Limba română în sfera învăţământului din Basarabia (I)
Pentru tipar
Şcoli naţionale. Învăţământ familial şi particular
Forme organizate de învăţământ în Moldova de Răsărit anterior anului 1812
În istoriografia rusă din perioada ţaristă a dominat ideea că până în 1812 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru nu au existat şcoli. Astfel, Alexis Nacco a opinat: „Până în 1812, în Basarabia nu a fost nici o şcoala de învăţământ public, din care cauză stările de jos ale locuitorilor erau complet analfabete. În ceea ce priveşte clerul şi boierii, apoi ei, cu o oarecare excepţie, nu prea străluceau faţă de oamenii din popor la compartimentul ştiinţei de carte. De fapt, doar funcţionarii ştiau să citească şi să scrie în moldoveneşte. Aceştia învăţaseră în şcoala de la Iaşi, unica în acea vreme, sau cu ajutorul preceptorilor”1. Aşadar, chiar dacă în Basarabia, după A. Nacco, nu au fost şcoli, totuşi în Moldova a existat învăţământ public şi particular, respectiv şi ştiinţă de carte, fie şi la un nivel scăzut. Deşi nu indică sursa, se pare că el s-a documentat din studiul protoiereului Petru Kuniţki, apărut în 1813, din care cităm: „Atât în Basarabia, cât şi în toată Moldova învăţământul e într-o stare foarte proastă. Nu numai locuitorii de rând nu sunt instruiţi, fiind complet analfabeţi, dar chiar boierii şi însuşi clerul nu prea străluceau faţă de oamenii din popor, dar nu din cauza că nu aveau dorinţă şi aptitudini, deoarece orice boier are unul sau doi învăţători străini şi copiii boierilor reuşesc uşor să înveţe limbile. Toţi boierii vorbesc, cu excepţia limbii materne, moldoveneşti, în greceşte şi franţuzeşte, iar mulţi − şi nemţeşte, şi italieneşte”2. Mult mai subiectivist s-a dovedit a fi Ioan Halippa, un alt istoric basarabean, care a declarat că odată cu încorporarea Basarabiei în Imperiul Rus, „pentru misiunea culturală a Rusiei s-a deschis un nou tărâm, puţin sau aproape necultivat. Pe toată întinderea noii regiuni încorporate nu era nici o şcoală temeinic organizată – publică, ecleziastică sau una specială. Şi aceasta nu a fost doar din cauza ocupării în decurs de şase ani (1806-1812) a principatelor Moldova şi Valahia de către armatele ruse cu prilejul războiului cu Turcia; întregul secol al XVIII-lea din istoria românilor se caracterizează prin lipsa oricărei mişcări culturale. Şcolile greceşti ce luau fiinţă din când în când – proiecte născute moarte ale domnitorilor fanarioţi, care doreau să promoveze în principate cultura elenă – erau într-o stare proastă, nu se bucurau de simpatia societăţii şi erau slab frecventate”3. Iar în continuare Ioan Halippa a expus părerea că în 1812 conştiinţa privind necesitatea şcolilor la populaţia provinciei româneşti anexate „sau cu totul lipsea, sau era foarte vagă”. Desigur, Ioan Halippa a idealizat misiunea culturală a Rusiei, în timp ce însăşi populaţia acestui stat era în mare parte analfabetă, cota ştiutorilor de carte, la mijlocul secolului al XIX-lea, conform unor „calcule generoase”, constituind circa 6% din numărul total al locuitorilor4. Nefiind acceptate şcolile greceşti, după cum susţine Ioan Halippa, a existat oare, ne întrebăm noi, o atitudine binevoitoare faţă de cele cu predarea în ruseşte deschise de ţarism? Iar enunţul că românii basarabeni nu conştientizau necesitatea şcolilor denotă o lipsă de respect faţă de neamul său. Prezenţa acestei necesităţi ne-o demonstrează dezvoltarea, în perioada respectivă, a învăţământului în dreapta Prutului. Şi românii basarabeni aspirau să deschidă şcoli, ei însă nu mai erau stăpâni în provincia răpită.
