Transferul limbii române în intenţia multilingvismului promovat prin Cadrul European Comun de Referinţă pentru Limbi
Pentru tiparFaptul că integrarea în cotidian a învăţării limbilor, integrarea diverselor programe de transfer (predare – asimilare) a tuturor idiomurilor Europei (fie ele limbi, fie dialecte) face parte din procesul de configurare a noului peisaj sociocultural european – tinde să devină, din ce în ce mai mult, un loc comun, înscris în normalitatea începutului de mileniu III.
Fenomenul cuprinde instituţii educaţionale consacrate, de tip grădiniţă, şcoală, liceu, universitate, dar e înscris şi în listele de activităţi ale instituţiilor paralele, para-sistem, co-educaţionale de tip asociaţie culturală, ONG, şcoală de re- / supra- / post- / multi-calificare etc. E sprijinit prin programe guvernamentale şi interguvernamentale, la nivelul Consiliului Europei; i se acordă fonduri şi facilităţi speciale, include din ce în ce mai multe persoane. Categoriile de cursanţi se extind continuu, ca vârstă, nivel de instrucţie prealabilă, scop al învăţării. Re-locarea temporară a cursanţilor pentru a lua contact direct cu mediul lingvistic (cunoscuta imersie sau baie lingvistică) e posibilă în diferite maniere, dintre care unele sunt sprijinite oficial. Materialele de studiu îmbracă toate formele ce se pot dovedi utile, trecând prin toate tehnologiile posibile, de la fila de hârtie a manualului la CD (-ul eventual aferent), de la documentul electronic inert de tip .doc, .pdf, la cel semidinamic de tip .pps ori .gif, însoţit sau nu de secvenţa audio, la cel dinamic de tip videoclip şi film, cu posibilităţi de interacţiune / corectare/ (auto)evaluare sau nu. Variantele sunt ofertante şi productive din multe puncte de vedere, rezultatele pe măsură. Specialiştii – filologi, psihologi, sociologi, medici, antropologi, istorici – studiază impactul şi implicaţiile imediate sau de perspectivă lungă, încearcă să identifice mutaţiile probabile ce vor surveni în atitudini, comportamente, abilităţi, dezvoltare neuro-psihică individuală, parametri culturali la nivel de grup etc. Nimic mai normal.
E însă o normalitate a momentului, o normalitate a lui acum.
„Provocarea majoră a viitorului în domeniul educaţiei este aceea de a ajunge să ne reformăm sistemele de învăţare, încât să ne pregătim tinerii pentru locuri de muncă ce nu există încă, unde vor folosi tehnologii care nu au fost încă inventate, ca să rezolve probleme ce nu au fost încă identificate”1, spune Jan Figel (apud Etude sur la contribution, 2009, 25 – trad. n. – G.N.). Perspectiva globalizantă, social-pragmatică e uşor de citit în cuvintele fostului comisar european însărcinat cu educaţia, învăţământul şi cultura. Dincolo de cizelarea individului, ca un bun şi bine educat cetăţean, se vede grupul în cooperare inventivă, mai deschis decât niciodată urbi et orbi. Şi, de dincolo de rezolvarea problemelor greu imaginabile la momentul prezent, transpar abilităţile intercomunicative speciale ale acestor oameni din viitor, capacităţile crescute de a acţiona ca grup coerent, ca echipă, oricât de redusă ori amplă ar fi aceasta.
Prin documentul numit Cadrul European Comun de Referinţă pentru Limbi, politica lingvistică europeană a ultimilor ani creează premisele ameliorării atitudinii faţă de culturile şi limbile europene (şi nu numai). Mai mult, oferă suport instituţional intenţiilor şi demersurilor de intercunoaştere culturală între componenţii tradiţionali ai Europei, iar mai nou extinde acest suport spre orice altă cultură, oriunde va fi fiind aceasta amplasată geografic. În acest peisaj atitudinal, programele de transmitere – învăţare a limbilor îşi demonstrează calitatea de ambasadori interculturali, de structuri mobile ce favorizează amplificarea identitară a individului până la un novus homo europaeus.
