abordare, încât putea pune în încurcătură inteligenţa oricărui cititor. Aceşti 10 paşi napoleonieni oglindiţi în 10 titluri din presă sunt:
1. Mâncătorul de oameni a fugit din cuşca sa (9 martie)
2. Căpcăunul corsican a debarcat în Golful Juan (10 martie)
3. Tigrul a ajuns la Gap. Trupele regale se grăbesc să-i oprească înaintarea şi să-l transforme pe aventurier într-un fugar rătăcitor prin munţi (11 martie)
4. Monstrul s-a apropiat de Grenoble (12 martie)
5. Tiranul a ocupat Lyonul. La apariţia lui populaţia a fost cuprinsă de groază şi teroare (13 martie)
6. Uzurpatorul a fost văzut la 60 de mile de capitală (18 martie)
7. Bonaparte avansează cu paşi repezi dar nu va intra niciodată în Paris (19 martie)
8. Mâine, Napoleon va fi sub zidurile noastre (20 martie)
9. Împăratul a ajuns la Fontainebleau (21 martie)
10. În mijlocul fidelilor săi supuşi, maiestatea sa imperială a intrat ieri în palatul Tuileries. Nici nu poate fi descrisă bucuria generală a francezilor (22 martie).
Ce să mai înţeleagă bietul cititor în Parisul lui martie 1815 dacă în doar 13 zile eroul articolelor a fost identificat consecutiv ca fiind Mâncătorul de oameni – Căpcăunul corsican – Tigrul – Monstrul – Tiranul – Uzurpatorul – Bonaparte – Napoleon – împăratul – maiestatea sa imperială. Într-adevăr, frumos traseu existenţial...
Ca o materializare a epocii luminilor, finalul secolului al XVIII-lea a adus nu doar o revoluţie care a schimbat faţa Europei, ci şi un sistem nemaiîntâlnit în Franţa revoluţionară – ziarul. Apărut la câteva doar luni după căderea Bastiliei (în noiembrie 1789 şi dispărut în 1901), mai întâi ca o necesitate de a-i informa pe cetăţeni cu mersul revoluţiei, apoi cu marea armată napoleoniană, mai mult ca organ al legislativului francez, a jucat un rol important pe tot parcursul secolului al XIX-lea (între altele, şi ca organ de publicare a romanelor-foileton). Ei bine, acest celebru ziar al secolului XIX „Le Moniteur” a fost acela care a prezentat astfel apropierea lui Napoleon de Paris. Abordări atât de diverse ale aceluiaşi ziar – într-adevăr – nu fac decât să întărească încrederea cititorului în presă. Întrebarea – foarte, foarte legitimă – ar fi: „De câtă verticalitate poate fi suspectată redacţia ziarului «Le Moniteur» ca în doar 13 zile un personaj să plece de la mâncătorul de oameni şi să ajungă la maiestatea sa imperială?”. Fiecare poate să-şi facă propriile evaluări, cântăriri, aprecieri despre presa de atunci, ca şi despre cea de acum...
Poate că ar trebui să completăm tabloul general al începutului presei în Franţa cu aprecierile pe care mai întâi generalul şi consulul Bonaparte şi mai apoi împăratul Napoleon le făcea în ceea ce priveşte rolul presei şi al relațiilor puterii politice cu acest fenomen media nou apărut în civilizaţia lumii şi istoria Franţei: „Dacă presa n-ar fi ţinută în frâu, eu n-aş rămâne la putere nici măcar 3 zile!”, scria Napoleon, în acelaşi Jurnal al său, în 1799.
Într-o notă din 1805 din acelaşi Jurnal (notă în care Napoleon se confunda ca şi Regele Soare cu statul) acesta scria: „Cum revoluţia în Franţa s-a cam terminat, ar trebui ca directorii unor publicaţii să afle că dacă nu-mi servesc interesele, nu-mi sunt utili şi niciodată n-o să le permit să publice ceva împotriva intereselor mele”. Noul comandant al francezilor nu admitea nici măcar tonul de pamflet, pentru că „puterea nu este niciodată ridicolă”, scria în Jurnalul său în 1808 acelaşi împărat Napoleon...
Destul de clar, sau nu?