Respingând aserţiunea istoricilor ruşi despre inexistenţa în Basarabia, în anul anexării la Imperiul Rus, a şcolilor şi chiar a ştiutorilor de carte, Petre Cazacu a subliniat că ei au fost împinşi să susţină un asemenea neadevăr nu numai din interesul politic de a-i trece pe ruşi ca „eliberatori” ai moldovenilor de sub jugul turcesc, dar şi din dorinţa de a-i trece drept „luminători”5.
Nu toţi istoricii din perioada ţaristă au prezentat în modul acesta situaţia învăţământului de până la 1812. Bunăoară, P. N. Batiuşkov a scos în evidenţă un tablou contrar. Mai întâi, el a reprodus din cartea lui A. Nacco6 o scrisoare a mitropolitului Gavriil adresată în 1771 feldmareşalului Rumeanţev, în care se menţionează că domnitorul Grigore II Ghica, în prima sa domnie în Moldova (1726-1733), „a înfiinţat şcoli cu limbile de predare în greacă, slavonă şi română”. Aceste şcoli au funcţionat până în 1770, când, din cauza războiului şi a ciumei, şi-au întrerupt activitatea7. Din aceeaşi carte a lui A. Nacco a mai citat următoarele: „În 1793, domnitorul Moldovei i-a poruncit mitropolitului Iacob să-l informeze câte şcoli existau în acel timp şi dacă ele aveau învăţători. Mitropolitul i-a adus la cunoştinţă că şcolile sunt într-o stare proastă şi sunt slab frecventate”8. Totodată, îl citează şi pe Axentie Stadniţchi, care a menţionat: „Îngrijindu-se de instruirea românilor, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a decis să înfiinţeze şcoli româneşti în Focşani, Galaţi, Bârlad, Chişinău, Roman şi Huşi, dar războiul ruso-turc, care curând a început, l-a împiedicat să-şi realizeze intenţiile sale”9.
În realitate, aceste şcoli au fost înfiinţate nu numai graţie grijii mitropolitului Veniamin Costache, dar şi a domnului Moldovei, Alexandru Moruzi, care a dispus, prin hrisovul din 24 mai 1803, să fie deschise, „pe lângă şcoala ce este în Iaşi, încă alte patru şcoale de limba elinească şi moldovenească, adecă la târgul Focşani, i Bârlad, i Galaţii şi Chişinău”10.
Referindu-se în continuare la învăţământul de până în 1812, P. Batiuşkov a utilizat informaţia pusă în circulaţie de Aleksandr Silin, potrivit căreia episcopul Dimitrie Sulima, „venind la sfârşitul anului 1811 în Basarabia, a organizat o şcoală pentru copiii clerului la mănăstirea Curchi, unde iniţial locuise el, apoi a înfiinţat asemenea şcoli şi la mănăstirile Dobruşa, Hârjauca şi altele”11. La drept vorbind, din studiul lui A. Silin nu este clar când episcopul D. Sulima a fondat aceste şcoli. Pe de o parte afirmă că în decembrie 1811, D. Sulima „vine din Iaşi în Basarabia12”, iar pe de altă parte scrie că în ianuarie 1812 mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni pleacă pentru câteva luni la Sankt Petersburg13. Prin urmare, în calitatea sa de vicar, după plecarea mitropolitului, episcopul D. Sulima trebuia să se afle la Iaşi, dar nu în Basarabia. În plus, A. Silin a mai consemnat că episcopul Dimitrie, „sosind în Basarabia, a locuit în primele luni la mănăstirea Curchi, până i s-a pregătit locuinţa în oraşul eparhial principal”, adică Chişinău, timp în care, cu aprobarea mitropolitului Gavriil, a deschis şcoli pe lângă mănăstirile menţionate anterior14. Dar aceasta s-a putut întâmpla începând cu luna octombrie 1812.