Ca să putem avea o înţelegere justă asupra a ceea ce ni se întâmplă acum şi să putem trage din ea concluzii utile şi funcţionale, cel mai indicat este să luăm o anumită distanţă, să lăsăm loc de formare perspectivei.
Evaluând informaţia şi dinamica transferului informaţiei, la o comparaţie a celor două perioade selectate (anii ’70 ai sec. XX – deceniul al II-lea al sec. XXI), sesizăm o mutaţie majoră de perspectivă şi o nouă selecţie a polilor:
|
informaţie ştiinţifică
|
→
|
informaţie culturală
|
|
canal dominant: carte / tom
|
|
canal dominant: ecran tv & monitor de computer
|
|
suport fizic: text scris & imagine statică
|
|
suport fizic: imagine dinamică & sunet
|
|
cod intern diacronic, liniar
|
|
cod intern sincronic, simultan
|
|
secvenţialitate & liniaritate în primirea / asimilarea informaţiei
|
|
simultaneitate & dezvoltare reticulară în primirea / asimilarea informaţiei
|
|
şir „narativ” unic
|
|
şiruri „narative” multiple, competitive între ele pentru captarea atenţiei & interesului destinatarului
|
|
destinatar pasiv, cu atitudine „coş de basket”, acceptantă, preponderent cumulativă
|
|
destinatar activ(izat)-reactiv, aflat la decizie, cu atitudine „rachetă de tenis”, reactivă, preponderent selectivă
|
|
comunicare inter-destinatari redusă
|
|
comunicare inter-destinatari (hiper)activă
|
Constatăm că infrastructurile transferului informaţional sunt altele.
În acelaşi timp, fără a-şi pierde ori diminua importanţa, informaţia de tip ştiinţific cedează întâietatea în faţa volumului (cantităţii) informaţional(e) de tip cultural.
Venind la lucruri concrete: în programele de învăţare a limbii române, cursantul constată că între limba sa şi română există anumite similitudini structurale, elemente de continuitate sistemică; cel mai repede ajung în acest punct nativii din aria latină.
Oprindu-ne în interiorul ariei latine, prezentăm pentru exemplificare numai câteva situaţii care de obicei sunt repede sesizate de studenţi şi care se bucură de un bogat inventar de apariţii:
a) Verbul – a.1) maniera în care acesta actualizează alternanţele vocalice / consonantice la conjunctiv / subjunctiv pers. a III-a singular (în anumite situaţii şi plural) în română-spaniolă-italiană-catalană; fundamental, sunt aceleaşi alternanţe, deşi cu apariţie diferită pe subtipuri verbale:
|
română
|
spaniolă
|
italiană
|
catalană
|
|
-e > -ă
vinE > să vinĂ
|
-e > -a
vienE > que vengA
|
-e > -a
leggE > que leggA
|
- ... > -a
consent > que consentA
reconeix > reconegA
|
|
-ă > -e
cântĂ > să cântE
|
-a > -e
hablA > que hablE
|
-a > -e
parlA > que parlassE
|
-a > -e
comprovA > que comprovE
|
|
-[oa/e]şte > -[oa/ea]scă
cunoaŞTE > să cunoaSCĂ
priveŞTE > să priveaSCĂ
|
-[o/e]ce > -[o/a]zca
conoCE > que conoZCA
pareCE > que pareZCA
|
-[o/i]sce > -[o/i]sca
conoSCE > que conoSCA
preferiSCE > que preferiSCA
|
-eix > -isca
ungeiX > que ungiSCA
inquireiX > que inquiriSCA
|
a.2) similitudinea structurală a conjunctivului prezent între română şi greaca modernă: cu particulă specifică: să – να şi forme flexionare, cu desinenţe specifice pentru persoană şi număr, de ex.: să fac, să faci, să facă, să facem, să faceţi, să facă – να κανω, να κανεις, να κανει, να κανουμε, να κανετε, να κανουν.
