Grigore Vieru1 şi Emil Cioran în circumferinţa ideilor comune
Pentru tipar Moto:
De ce nu am scoate din durere tot ce ea poate da,
sau de ce nu am cultiva un zâmbet,
până am ajunge la zona vitală din care el izvorăşte ?
sau de ce nu am cultiva un zâmbet,
până am ajunge la zona vitală din care el izvorăşte ?
*
Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu pot şi nu vreau
să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile
ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele
deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.
(Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 155; p. 202)
Bucureşti, 1990, p. 155; p. 202)
Dintr-o iniţiativă cu scop revendicativ pentru ambele personalităţi anunţate în titlu, prezentul eseu face dovada unui experiment comparatist, pe segment ideatic, axat, ca şi în mod tradiţional, pe afinităţi şi pe contradicţii identificate în creaţiile acestora. S-a vorbit, se vorbeşte, dar mai ales se va vorbi despre un Vieru al tuturor, basarabeanul, şi despre un Cioran intangibil, exilatul român, sufocat de îngrădirile spiritului etc. Perspectiva unei abordări alăturând creaţiile celor doi români ar putea părea cel puţin stranie din mai multe motive, ţinând cont mai ales de anvergura celor două personalităţi ale literelor româneşti, dar reperele estetice pe care le-am ales pentru această discuţie ni se par cu adevărat analizabile în comparaţie. Credem totuşi că despre proporţii se va putea vorbi mai târziu, când lucrurile vor căpăta mai multă limpezime şi când, mai ales, se va conştientiza importanţa mediului în care se produce creaţia. Acum însă prestanţa lui Cioran (sau a lui Vieru) n-ar trebui să ne descurajeze în abordarea pe care am iniţiat-o.
Punctul de plecare al unui asemenea demers experimental îl constituie imaginarul în care se înscriu viziunile celor două tipuri şi temperamente artistice şi modul lor de configurare la fiecare dintre aceşti creatori. Este vorba despre o zonă comună celor doi, caracterizată de o dinamică a fericirii şi suferinţei, a comicului şi tragicului, a mutilării spiritului şi a exaltărilor sale în abisuri şi înălţimi, a vieţii şi a morţii, a rostului şi a neîmplinirii, a eului cu o viaţă interioară tensionată şi a banalităţii unei alterităţi anonime, a adevărului sau a tainei ca iluzie a existenţei umane etc. Pe de altă parte, firea unui poet deopotrivă al maturilor şi al copiilor, care şi-a căpătat renumele unei fiinţe izvorâte din lumina fără orizont a sufletului popular ce-l aduce şi-l leagă de lume, Grigore Vieru, contrastează indiscutabil cu alta, cea a filozofului Emil Cioran, care disecă îndelung, mai întâi de pe poziţia pe care i-o impune statutul reflexiv al textelor sale, sentimentul plin de înfiorare al sinuciderii, de exemplu, pătrunzând până la capăt dimensiunile acestuia în plan psihic sau al subconştientului. Sfidând această certă discrepanţă, vom găsi şi aici o punte de legătură între cei doi, deloc forţată, în ideea de sacrificiu pe care şi l-au asumat ambii fără rest, cu atât mai mult cu cât îndurerarea nu i-a fost nici pe departe străină poetului basarabean. Stăpân al seninătăţilor sufletului, purtându-şi rănile în bandajele candorii, poetul va declara totuşi: „Poezia mea vine din marea singurătate şi din greaua suferinţă...”.