În baza documentelor de arhivă, Pavel Lotoţki a remarcat că pe teritoriul dintre Nistru şi Prut au existat şcoli până în 1812. După cum a constatat însă, informaţia enunţată de A. Silin, despre organizarea şcolilor pe lângă mănăstiri de către D. Sulima, „nu se confirmă documentar”. Totuşi, potrivit fermei sale convingeri, şcoli primare pe lângă mănăstiri au existat. Pavel Lotoţki a tras această concluzie citând cererea din 28 aprilie 1813 a preotului Petru Ghentus din satul Alexăndreni, ţinutul Soroca, înaintată mitropolitului Gavriil de a-i permite să-şi dea copiii la învăţătură la mănăstirea Dobruşa, întrucât în satul unde păstorea nu era şcoală15. Dintr-o altă cerere a aflat că „în aprilie 1815, negustorii şi alţi locuitori din Chişinău au adresat mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni rugămintea de a înfiinţa o şcoală şi de a le plăti învăţătorilor, potrivit vechiului obicei al pământului, din venitul oraşului, numit al cotului. Precum reiese din această cerere, în Chişinău a existat o şcoală numită domnească, pentru care se aloca venitul cotului. Către anul 1812 şcoala nu mai funcţiona. Tot în această cerere se mai menţionează că la 16 decembrie 1812 mitropolitul Gavriil l-a numit învăţător pe dascălul Gheorghe Popa cu misiunea să înveţe copiii pe lângă biserica Sf. Ilie. Dar peste câteva luni, casa în care se afla şcoala a fost utilizată de către clerul acestei biserici pentru alte necesităţi şi, drept urmare, procesul de învăţământ s-a întrerupt. Apoi s-a dat pentru şcoală o casă a bisericii Naşterea Maicii Domnului, unde au fost adunaţi copiii. Însă, peste o vreme, casa a fost dată protopopului Lupu şi şcoala iarăşi s-a închis”16. Pe lângă biserica Naşterea Maicii Domnului (Măzărachi) din Chişinău a existat o şcoală şi mai înainte. Dintr-un dosar de arhivă din 1813 Constantin N. Tomescu a aflat că în 1800 această biserică chişinăueană a dat unui ecleziarh Vasile casă de locuit, cu îndatorirea să-i înveţe în ea carte pe copiii din parohie. Între timp, biserica şi-a făcut „casă de şcoală alta cu dascăl rânduit” de mitropolie, iar Vasile deveni preot17.
Cercetând dosarele despre hirotonisirea candidaţilor la preoţie, depozitate în Arhivele Consistoriului din Chişinău, arhiepiscopul Gurie Grosu a găsit în ele mărturii referitoare la studiile acestor candidaţi, ele servind drept temei pentru a răspunde afirmativ la întrebarea dacă au existat şcoli în Basarabia înaintea răpirii ei de către Rusia. Bunăoară, într-un dosar din 1814, Gurie Grosu a găsit că dascălul Ştefan Istrati a învăţat la şcoala din satul Bumbăta; candidatul la funcţia de preot la biserica Sf. Dumitru din satul Selemet, de curând construită, şi-a făcut studiile la şcoala din Holercani; preotul Lupu Vartic, hirotonisit în 1786, a învăţat în satul Işnovăţ, ţinutul Orhei; în calitate de învăţător al diaconului de la biserica Sf. Nicolae din Dănuţeni, se menţionează într-un dosar din 1816, i-a fost preotul Vasile din satul Buda; în 1816 a fost ridicat la rangul de preot diaconul de la biserica din Truşeni, care, hirotonisit diacon în 1796, a învăţat carte de la dascălul Costache din Truşeni; preotul de la biserica Sf. Nicolae din Cobâlca, potrivit unui act din 1816, învăţase carte de la dascălul Strătilă din satul Răspopeni; dascălul Gavril Munteanu din satul Scumpia, hirotonisit, în 1816, preot la biserica din Soci, ţinutul Făleşti18, „a învăţat carte, a ceti şi a cânta în şcoala din satul Scumpia”; în martie 1813, locuitorii satului Parcani se plângeau mitropolitului Gavriil că preotul lor, mâniindu-se pe ei, a dat ordin dascălului să nu-i primească la şcoală pe copiii lor19.