b) Articolul hotărât: colegul, colega, colegii, colegele care e corelat structural cupronumele personal el[u], ea, ei, ele, cu pronumele / adjectivul demonstrativ şi de identificare acel[u*](a), ace(e)a, acei(a), acele(a) – acel[u*]aşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi, însu(mi/ţi/şi), însă(mi/ţi/şi), înşi(ne/vă/şi), înse(ne/vă/şi);de asemenea, cu desinenţele de singular / plural la substantiv: coleg[u]-colegi; colegă-colege şi la adjectivele cu paradigmă completă pe gen şi număr: albastru-albaştri; albastră-albastre. Motivându-se etimologic şi istoric, structurile din română îşi găsesc echivalente în celelalte limbi romanice, fireşte, fără o perfectă izomorfie, cu particularităţi în cazul fiecăreia dintre ele: de exemplu, în catalană el collega, la collega, els collegues, les collegues; el, ella, ells, elles; aquel, aquella, aquellos, aquellas; ell mateix, ella mateixa, ells mateixos, ells mateixes, Ø – Ø etc.
Exemplele pot continua şi pot alcătui o foarte lungă listă de fapte comune. Uneori (mult) mai departe de aria latină. Alăturându-se studiilor de ultimă oră din antropologie şi genetică – ce atestă, dincolo de graniţe politice şi limite continentale, evidente înrudiri între etnii şi originea comună a întregii umanităţi în Africa de est2 – studierea comparativă, tipologică şi structurală a limbilor adună argumente din ce în ce mai numeroase care confirmă aceeaşi realitate: comunitatea la nivel planetar.
Practica ne-a arătat cum, în desfăşurarea programelor de limbă (în mobilităţi de tip Erasmus, Socrates, Leonardo, Comenius etc.), surpriza constatării, apoi acceptarea şi înţelegerea acestor fenomene duc, în primă instanţă, la reflexia asupra propriului idiom şi la conştientizarea structurilor subtile ale acestuia, pe care, până la momentul confruntării cu idiomul străin, vorbitorul nativ neavizat le utilizează natural, spontan, fără a le problematiza. De multe ori am primit atare date feed-back de la cursanţi. Dar în special filologii, studenţi ori profesori începători, vin cu asemenea informaţii. Următorul pas, de cele mai multe ori puternic amprentat afectiv, este conştientizarea comunităţii de origine (mai mult sau mai puţin îndepărtate, în familia romanică sau mai adânc în timp, în familia indo-europeană – uneori încă şi mai departe de atât), a similarităţii lingvistice şi emoţionale între grupurile etnice. Din zona lingvistică, trecerea spre depistarea interconexiunilor culturale se face firesc, prin figurile de stil de sorginte populară, prin imageria folclorică, proverbe, superstiţii, ritualuri, tabu-uri, credinţe, prin mitologie etc. Astfel încât orele când au loc astfel de discuţii devin şi rămân unele din cele mai vioaie, interesante şi puternice evenimente, care se transformă ulterior în amintiri importante, semnificative, decisive în reconstruirea imaginii de sine şi în construirea imaginii celuilalt, care – lucru deja bine ştiut – din „străinul” devine „aproapele”. În viitorul fiecărui participant, ele vor constitui filtre în considerarea şi evaluarea altor etnii şi bariere împotriva generalizării pripite şi a etichetării, împotriva preluării fără discernământ a prejudecăţilor.
În ce ne priveşte, ne bucurăm să constatăm că se petrece o cunoaştere mai profundă a realităţilor de facto din România. Identificarea nu numai afectivă cu românii, cu limba română, cu aria geografică, ajută formarea imaginii juste despre o Românie reală, complexă, nuanţată şi, lucru deloc lipsit de importanţă, grăbeşte demolarea prejudecăţilor apărute în ultimele decenii, după deschiderea graniţelor şi a pieţei muncii în Europa. În cel care ajunge să cunoască se petrece o amplificare identitară, se formează aşa-numita identitate extinsă, care se sprijină pe competenţe interculturale semnificative, pe acceptare, apreciere, respect.
În tradiţia românească se spune: câte limbi vorbeşti, atâţia oameni eşti. E lucru constatat şi argumentat ştiinţific: multilingvismul lărgeşte accesul la informaţie, stimulează activarea şi dezvoltarea cerebrală, creşte creativitatea şi potenţialul inventiv, prin comparaţia şi conştientizarea diferenţelor dintre infrastructurile subtile ale limbii materne şi ale limbii învăţate poate iniţia alte modalităţi de organizare a gândirii, de utilizare a structurilor cognitive, în ultimă instanţă, amplifică inteligenţa, capacitatea de procesare a datelor.