În pofida numeroaselor titluri pe care le dă Cioran operelor sale, sugerând o viziune întunecată asupra lucrurilor şi existenţei, natura exprimată a acestora este, în realitate, la o altfel de analiză, cu totul alta. Autorul, înainte de a se prezenta din cărţile sale drept un filozof cu aparentă alură tenebroasă, este mai întâi de toate un artist care flirtează cu destinatarul scrisului său. Fiecare semnificaţie a titlurilor pe care le dă scrierilor sale ar putea fi tocmai opusă celei pe care o creează, de fapt, viziunea din text. Spre exemplu, cartea de debut, Pe culmile disperării, al cărei titlu din start îi pregăteşte emoţional lectorului o stare de curiozitate-compasiune faţă de cel care este determinat să scrie despre tristeţe, îi oferă totuşi cititorului o înţelegere, aproape matematic calculată sau – să spunem într-un termen literar de specialitate – în mod autentic, a beneficiilor metafizice ale fiinţei pe care i le poate conferi vâltoarea tristeţilor şi a disperărilor. Catalogarea imperativă a unui Cioran drept filozof al disperărilor sau al optimismului este un gest extrem de dificil şi de riscant. Cine l-ar portretiza pe Cioran doar ca pe un explorator al tenebrelor psihologice, psihice şi spirituale poate fi considerat cu toată certitudinea victima propriilor spaime – nu înainte de a fi una a strategiilor estetice cioraniene – şi a propriilor anxietăţi faţă de lucrurile pe care le abordează filozoful „disperărilor” şi al altor „lacrimi” şi „amurguri”. Acelaşi lucru se remarcă şi apropo de poetul Grigore Vieru, considerat de către unii rapsod al fericirii naive, în orice caz un poet obsedat de un sentiment neserios – un soi de reverie infantilă, exprimată fie prin duioşii verbale, fie prin versificaţii lacrimogene îndreptate către patrie şi atât2. De fapt, tocmai aici stă izvorul magiei poetice vierene, prin care lucrurile simple la suprafaţă, pe care le percep cu inima şi nepoeţii, umplu golul unei insensibilităţi faţă de metafizicul pe care suntem incapabili, orice s-ar spune, să-l receptăm în stare pură, dar care ne absoarbe şi către care accedem prin datul nostru omenesc, la urma urmei, „internaţional” – dacă tot ni se reproşează, mai ales nouă, basarabenilor, că ne lipseşte această dimensiune, – mamă, patrie, grai. De aceea Grigore Vieru este mai ales poetul profunzimilor, iar orice măsurare a adâncurilor implică în mod imperativ ideea de suferinţă, cu o finalitate cathartică irevocabilă, textualizată în poemele lui Grigore Vieru la diferite scări tematice.
Şi în cazul lui Emil Cioran, indiscutabil, lucrurile au un revers: la el se poate vorbi şi despre un anumit tip de umor (în nici un caz negru, cinismul lui este plin de politeţe – „Scrupulele unui cinic – ar fi mai mult decât un titlu de carte, ar fi deviza carierei mele” scria în unul din Caietele sale Emil Cioran3, cu atât mai mult cu cât bancurile se caracterizează şi ele printr-o doză consistentă de filozofie. Drept mostră de umor cioranian în care, concomitent, nu este de neglijat nici conţinutul filozofic poate fi considerată afirmaţia că: „Fiecare poziţie a vieţii este o altă perspectivă a ei. Filozofii se gândesc la altă lume fiindcă, gârbovi de obicei, s-au săturat a o privi pe aceasta” (Emil Cioran, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, 1994, p. 36).
În acelaşi mod în care la Cioran transpare melancolia fiinţei, ca amurg sau ca strâmtoare a spiritului, şi luminozitatea, împinsă, de multe ori, până la comic, îşi face loc printre rândurile sale. Un anumit tip de optimism, am spune. Unul care, şi el implacabil, ca şi moartea, umple fiinţa de energie fie şi pentru a cădea în disperare, această din urmă stare, fiind un vârtej ce creează adevăratul sentiment al vieţii şi de viaţă. Prin a arăta cât de cioranian este Grigore Vieru şi cât de vierean este Emil Cioran subliniem ideea de imagine cameleonică pe care o poartă cei doi creatori.
