Criza constituţională din Republica Moldova
Pentru tiparÎn proiectul politic vizând constituirea celei de-a doua formaţiuni statale româneşti, Republica Moldova, un rol important l-au jucat instituţiile puterii în stat – Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, între care cea prezidenţială, de regulă, stabileşte şi caracterul regimului politic.
În cei peste douăzeci de ani de istorie recentă a Republicii Moldova, regimul din cel de-al doilea stat românesc a avut o evoluţie foarte sinuoasă, marcată periodic de crize constituţionale, şi a numărat cinci forme de expresie politică, dintre care trei cu caracter parlamentar, una prezidenţială şi una semiprezidenţială sau semiparlamentară, după cum urmează:
– republica parlamentară totalitară comunistă (până la 3 septembrie 1990);
– republica parlamentară de tranziţie (3 septembrie 1990 – 8 decembrie 1991);
– republica prezidenţială (8 decembrie 1991 – 29 iulie 1994);
– republica semiprezidenţială sau semiparlamentară (31 august 1994 – 4 iulie 2000);
– republica parlamentară democratică (5 iulie 2000 – prezent).
Desprinzându-se dintr-un regim totalitar comunist, Republica Moldova s-a îndreptat, ca toate celelalte foste ţări ale vechiului sistem, spre o construcţie statală democratică de tip occidental. Numai că, spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări, în Republica Moldova acest proces a fost destul de anevoios şi de lungă durată, deoarece a fost condiţionat de o serie de factori specifici, precum:
– opoziţia la nou şi mentalităţile vechi, totalitar-comuniste, ale forţelor conservatoare;
– duplicitatea şi lipsa de experienţă politică democratică a noilor lideri, în marea lor majoritate ex-nomenclaturişti;
– dependenţa economică, energetică, militară şi politică încă puternică faţă de fosta metropolă sovietică, Moscova;
– pârghiile de natură energetică, economică şi politică folosite de Federaţia Rusă pentru a menţine Republica Moldova în sfera sa de influenţă, a încetini procesele democratice, precum şi a împiedica apropierea faţă de România şi democraţiile europene consolidate;
– crearea de către Federaţia Rusă a republicilor separatiste, Transnistria şi Găgăuzia, şi declanşarea conflictului militar din 1992 împotriva Republicii Moldova, precum şi multe altele.
În ciuda acestor impedimente şi greutăţi, în Republica Moldova a avut loc o reformă constituţională, care a dus, în cele din urmă, la crearea principalelor instituţii democratice ale puterii în stat.
Aceasta s-a făcut, la început, pe scheletul Constituţiei comuniste din 1978, care a fost modificată pentru a permite instituirea unui regim politic prezidenţial. Noul regim a fost introdus la 8 decembrie 1991, în urma primelor alegeri prezidenţiale din istoria Republicii Moldova, care au dat şi cel dintâi preşedinte al acesteia, pe Mircea Snegur.
Regimul politic prezidenţial s-a menţinut până la adoptarea primei Constituţii democratice a Republicii Moldova, la 29 iulie 1994, de către Parlamentul rezultat din primele alegeri, de asemenea, democratice, desfăşurate la 27 februarie 1994. Dar, prima Lege fundamentală a Republicii Moldova nu a fost supusă unui referendum naţional, pentru a primi legitimitatea şi girul întregii populaţii cu drept de vot, ci a fost creaţia unei majorităţi parlamentare conjuncturale, care a reprezentat forţele conservatoare, neocomuniste şi mentalităţile acestora tributare vechiului sistem.
Pe lângă unele erori voite privind identitatea reală a populaţiei majoritare din Republica Moldova, care au consecinţe grave şi după douăzeci de ani de la adoptare, Constituţia restrângea foarte mult şi prerogativele preşedintelui, extinzându-le pe cele ale Parlamentului şi ale Executivului. Drept consecinţă, regimul politic a luat un caracter semiprezidenţial, care s-a menţinut până în luna iulie 2000.