Se pare că grupul coerent, acţionând în virtutea unor standarde agreate de toată lumea, articulate pe valori unanime, e formula care poate împinge omenirea către faza următoare. Se pare, de asemenea, că (cel puţin în Europa şi culturile răspândite de aici pe celelalte continente) individualismul, înălţat genial în Renaştere, a obosit în dispersia romantică, în atomizarea şi nevrozele existenţialiste, încercând o spasmodică înviorare modernistă şi, mai recent, o agresivă revitalizare în postmodernismul deconstructivist; la fel, se pare că, de dragul artei pentru artă, a filozofiei pentru filozofie, a ştiinţei pentru ştiinţă şi-a consumat resursele până la ultima şi, de dragul exprimării de sine, epuizându-se aberant şi maladiv. Evoluţiile ultimelor decenii ne indică o din ce în ce mai evidentă redescoperire a comunităţii, a grupului, a echipei. Arată ca o reîntoarcere la valorile antice ale oraşului-republică, ale polis-ului care e puternic în virtutea puterii şi sănătăţii fiecărui cetăţean al său, care face artă şi ştiinţă şi filozofie cu tendinţă, adică pentru om, pentru fiecare om. Unde lucruri ca sanitas, kalokagathía, eumorfía şi eunoía sunt la dispoziţia tuturor, pot fi pentru toţi, ba, mai mult, se bucură de sprijin instituţional. În această lume nouă, unde toţi îşi pot împărtăşi experienţele, unde există comunicarea, cu condiţia utilizării minimei (deja!) tehnologii care se cheamă computer. Unde, în sfârşit, visul antic al Bibliotecii din Alexandria, conţinătoare a întregii cunoaşteri umane puse la îndemâna tuturor, a devenit o realitate: internetul.
Ceea ce se prefigurează ca valoare majoră a prezentului şi a timpului viitor, fără de care toate aceste facilitări şi facilităţi pot genera propriile atomizări, nevroze şi spasme, este responsabilizarea fiecărui om. Ca proces de primă instanţă, ce poate construi responsabilitatea, ca atitudine în fiecare om. Pe lângă asumarea propriilor decizii şi acţiuni, responsabilizarea presupune atenţie îndreptată către celălalt: atenţia duce la cunoaşterea celuilalt, cunoaşterea elimină fricile. Simplu.
Nu ştim acum dacă lucrurile spuse mai sus vor fi benefice sau nu la scara întregii umanităţi. Ori dacă vor cuprinde sau nu întreaga umanitate. Ar trebui să avem la îndemână perspectiva şi concluziile unui trăitor din secolul XXII, ca să putem evalua consecinţele acestui proces care acum a intrat deja în viteză. Ori să facem profeţii pe care să le taxeze drept inspirate ori inepte acelaşi trăitor din secolul XXII. Ceea ce putem însă face fără riscuri (pe care oricum nu le cere nimeni) este să constatăm o schimbare de paradigmă în structurile cognitive ale individului şi o schimbare de viziune asupra „descriptorilor” (cu un cuvânt la modă) definitorii pentru individul-cetăţean.
Însă în spatele tuturor acestor lucruri frumoase şi benefice, bine mascată sub reale şi bune intenţii, iniţiative şi acţiuni, rămâne marja unui pericol potenţial, bicefal, pe care îl putem, deocamdată (bazându-ne pe elemente deja existente şi vizibile), identifica în următoarele direcţii: 1. entuziasmul agresiv şi supraevaluarea de sine, 2. obsesia modelelor. E „balaurul” cu două capete care poate ameninţa culturile aşa-zis „mici”, care nu au provocat (încă) ecouri majore în celelalte culturi, care (încă) nu au generat modele puternice, exemplare, duplicabile. Faptul că există acum o susţinere atât de amplă şi consecventă poate genera încrederea arogantă sau, la polul celălalt, precauţia exagerată.