Afirmaţiile făcute pot fi considerate, în definitiv, şi replici pentru cei care-l consideră pe Cioran, în fond, un disperat (ca autor de reflecţii, nu ca om şi ca individ social, deşi, în cazul lui Cioran, scrisul şi modul de a fi, pe care-l desprindem din evenimentele de viaţă şi din scrisori, din propriile mărturisiri etc., înregistrează şi provoacă o confuzie foarte armonioasă; dar poate că filozoful Cioran nu a făcut filozofie – ipoteză, pe drept cuvânt, argumentabilă –, ci căutarea de sine a fost singurul postulat pe care l-a urmat în faţa foii de scris, un postulat absolut personal, întrucât dezavua filozofii care şi-au făcut o profesie din tristeţea oamenilor, fără a se autoînscrie în rândurile acestora: „A lua lucrurile în serios înseamnă a le cântări fără a participa; a le lua în tragic – a te angaja în soarta lor. Între seriozitate şi tragedie (această tristeţe ca acţiune) este o mai mare deosebire decât între un funcţionar şi un erou. Filozofii sunt bieţi agenţi ai Absolutului, plătiţi din mâhnirile noastre. Din a lua lumea în serios şi-au făcut o profesie” – Emil Cioran, op. cit., p. 27). De ce Emil Cioran nu aderă la tagma constrictivă şi restrictivă a filozofilor şi nu este deci un filozof tradiţional? Pentru că vocea sa enunţiativă, care ar trebui să respecte un anumit principiu al obiectivităţii, adică să aparţină unui stil de expunere cât mai apropiat posibil de gradul zero al ficţiunii[*] (Roland Barthes), atinge o rezonanţă retorică destul de ridicată. Frecvenţa sistematică a persoanei întâi (singular sau plural) instituie o solidă latură estetică a scrisului cioranian, dar iniţiază concomitent şi un joc de perspective (obiectivă – subiectivă). De aceea Emil Cioran este şi un filozof, şi un artist, stăpânind tehnicile şi virtuţile celor doi în egală măsură.
Astfel, pe de o parte, dualitatea filozof – artist ne permite comparaţia Cioran – Vieru, dar mai ales ideea de angajament, pe care o implică acest bimorfism, îi apropie pe cei doi. Primul este cel care îşi asumă conştient, personalizând sau apropiindu-şi experienţa filozofică mărturisită, valabilă pentru umanitatea întreagă, prin a flirta foarte abil cu scriitura confesională, al doilea este cel care, prin eul mesianic al poemelor sale, îşi exprimă energiile ce aparţin colectivităţii din care vine acesta, un eu intim şi polifonic deopotrivă. Or, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp. Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic.
O atitudine regăsită în operele celor doi apare într-un mod foarte asemănător – tristeţea ca flux al conştiinţei. Cioran nu este un disperat, el pur şi simplu vorbeşte cu seriozitate pentru sine (asta îl şi deosebeşte de alţi filozofi şi îl apropie considerabil de poeţi; nu sunt deloc rare, accentuăm, bucăţile de un retorism veritabil în textele lui Cioran, bucăţi figurate în adevăratul sens al cuvântului, altfel spus, este vorba aici de un filozof implicat fiinţial în experienţa lumii pe care o dezvăluie) despre tristeţe, moarte, boală, regret, şi poate că nici nu e o filozofie că anume acestea te învaţă să trăieşti. Cioran este medicul care induce intensitatea trăirii acestor realităţi prin crearea de conştiinţă. Grigore Vieru va scrie în poemul Valul, frunza: „Trist de ce-aş fi oare şi cu gura mută? / Valul mă cuprinde, frunza mă sărută”. Eul liric al lui Grigore Vieru invocă această tristeţe tot din mijlocul ei, ca şi Cioran, ea seamănă cu neliniştea inocenţei în faţa tainei. Dar îşi exprimă convingerea că trebuie să se încreadă în misterele cărora le intuieşte un rost providenţial (fiind vorba de o providenţă panteistă, evident), mai presus de sensurile pe care şi le fabrică omul vieţii proprii. Altfel spus, şi la Grigore Vieru tristeţea este în toate sensurile o prise de conscience.