În decembrie 1813, dascălul Ioan Hâncu de la biserica Sf. Haralampie din Chişinău, care învăţase „carte, a ceti, a scrie şi a cânta moldoveneşte la dascălul Ştefan din satul Săreţii”, a cerut să i se aprobe hirotonia în diacon la biserica Naşterea Maicii Domnului (Măzărache) din Chişinău20.
Despre existenţa, până în 1812, a unei şcoli în satul Moleşti, ţinutul Hotărniceni, aflăm dintr-un document din februarie 1814 ce conţine date biografice referitoare la dascălul Gavril Robu de la biserica din acest sat. În vârstă de 20 de ani, dascălul fuseseră botezat de preotul Nicolae din satul Horeşti, ţinutul Lăpuşna. Pe când era mic, după moartea tatălui său, el a fost luat de către episcopul Meletie al Huşilor, „pe lângă care a învăţat să citească şi să scrie în moldoveneşte. Peste patru ani, episcopul l-a dat sub îndrumarea protoiereului Onufrie Baltagă de la biserica din Moleşti, pentru a-i învăţa pe copii în şcoala de aici”. După ce i-a învăţat pe copii timp de doi ani, el a îndeplinit funcţia de dascăl la biserica din Moleşti21.
Potrivit informaţiei dintr-un dosar de arhivă din 1815, consultat de Constantin Tomescu, dascălul Gheorghe de la biserica din satul Ocniţa, ţinutul Hotin, învăţase carte „la un dascăl vestit Proca Mihail” din Iaşi. La rândul său, dascălul Gheorghe a avut şcoală în satul Arioneşti. Dintre copiii care au fost la el „la şcoală” era şi unul care a devenit preot, „anumi Vasile, tot din Arioneşti”22.
Desigur, susţine Petre Cazacu, „Moldova de pe acele timpuri n-avea mulţi cărturari sau chiar simpli ştiutori de carte; nu erau timpurile acelea prielnice pentru cultură în genere şi cultură naţională îndeosebi pe aceste locuri”. Totuşi Moldova „nu putea fi socotită ţară fără ştiinţă de carte, fără cultură”. „Că boierimea ştia carte moldovenească şi grecească, menţionează în continuare Petre Cazacu, se dovedeşte din actele scrise şi semnate de ei în acele timpuri, din toate dosarele şi condicile administraţiei şi justiţiei moldoveneşti, ţinute de cărturari moldoveni până la 1830 şi mai târziu chiar. Despre clericii moldoveni din acele timpuri şi despre călugări nu se poate vorbi ca despre agramaţi; ei toţi ştiau a citi, a scrie şi a cânta moldoveneşte, altfel n-ar fi fost admişi la funcţiile lor. Dovadă sigură despre acest lucru sunt condicile bisericeşti scrise moldoveneşte în Basarabia până la 1872, cu toate că este sigur, chiar după istoricii ruşi, că în Basarabia nu a fost deschisă de ruşi nici o şcoală specială moldovenească”23.
În pofida vicisitudinilor timpului, procesul de instruire în Moldova medievală s-a manifestat nu numai în cadrul unor forme organizate de învăţământ, dar şi ca urmare a aplicării instruirii particulare şi în familie24, care a persistat în stânga Prutului şi după actul fraudulos din 1812.