Din această cauză, în următorii şase ani, în ultima parte a preşedinţiei lui Mircea Snegur, dar mai ales în timpul mandatului lui Petru Lucinschi (ales preşedinte la 17 noiembrie 1996), Republica Moldova a cunoscut o confruntare politică fără precedent între instituţia Preşedinţiei, pe de o parte, Parlament şi Guvern, pe de altă parte, prima dorind recâştigarea prerogativelor pierdute şi, eventual, o extindere a acestora, iar celelalte două menţinerea sau chiar o întărire a status-quo-ului politic.
Acest conflict, care a dominat copios viaţa politică internă, precum şi schimbarea raportului de forţe din Legislativ, în urma manevrelor politice ale comuniştilor şi acoliţilor lor frontişti, au tranşat criza constituţională în favoarea Parlamentului. O nouă reformă constituţională, înfăptuită la 5 iulie 2000, a marcat revenirea Republicii Moldova la situaţia din 1990, respectiv la regimul parlamentar, dar de data aceasta într-un context politic democratic.
Această revenire a determinat o puternică criză constituţională, determinată de neputinţa Parlamentului de a alege şeful statului, după consumarea a două tururi de scrutin, și care s-a rezolvat numai după organizarea, la 25 februarie 2001, a unor alegeri parlamentare anticipate, câştigate într-o manieră categorică de către comunişti (peste 70% dintre mandatele de deputat), care le-a permis să dea şi noul preşedinte al ţării, în persoana lui Vladimir Voronin, liderul partidului. Odată cu revenirea la putere a comuniştilor, caz unic în Europa post-totalitară, s-a stabilizat şi situaţia constituţională şi politică din Republica Moldova. Majoritatea parlamentară absolută şi concentrarea în aceleaşi mâini a funcţiilor de lider al partidului de guvernământ (P.C.R.M.) şi de şef al statului au făcut din Vladimir Voronin un preşedinte autoritar, care amintea de vremurile totalitare nu demult apuse.
Cu toate că în timpul regimului politic parlamentar comunist, cunoscut şi sub numele de restauraţia comunistă, situaţia politică şi constituţională s-a stabilizat, lucru caracteristic regimurilor totalitare, Republica Moldova a cunoscut cele mai grave derapaje ale democraţiei şi statului de drept, în cei opt ani de guvernare comunistă.
Această stare de lucruri explică puternica revoltă populară izbucnită, la începutul lunii aprilie 2009, care a determinat debarcarea de la putere a comuniştilor, organizarea de alegeri generale anticipate şi venirea la conducerea Republicii Moldova a unor forţe politice democratice, de orientare proeuropeană. Numai că noua majoritate parlamentară, Alianţa pentru Integrare Europeană (A.I.E.), formată din coaliţia a trei partide politice, destul de fragilă din punctul de vedere al numărului de deputaţi, avea să se confrunte, încă de la preluarea puterii, cu o criză constituţională, nereuşind să aleagă un nou şef al statului.
Abia după trei ani de negocieri interminabile, tentative de modificare a Constituţiei, organizarea unui referendum constituţional1 nevalidat, noi alegeri parlamentare anticipate (desfăşurate la 25 noiembrie 2010 – n. – D.C.) şi obţinerea unui număr de voturi din partea unor deputaţi transfugi din grupul parlamentar al comuniştilor, A.I.E. a reuşit, la 16 martie 2012, alegerea actualului preşedinte al ţării, Nicolae Timofti, de profesie judecător, primul şef de stat provenit din afara spectrului politic.
Aceasta demonstrează că reforma constituţională din anul 2000 are multe lacune şi creează serioase impedimente în alegerea şefului statului, în condiţiile în care nu există o majoritate parlamentară consistentă, care să prevină noi crize constituţionale. De asemenea, rezultă că, deşi a fost ales un preşedinte, problema constituţională nu a fost rezolvată în mod definitiv, fiind necesară imperios modificarea Constituţiei actuale, în sensul evitării pe viitor a unor noi perioade de instabilitate constituţională, implicit politică.
Prin alegerea judecătorului Nicolae Timofti în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, la 16 martie 2012, criza constituţională şi instabilitatea politică au fost depăşite, cel puţin pentru o perioadă de patru ani, cât durează mandatul acestuia.