Despre ce vorbim: primul „cap” al hidrei, entuziasmul agresiv, bine articulat pe o supra-auto-evaluare, se iţeşte atunci când, dintr-odată, cineva, individ sau grup, consideră că totul e venit de la sine, e posibil şi permis şi, astfel, îşi poate justifica orice pretenţie, în virtutea simplă a faptului că „acum trebuie să ne afirmăm”. Am putea înscrie aici, ca paradigmatică, cererea interuniversitară de lectori de limbi străine: „Candidatul să aibă experienţă de predare de minimum trei ani [normal], să fie cadru universitar sau în cercetare [just], să vorbească cel puţin o limbă de circulaţie internaţională [corect], să posede titlul de doctor în domeniu [încă în regulă, deşi puţin forţând circumstanţele], să aibă atestare de doctor habilitat sau de conducător de doctorat [!!!???]. O condiţie necesară [!?] este cunoaşterea la nivel performant a limbii X [adică limba autohtonă!!!???].” Situaţie cu totul reală. Din jenă, nu specificăm despre ce universitate străină e vorba, dar documentul există, este o invitaţie oficială, girată de un rectorat anume, primită la catedră în cursul anului academic 2012-2013. Stimaţi colegi – cu tot respectul cuvenit, dar trebuie să o spunem – în maniera aceasta riscaţi să rămâneţi fără lectori... Şi nu e singura situaţie de acest fel. Fireşte, sunt cazuri izolate, puţine, nu toate la acelaşi nivel de aroganţă. Dar ele există – şi constituie deja un simptom. Analizabil.
La extrema cealaltă se poziţionează obsesia modelelor, convingerea că noi, dacă suntem mai „mici” şi mai puţin gălăgioşi în istorie, ne situăm într-o permanentă (şi imperios) necesară „ardere a etapelor”, un galop permanent de ajuns pe alţii din urmă, într-un fel de handicap perpetuu, care necesită în permanenţă un schelet exterior – dacă nu un schelet exterior, măcar un corset metalic, un cadru de mers, o pereche de cârje, un baston, ceva – ca să ne putem ţine în picioare. Eventual, să facem, cu parcimonie, şi câţiva paşi clătinaţi. Am trecut deliberat la persoana întâi verbală pentru că, din păcate, acest al doilea cap al hidrei se ridică printre noi, printre români, şi ni se uită, hipnotic, direct în pupile, de deja mai mult de două sute de ani. De pe vremea preromanticilor. Focalizarea privirii pe culturile prolifice ale Vestului îşi găsea justificare în epoca din jurul anilor 1830-1848. Pentru o vreme, chiar după aceasta. Pentru cauze prea bine ştiute şi motivate, din necesităţi suficient discutate pentru a le mai relua aici. Îngrijorătoare nu e privirea spre marile culturi, care sunt şi acum tot mari şi care, pentru tot ce au dat, vor rămâne mari chiar dacă, printr-un scenariu absurd, vor obosi şi secătui cândva.
Îngrijorător e faptul că privirea nu se mai dezlipeşte de acolo, nedisimulat obsedată de preluarea în cor, de urgenţă şi fără discernământ a manierei, în absenţa unei substanţe care să se adecveze organic acestei maniere. Ne întoarcem la formele fără fond ale secolului al XIX-lea... În contra cărora s-a epuizat scriind gazetarul Eminescu. Mai mult de atât, la cele tradiţionale adăugăm încă altele, noi, dinspre alte puncte geografice. Ca să dăm exemple numai din vocabularul de ultimă oră: nu ne mai concentrăm, ci ne focusăm, nu mai avem de dus la capăt sarcini, ci task-uri, nu mai împărtăşim cu alţii experienţe sau emoţii, ci share-uim, nu ne mai place ceva, ci dăm un like, nu mai avem scopuri, ci target-uri. De ce, când limba română posedă o sumedenie de sinonime: ne concentrăm / ne focalizăm / ne adunăm [în sine] // sarcini / misiuni / cerinţe / îndatoriri // împărtăşim / împărţim / transmitem / dăm / comunicăm // ne place / agreăm / simpatizăm / acceptăm / aprobăm // scop / obiectiv / ţintă / ţel?Sunt numeroase situaţiile când nu putem găsi în alte limbi corespondentul pentru cuvântul românesc; pentru că româna are talentul bogăţiei de forme şi capacitatea naturală de a crea o vocabulă pentru fiecare nuanţă.