Istoriografia sovietică moldovenească a tratat în mod echivoc problema referitoare la existenţa în Basarabia, până la 1812, a unor forme organizate de învăţământ. Pe de o parte, a pus în circulaţie informaţia despre deschiderea, la mijlocul secolului al XVIII-lea, a unor şcoli la Iaşi, Huşi, Roman, Rădăuţi, în 1766 – „în toate capitalele de ţinut ale Moldovei”, apoi – „pe lângă mănăstirea Putna, în Hotin şi în alte oraşe din Moldova”, iar pe de altă parte, pentru a sublinia pretinsa „importanţă progresistă” a anexării Basarabiei la Imperiul Rus, a comunicat cititorilor: „În timp ce la Iaşi şi în alte oraşe din Moldova de peste Prut existau unele şcoli care funcţionau regulat, în Basarabia nu erau asemenea şcoli. De regulă, aici se învăţa carte numai pe lângă biserici şi mănăstiri”25. Prin urmare, şcoli totuşi au existat. În plus, cei care îşi făceau studiile în şcolile din dreapta Prutului oare nu erau trimişi în calitate de funcţionari sau slujitori bisericeşti prin întregul principat? De pildă, preotul Nicolae de la biserica din satul Căinari, ţinutul Hotărniceni, scria, în 1814, că a învăţat timp de cinci ani „la şcoala de la Socola, după cum şi atestatul mă mărturiseşte”26.
Pentru a amplifica confuzia, cu scopul de a glorifica rolul Rusiei, istoriografia sovietică moldovenească a inventat în acest sens următoarea formulare: „Până în 1812, în Basarabia n-a existat nici un sistem de şcoli permanente de stat. Un astfel de sistem a luat naştere abia după 1812, prima instituţie de învăţământ de stat din Basarabia fiind Seminarul Teologic din Chişinău”27. În primul rând, este incorect să priveşti teritoriul dintre Prut şi Nistru ca porţiune izolată şi nu ca parte integrantă a Principatului Moldovei, în cadrul căruia a existat totuşi un sistem de şcoli, ele nefiind permanente din cauza războaielor ruso-turce. În al doilea rând, Seminarul Teologic din Chişinău era subordonat Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, iar Seminarul din Socola, deschis în 1803, – Mitropoliei Moldovei, adică tot unei instituţii ecleziastice, şi atunci care seminar era de stat şi care nu?
Deşi istoricul Andrei Eşanu a remarcat existenţa şcolilor în Chişinău în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, menţionând în mod deosebit despre înfiinţarea şcolii domneşti28, istoriografia oficială a continuat să propage ideea privind inexistenţa până în 1812 a unui sistem de şcoli în Basarabia29.
Ca urmare a demascării, începând cu anul 1989, a tendinţei de mistificare a istoriei Basarabiei, A. Eşanu a demonstrat din nou, în lumina documentelor vremii, că procesul de devenire a Chişinăului „ca centru de învăţământ a început nu după 1812, cum se arată frecvent în literatura de specialitate, ci mult mai înainte”. Evenimentul principal în istoria învăţământului din acest oraş de până la 1812 a fost deschiderea, în 1803, a unei şcoli domneşti30. Ulterior, A. Eşanu a prezentat un tablou amplu al formelor organizate de instruire din Principatul Moldovei în secolul al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, din cuprinsul căruia rezultă că pe teritoriul dintre Prut şi Nistru a existat până în 1812 un anumit sistem de şcoli31.
Aşadar, până în 1812, în Principatul Moldovei, inclusiv în stânga Prutului, au existat şcoli, iar ocupaţia militară rusă, instalată în perioada războiului ruso-turc din anii 1806-1812, a avut un impact negativ asupra activităţii lor.
Şcoli româneşti în Basarabia după anexare
După încorporarea teritoriului dintre Prut şi Nistru al Principatului Moldovei în Imperiul Rus, pe durata a câtorva decenii, reţeaua de şcoli de tip rusesc din provincia românească anexată a evoluat extrem de lent, din cauza dezvoltării slabe a sistemului de învăţământ din cadrul imperiului, instruirea în puţinele şcoli ale acestei reţele, deschise între timp, efectuându-se în limba rusă.