Aceasta nu înseamnă însă că, în mod automat, s-a rezolvat şi problema constituţională cu care se confruntă Republica Moldova încă din anul 2000, când s-a revenit la regimul politic parlamentar, în urma unei reforme constituţionale.
Lacunele şi impedimentele create de revizuirea Constituţiei în anul 2000 rămân valabile în continuare şi ele pot duce la noi perioade de instabilitate constituţională şi politică, dacă nu sunt înlăturate de Parlament, până la expirarea mandatului actualului şef al statului.
Chiar Nicolae Timofti recunoştea acest lucru în faţa deputaţilor, cu ocazia alegerii sale în înalta funcţie în stat, când spunea că „...acea reformă a Constituţiei, care a fost începută în anul 2000, aşa şi nu a fost dusă până la capăt şi astăzi ne confruntăm cu mai multe probleme grave care vizează nu doar cele mai importante instituţii în stat, ci şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Voi aduce doar un exemplu – dreptul cetăţenilor la iniţiativa populară de organizare a unui referendum. Contradicţiile existente în Constituţie nu permit nici măcar de spus clar care e numărul minim necesar de semnături ale cetăţenilor cu drept de vot pentru a demara un referendum. Eu nu mai vorbesc deja de mecanismul de alegere a şefului statului sau de acele neclarităţi şi neconcordanţe care există la capitolul atribuţii ale principalelor instituţii în stat. Efectul acestor lacune constituţionale fiecare dintre dvs., dar şi fiecare cetăţean al Republicii Moldova, l-a resimţit din plin în ultimii ani. De aceea, în calitatea mea de Preşedinte voi acorda tot suportul pentru perfecţionarea actualului cadru constituţional, astfel încât să nu mai existe nici un fel de blocaje pe viitor, iar prevederile Legii Supreme să asigure acel cadru eficient necesar pentru dezvoltarea armonioasă a ţării”2.
Modificarea Constituţiei a devenit unul dintre obiectivele programatice ale A.I.E., iar, după alegerea sa în funcţia de preşedinte, o sarcină prioritară şi pentru Nicolae Timofti.
După depăşirea crizei constituţionale, pe parcursul anului 2012, dezbaterile pe tema modificării Constituţiei în rândul politicienilor, dar şi în cadrul societăţii civile s-au intensificat. Ideea generală la care s-a ajuns a fost aceea că textul Legii fundamentale ar trebui revizuit aproape integral, deoarece nu mai corespunde progresului şi realităţilor politico-sociale actuale din Republica Moldova. Mai mult, aceasta ar da şi posibilitatea corectării unor grave erori şi neadevăruri istorice introduse în Constituţia din 1994.
În acest context, liderii politici s-au exprimat şi în ceea ce priveşte forma de guvernământ. Actualul preşedinte, Nicolae Timofti, consideră că forma de guvernare parlamentară cu alegerea şefului statului în Legislativ este cea mai potrivită pentru Republica Moldova, acesta având împuterniciri suficiente. Deşi prin poziţia sa se delimitează de opinia celorlalţi lideri ai majorităţii, preşedintele a subliniat că va promova politica Alianţei pentru Integrare Europeană3. Vlad Filat, preşedintele PLDM, declarase, anterior, că liberal-democraţii optează pentru alegerea directă a şefului statului de către cetăţeni. O poziţie oarecum asemănătoare a exprimat şi Marian Lupu, care a arătat că Partidul Democrat se pronunţă pentru o formă de guvernare semiprezidenţială. Liderul democraţilor a mai afirmat că „Nu alegerea şefului statului este elementul-cheie, ci sistemul politic în toată gama, deoarece pentru PDM este important să asigure un echilibru. Dacă alegem un sistem clasic s-ar putea să nu fie asigurat acest echilibru şi alunecăm într-o guvernare totalitară”4.
Pentru Nicolae Osmochescu, expert în drept constituţional, există trei forme de guvernare care ar putea fi aplicate în cazul Republicii Moldova: sistem de guvernare prezidenţial, parlamentar-prezidenţial sau parlamentar. „Afirmaţiile precum că ar putea exista o formă de guvernare semiparlamentară sunt aberaţii”, a specificat acesta5.