Cât priveşte însă ideile despre dragoste, frumuseţe, fericire, Cioran într-adevăr se prezintă ca explorator al aspectelor anihilante. Dar acest lucru este un prilej de calmă îndoială a cititorului asupra viziunilor proprii – dacă cele menţionate poartă cu adevărat germenele pozitivităţii sau dacă ele au o influenţă, la urma urmelor, doar aparent pozitivă asupra fiinţei noastre. După caracterizarea bolii de către Emil Cioran, ai reflexul aproape inevitabil de a te uita în dicţionar la definiţiile acestui cuvânt, iar dacă Cioran ar fi fost un vizionar pesimist, ar fi avut stigmatul unui autor cu adevărat periculos, mai ales pentru anxioşi, şi nicidecum un exponent de cultură în felul în care a fost până acum, dacă e să recurgem la o exprimare pretenţioasă, dar totuşi exactă. Cioran nu este pesimist şi nici negativ, el este profund. El demonstrează irevocabil şi fără impacienţă că pesimismul este o natură a lucrurilor, care nu întristează pe lector, pentru că instanţa narativă (dacă luăm drept bucăţi literare meditaţiile sale) se îndreaptă spre împlinire şi pozitiv sau, invers, îşi poziţionează accentele pe umbre în faţa lucrurilor luminoase şi acest gest scriptural este plin de naturaleţe (pentru că într-adevăr lumina creează umbre), încât nu poate inspira depresii, răvăşiri, ci, din contra, provoacă o conştiinţă a lucrurilor care s-au regăsit în adevărul lor. În faţa meditaţiilor lui Cioran pierzi orice orgoliu de a fi cunoscut ceva cu adevărat – singurătatea, tristeţea, dragostea, viaţa, sinele etc. (de aceea dicţionarele ar trebui să pornească de la „ideea de Cioran” în definirea termenului de autenticitate, dacă se respectă printr-o pretenţie a obiectivităţii), iar această abandonare a cunoaşterii personale înseamnă, în fond, o aderare aproape patetică la poziţia şi viziunea cioraniană. Profunzimea şi înalta capacitate de expresie joacă, printre altele, în mod desăvârşit, şi rolul de captatio benevolentiae pentru un destinatar, altfel zis emană vraja unei poezii care te absoarbe fără voie. Iar în ceea ce priveşte aderarea patetică a lectorului la viziunile simple, profunde şi adevărate din poemele lui Grigore Vieru, lucrurile sunt atât de evidente şi atât de demonstrabile la fiecare... vers, încât nici nu încape vreo discuţie. În acest sens Grigore Vieru este un cuceritor fără seamăn.
Cioran nu exprimă deci disperarea în scrierile sale. El o identifică în lume. În cazul lui nu putem vorbi de o originalitate a viziunii, ci de incontestabilitatea descoperirilor. Ideile lui nu exasperează psihicul lectorului, ci îl informează, iar firescul afirmaţiilor (într-adevăr neliniştitoare uneori!), nu alarmează în mod concret o individualitate, ci provoacă reflecţii de confirmare şi conştientizare a negaţiei ca pe o realitate a fiinţei în sine, nu ca sentiment. Deşi majoritatea poemelor lui Grigore Vieru, trebuie să recunoaştem, sunt răscolitoare la nivel afectiv, totuşi nu vom întâlni sentimentul răvăşitor de frică. Prin urmare, în aceeaşi rază cioraniană se înscriu şi viziunile poeziilor vierene, unde seninătatea, care stăpâneşte vocea poetică mărturisind despre lucruri grave, induce ideea de certitudine şi de fatalism încrezător într-o fire rezonabilă a lucrurilor. Accentuăm că anume prin acestea se măsoară profunzimea trăirilor simple la Grigore Vieru.