Un timp, sub regimul ţarist, au funcţionat şi o serie de şcoli româneşti. Însă majoritatea dintre ele au avut o existenţă efemeră. La drept vorbind, nici nu cunoaştem prea multe detalii despre aceste şcoli, din cauza prezenţei unor puţine mărturii documentare, ca urmare a faptului că ele nu erau subordonate instituţiilor statului. Expunem în acest sens câteva probe documentare.
În cadrul şedinţei din 5 octombrie 1812 a Dicasteriei Exarhiceşti din Chişinău a fost examinată petiţia dascălului Ioan Bogdaproste, prin care acesta a solicitat să fie confirmat în calitate de dascăl la biserica Sf. Gheorghe din satul Gura Galbenei, ţinutul Hotărniceni, şi să i se permită să deschidă o şcoală în acest sat. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a formulat următoarea rezoluţie, scrisă în ruseşte pe cererea dascălului: „Petiţionarul să fie numit la această biserică. În afară de aceasta, să i se îngăduie să deschidă o şcoală moldovenească pentru a instrui copiii care vor dori să înveţe la el”32.
La 1813, funcţiona o şcoală pe lângă biserica Măzărache din Chişinău. Dascălul Gheorghe Popovici de la această biserică i-a scris mitropolitului Bănulescu-Bodoni într-o petiţie pe care i-a adresat-o în noiembrie 1813: „Neocolită bucurie am avut şi am de când cu a î. p. s. voastre poruncă şi blagoslovenie m-am rânduit învăţătoriu de copii în limba moldovenească la biserica lui Măzărache”. Iar în continuare a formulat rugămintea să i se dea „câţiva bani”, deoarece „lipsa celor trebuincioase casii neertat cere cea de nevoie hrană şi îmbrăcăminte”. Deşi avea „o viişoară”, aceasta însă „puţin sporiu aduce peste plata ostenelii”. Mitropolitul a poruncit Dicasteriei să cerceteze dacă „nu ia acest dascăl plată de la copii”. S-a constatat că dascălul a luat plată „pentru învăţătura copiilor”, şi anume: 5 lei de la Sârghi Lazăr, 2 lei de la văduva Smaranda, 4 lei de la Stati Grosu, 1,2 lei de la Gheorghe Abăgeriul şi 3 lei de la Dima Cojocaru. În actul întocmit de secretarul Jadanov se menţionează că dascălul Popovici a primit bani numai de la aceşti cinci părinţi, urmând ca pentru ceilalţi copii să găsească „un dascăl de limba rusă”33.
Dintr-un dosar de arhivă, Constantin Tomescu a aflat că în 1813, în satul Mânzăteşti, ţinutul Iaşi, era un dascăl „deosebit”, pe nume Toader, fiu de preot, care „învaţă şi copii, şi slujeşti şi la bisărică”34. Tot acest cercetător a mai depistat informaţia că la 1814 era şcoală în satul Brătuleni, la care îşi dăduse copiii şi preotul Ştefan din satul Sărăţica, ţinutul Hotărniceni35.
Printr-un raport din 1814, protopopul Ioan Dimitriu al ţinutului Lăpuşna i-a comunicat mitropolitului Bănulescu-Bodoni: „Vasăli holteiu, ficiorul lui Pentelii din satul Mileştii, ştiind puţănă carte, l-au tocmit 8 oameni din satul Buiucanii ca să le înveţi copii carti, fiind copii mici, nefiind de vărstă di a mergi la altă şcoală, la cari s-au dat şi casă pentru copii pentru învăţătură”36.