Pe fondul acestor dezbateri politice interne, Gianni Buquicchio, preşedintele Comisiei de la Veneţia, a atras atenţia asupra necesităţii revizuirii Constituţiei Republicii Moldova, în concordanţă cu noile cerinţe ale timpului, mai ales în ceea ce priveşte procedura de alegere a şefului statului. Acesta a subliniat, totodată, că forţele politice de la Chişinău sunt cele care trebuie să aleagă momentul propice pentru actualizarea Constituţiei, îndemnându-le să coopereze pentru modificarea Legii fundamentale6.
În afară de declaraţii politice, pe parcursul anului 2012, s-au făcut şi unii paşi concreţi în direcţia înfăptuirii unei noi reforme constituţionale:
Un prim pas, în acest sens, a fost reactivarea, la nivelul Parlamentului, a Comisiei speciale pentru modificarea Constituţiei, condusă de deputatul liberal Victor Popa, expert în drept constituţional, care a fost înfiinţată la sfârşitul anului 2009 de către liderul liberal Mihai Ghimpu, care, atunci, deţinea funcţia de preşedinte al Legislativului şi, implicit, pe cea de şef al statului interimar.
Pasul următor a fost crearea unui grup de lucru, format din câte trei reprezentanţi ai formaţiunilor politice din componenţa majorităţii parlamentare, astfel: de la Partidul Liberal, deputaţii Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu şi Victor Popa; de la Partidul Liberal Democrat deputaţii Valeriu Streleţ, Oleg Efrim şi Tudor Deliu; iar de la Partidul Democrat deputaţii Dumitru Diacov, Alexandru Stoianoglo şi Raisa Apolschi. Grupul trebuia să reia discuţiile asupra proiectului noii Constituţii, elaborat în anul 2010 de către Comisia Ghimpu, eventual să-l completeze cu noi amendamente, după care să-l supună dezbaterilor în comisiile parlamentare permanente, iar apoi în plenul Parlamentului.
La elaborarea noului proiect al Legii fundamentale au lucrat, pe lângă specialişti din Republica Moldova, şi experţi străini, inclusiv ai Comisiei de la Veneţia, iar acesta a fost înregistrat la Parlament.
Proiectul noii Constituţii cuprinde 30 de articole noi, iar altele 70, din totalul de 143, au fost modificate7. Printre altele, acesta prevede revenirea la forma semiprezidenţială de guvernare şi alegerea preşedintelui de către popor, prin vot direct. Alte prevederi se referă la introducerea limbii române ca limbă oficială în locul celei moldoveneşti, integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, prin trecerea de la sistemul sovieticde astăzi, reintrodus de comunişti, la cel tradiţional românesc, format din sate, comune, oraşe şi regiuni.
În anul 2013, demersurile pentru revizuirea Constituţiei au fost, practic, abandonate. Motivul l-a constituit, de astă dată, criza politică şi guvernamentală, care a fost determinată de denunţarea, la 16 februarie, a Acordului A.I.E. de către liderul PLDM, demiterea prin moţiune de cenzură a Guvernului Vlad Filat şi formarea unui executiv nou pe scheletul aproape similar al fostei coaliţii majoritare, condus de Iurie Leancă, ex-viceprim-ministru şi ministru al afacerilor externe în guvernul anterior.
Note
1 Referendumul a fost organizat la 5 septembrie 2010 şi a avut ca obiectiv alegerea preşedintelui prin votul direct al alegătorilor. Rezultatele acestuia nu au fost validate, deoarece la urne s-au prezentat 30,29% dintre alegători, cvorumul necesar fiind de 1/3 dintre cetăţenii înscrişi pe listele de vot.
2 Alocuţiune rostită în Parlament, înaintea începerii votului pentru alegerea sa în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, Agenţia Interlic, din 16 martie 2012.
3 Agenţia Infotag, din 19 noiembrie 2012.
4 Agenţia Moldpres, din 25 septembrie 2012.
5 Idem.
6 În cadrul întrevederii cu preşedintele Nicolae Timofti, aflat în vizită la sediul Consiliului Europei de la Strasbourg, Agenţia Moldpres, din 3 octombrie 2012.
7 Agenţia Publika, din 17 iunie 2012.