Teribilismul nu-i e caracteristic nici lui Cioran; deşi ideile lui par extravagante, ele capătă instantaneu dimensiunile firescului şi ale credibilităţii. Marea forţă în gândirea cioraniană constă în explicarea paradoxului – scoaterea unui paradox în sine, ca şi ideea de moarte sau sinucidere, din neputinţa sau neştiinţa de a-l admite. Pentru Cioran o gândire filozofică bazată pe ideea de paradox este singura posibilă şi viabilă. Paradoxul ca impuls elementar de existenţă a toate în această lume, deci a vitalităţii. Lui Grigore Vieru antiteza îi serveşte drept formulă poetică de înaltă capacitate expresivă. În poezia sa cu titlul retoric E-o linişte iubirea? găsim versurile: „E-o linişte iubirea? / Mi-s pletele albite. / Şi tulbure mi-e somnul / Ca între două pite. (...) Pier stele neatinse. / Noi stele se vor naşte. / Am cunoscut durerea, / Nu am ce mai cunoaşte” sau „Da, viaţa este / Cea mai frumoasă parte / A morţii” din poemul Iată şi gloria, exemplele de acest tip fiind infinite. Poetul îmbracă în haina poeziei sentimentele contradictorii care aparţin firii lucrurilor. Retorismul poemelor creează această natură a lucrurilor, iar filozofia, cu aceeaşi forţă, o invocă. Convulsiile trăirilor celor doi creatori de pe segmentul paradoxal al vitalităţii şi al umbrelor, al luminii şi al contradicţiilor interioare, al iubirii şi al tragediei fiinţei se înscriu în circumferinţa ideilor comune care capătă la fiecare în parte o expresie şi o expresivitate distinctă. Ambii săvârşesc un preumblet printre lucrurile comune pe care, fantasmagoric, le universalizează.
NOTE
1 Grigore Vieru este solarul îndurerat printre sumbrii condeieri ai acestui spaţiu românesc. Un simbol al acestei bucăţi de pământ, Basarabia, şi al întregii pătimiri româneşti. De fapt, poetul Grigore Vieru nu ar trebui deplâns pentru tragedia care i-a fost scrisă, pentru că viaţa întreagă a ştiut să şi-o prefacă-n cânt pentru copii şi s-o preschimbe-n piatră de căpătâi pentru secole de români care vor urma. Şi-a înveşnicit trecerea prin această lume, lăsându-ne moştenire expresia unei sensibilităţi, dintre cele mai pure, pentru elementele originare ale fiinţei noastre, întâi de toate omeneşti: mamă, patrie, grai, stea, lacrimă. Nu ar trebui să-i regretăm, în fond, nici lipsa conştiinţei din ultimele clipe de viaţă, pentru că este vorba totuşi de o fiinţă artistică împlinită, trăind prematur şi ultima simţire, moartea, într-un mod absolut personal şi plin de vitalitate (de fapt, un poet adevărat este cel care, oricât de tânăr ar muri sau indiferent de temperamentul pe care-l are, reuşeşte să scrie şi despre moarte): „Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc...”. Aşa că nici versurile din urmă nu au rămas nescrise. Pe bună dreptate, despre eternizarea estetică a poetului ar trebui să vorbim, care s-a produs într-o singură viaţă de om, discuţii care depăşesc ocazionarea frustrantă (pentru critici) şi plină de regrete a trecerii în nefiinţă a poetului.
2 Dacă critica literară a privit cu circumspecţie poezia patriotică, urmărind, în sens unilateral, cu o acribie lipsită de flexibilitate aspectul estetic al acestei scrieri (e un fel de cădere într-o altă extremă, poate că inevitabilă), cei mai cunoscuţi dintre exegeţii români au catalogat poezia lui Grigore Vieru cu adevărat valoroasă. Gheorghe Grigurcu, spre exemplu, scrie în „România literară” în 2003 (când se potolesc definitiv avânturile scriitorilor „patrioţi” şi se filtrează substanţial acest gen de scriere, instituindu-se o direcţie literară absolut inedită) că „pentru neoromanticul Vieru, patria alcătuieşte un inepuizabil rezervor de simboluri, un adevărat corn al abundenţei poetice” (apud „Limba Română”, nr. 1-2, 2005). Dacă ar fi spus-o mai înainte, afirmaţia ar fi fost etichetată drept reacţie a inerţiei, aşa încât viabilitatea ei este acum probatorie.
3 II, p. 95, apud M. A. Diaconu, Cui i-e frică de Cioran?, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2008.
[*] Parafrază după sintagma lui Roland Barthes „gradul zero al scriiturii” care desemnează literatura fără ereditate sau în afara oricărei coordonate referenţiale / sociale. Prin gradul zero al ficţiunii înţelegem însă un grad zero al expresivităţii artistice.