La 5 decembrie 1823, locuitorii satului Buiucani, ţinutul Orhei, au solicitat conducerii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului să i se dea voie dascălului Vasile Pintilie să-i înveţe pe copii „în limba naţiei moldoveneşti”37. Dascălul Vasile Pintilie, de 35 de ani, fiu de ţăran, era trecut la tagma duhovnicească prin ordinul din 29 iulie 1815 al Dicasteriei, dar din acest an, fiind inclus în lista slujitorilor de la biserica din Buiucani, el nu a exercitat nicio funcţie bisericească. Examinând petiţia în cadrul şedinţei din 17 decembrie 1823, membrii Dicasteriei s-au oprit asupra certificatului eliberat în 1815 de către Dicasterie lui Vasile Pintilie, în care se menţiona că el urma să înveţe copiii până când va fi numit într-o funcţie. Însă, după scurgerea a nouă ani, constatau membrii Dicasteriei, V. Pintilie nu numai că nu şi-a căutat un loc liber la vreo biserică, dar nici nu s-a adresat conducerii eparhiale pentru a-i acorda un post vacant. Prin urmare, citim în verdict, având în vedere această cauză, dar şi faptul că el, provenind din categoria socială a ţăranilor, nu a prezentat niciun act ce i-ar da dreptul să fie admis în tagma duhovnicească, solicitarea nu poate fi satisfăcută. Mai mult decât atât, membrii acestei instituţii ecleziastice au decis să fie anulat certificatul eliberat lui V. Pintilie în 1815 şi, totodată, să se dea dispoziţie ca el să fie exclus din lista slujitorilor bisericii din Buiucani38.
Deoarece şcolile cu predarea în limba română nu aveau statut oficial, organele statului interveneau şi le sistau activitatea, aşa cum s-a întâmplat, bunăoară, cu şcoala din Ciutuleşti.
În reclamaţia înaintată conducerii eparhiale, postelnicelul Dumitru Răileanu din satul Ciutuleşti, ţinutul Iaşi, a explicat că el a construit în acest sat o biserică de stuf, o clopotniţă şi gard de piatră în jurul bisericii. Pe deasupra, a zidit şi o casă de piatră pentru şcoală, în care să înveţe copiii din sat, stabilind pentru învăţător suma de 200 de lei anual, dar protoiereul Pavel Chişleacov i-a interzis dascălului să-i înveţe pe copii, din care motiv a rugat să i se acorde dascălului permisiunea de a-i instrui. Rezoluţia din 7 martie 1829 a arhiepiscopului Dimitrie Sulima, consemnată pe cererea postelnicelului, a fost următoarea: „Să i se comunice protopopului Chişleacov ca el să nu-i împiedice dascălului de la Ciutuleşti să-i înveţe pe copii să citească după cărţile bisericeşti, să cânte cântece bisericeşti şi să scrie”39.
Despre existenţa la mijlocul secolului al XIX-lea, în judeţele Orhei şi Chişinău, a câtorva şcoli româneşti se poate deduce din următorul caz. În cadrul şedinţei din decembrie 1856 a Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău a fost audiată comunicarea oficială a supraveghetorului Şcolii Judeţene nr. 2 din Chişinău, Simion Tarapanov40, prin care acesta a adus la cunoştinţă că, după cum i-a raportat învăţătorul şcolii parohiale din Orhei, în multe sate din judeţul Orhei sunt şcoli deschise fără permisiune din partea conducerii şcolilor. Fiind întrebaţi pe ce temei legal îi învaţă pe elevi, învăţătorii acestor şcoli răspundeau că îi învaţă cu învoirea Consistoriului. La 30 aprilie 1856, S. Tarapanov a vizitat personal şcolile aflate în subordinea sa şi a descoperit în satul Ignăţei, judeţul Orhei, o şcoală cu 12 elevi, al căror învăţător era Pavel Dascăl, fiu de dascăl, originar din satul Bursuc, judeţul Soroca, care poseda certificat cu privire la deschiderea şcolii, eliberat, la 15 ianuarie 1856, de către protopopul, preotul Fiodor Vijinschi din satul Scorţeni. Având în vedere cele expuse în comunicarea oficială pe care a prezentat-o, Tarapanov a solicitat Consistoriului să-l informeze pe ce bază legală preoţii eliberează certificate prin care se acordă dreptul de a deschide şcoli în sate. Concomitent, el a mai rugat să i se pună la dispoziţie lista şcolilor din judeţele Chişinău şi Orhei, deschise cu aprobarea Consistoriului41.