Exerciţiu: „1. Căutaţi în limba engleză / franceză corespondentul exact (lexicalizat, existent ca un cuvânt aparte) pentru iar şi ci; 2. Căutaţi în limba engleză / franceză corespondentul exact şi explicaţi diferenţa semantică (nu motivată formal) dintre situaţiile [intru] în – [ies] din / [intru] la – [ies] de la şi traduceţi exact.”
Putem explica ce înseamnă aceste vocabule, dar nu le putem afla perechile precise în alte limbi; cel puţin nu în franceză, engleză. În timp ce (1.), pentru seria semantică intensificatoare asociere – diferenţă – opoziţie – contradicţie româna oferă 4 forme distincte, gradate, precise, specializate semantic, şi – iar – dar – ci3, engleza şi franceza au doar câte 2: and – but / et – mais, care aglutinează nuanţele semantice, două câte două. De aceea e dificilă înţelegerea lui iar şi ci de către străini. Pentru aceasta, trebuie să li se dea descrierea sensului: ‘diferenţă’ respectiv ‘contradicţie’. La fel se petrece cu italiana, spaniola, greaca, germana etc. Sunt lucruri constatate practic şi îndelung discutate cu vorbitori nativi, unii dintre ei lingvişti, romanişti de marcă şi cu experienţă însemnată. Româna lexicalizează abundent, în multe cazuri depăşind în minuţiozitate şi precizie limbi cu prestigiu. Nu vom da aici soluţiile pentru exerciţiul (2.), ci îl vom lăsa pentru meditaţie.
Concluzia acestei exemplificări filologice este că, dacă avem resurse suficiente pentru a construi în aşa manieră o limbă istorică, avem, ca etnie, resurse intelectuale suficiente pentru a nu copia de la alte neamuri, pentru a nu mima şi a nu ne lăsa covârşiţi sub o exagerată şi complexată reverenţiozitate. Americanomania de ultimă oră şi francomania deja tradiţionalizată ne vor aduce, poate, acceptarea din partea acestor culturi, dar nu e deloc sigur că ne vor garanta recunoaşterea şi respectul lor. Pentru că ele însele au trecut prin perioade mimetice, similare, care ce le-au adus? Încercând să reduplice în politică, hibridizându-le, două sisteme constituţionale foarte diferite, aproape incompatibile, englez şi francez, America s-a ales cu Războiul de Secesiune. Încercând să reduplice în artă Antichitatea greco-latină, Franţa s-a ales cu atât de blamatul academism şi cu atât de ridiculizatul pompierism. Ambele ţări au scăpat de impostură abia când au revenit la ce era al lor, specific şi autentic. Strămoşii noştri spuneau: Est modus in rebus. Până unde mergem cu a face carnaval naţional de 4 iulie şi cu hipertrofierea francofoniei este o decizie care ne aparţine în totalitate. Entităţi puternice, de felul celor de mai sus, ele însele nu-şi doresc adulatori mimetici şi, în ultimă instanţă, deplorabili, ci parteneri decenţi, demni, conştienţi de sine. Nu te poţi asocia în mod real cu cineva pe care nu ai motive să-l respecţi.
La finalul tuturor acestora, vestea cea bună, ca s-o numim astfel, este că răul acesta e un rău (deocamdată) potenţial, evitabil. Dincolo de ceea ce de regulă închidem sub ecusonul „cultură”, ca să putem apoi lăsa răspunderea pe seama instituţiilor şi aşteptând ca altcineva (Statul..., Parlamentul..., Guvernul..., Ministerul..., Uniunea Europeană..., Consiliul Europei..., Primăria..., Academia..., Consiliul local... ... ... ), cheia o are în posesie personală fiecare dintre noi. Prin precauţie, atenţie, păstrarea cu calm, inteligenţă, politeţe şi fermitate a specificului propriu, însoţite de permanenta deferenţă şi respectul faţă de persoana şi cultura partenerului de dialog.