Potrivit informaţiei pe care o deţinea Consistoriul, şcolile de pe lângă bisericile din Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prevăzute pentru a-i învăţa pe copiii sătenilor să citească, să scrie, să spună rugăciuni şi să cunoască noţiunile de bază ale catehismului, „au fost înfiinţate în virtutea decretului secret al Sf. Sinod din 29 octombrie 1856, conducerea eparhială fiind obligată să câştige bunăvoinţa clerului din parohii şi să-l stimuleze ca să deschidă şcoli pe lângă biserici, care să fie simple şi adaptate la viaţa poporului”42. Anual, protopopii urmau să prezinte Consistoriului informaţii privitoare la numărul şcolilor, învăţătorilor şi elevilor, pe care Consistoriul, la rândul său, avea să le adreseze Sinodului.
Pentru a-i da răspuns lui Tarapanov, Consistoriul a apelat şi la raportul din 20 ianuarie 1856 al protopopului judeţului Orhei, protoiereul Simion Baltaga, în care acesta a înfăţişat astfel situaţia învăţământului din cadrul judeţului: 1. În judeţul Orhei lipsesc şcoli pentru copiii sătenilor, întreţinute de biserici şi aflate în grija clerului, independent de alte instituţii, întrucât bisericile, fiind sărace, nu sunt în stare să întreţină asemenea şcoli. 2. De asemenea lipsesc şcoli săteşti subordonate altor instituţii, neîntreţinute de cler, dar care participă la instruirea elevilor din aceste şcoli. 3. Pe timp de iarnă, în multe sate din judeţul Orhei, în condiţii de casă, clerul, personal sau cu ajutorul pisarilor rurali şi al altor persoane ştiutoare de carte, îi învaţă pe copii să citească, să spună rugăciuni, să cunoască simbolurile credinţei şi noţiunile de bază ale catehismului, dar în ultima perioadă a anului 1855, ca urmare a ordinului dat de către şeful judeţului Orhei, acest mod de a-i învăţa pe copiii din localităţile rurale a fost suprimat, sub pretextul că învăţătorii trebuie să posede certificate eliberate de către Direcţia Liceului Regional din Chişinău, ce ar adeveri dreptul de a instrui, recomandându-le sătenilor să-şi dea copiii la învăţătură în şcoala parohială din Orhei43.
Luând în consideraţie informaţiile din raportul protoiereului Simion Baltaga şi ordinul şefului judeţului Orhei, Consistoriul a constatat: clerului i s-a poruncit să anunţe locuitorii acestui judeţ ca ei să nu-şi dea copiii la învăţătură persoanelor laice care nu dispun de certificate eliberate de către conducerea şcolilor, dar nu să închidă şcolile deschise pe lângă bisericile din judeţul Orhei ca urmare a ordinului emis la 29 mai 1836 de către Sf. Sinod cu privire la copiii sătenilor, prin care responsabilitatea de a-i instrui a fost pusă pe seama clerului. De aceea, încă la 29 noiembrie 1856, Consistoriul i-a dat dispoziţie protoiereului Simion Baltaga să restabilească şcolile care au existat pe lângă biserici.
În acest context, Consistoriul a enumerat localităţile din judeţul Chişinău în care activau şcoli, şi anume: în satele Durleşti, Truşeni, Băcioi, Lozova, Străşeni, Sadova, Sireţi, Costeşti, Răzeni, Mereni, Bujor, Cărpineni, Volcineţ, Nisporenii de Sus, Mileşti, Vărzăreşti, Tuzora şi târgul Hânceşti. Însă Consistoriul nu era informat pe ce bază preoţii eliberează certificate pentru a deschide şcoli în sate.
Sfârşind examinarea comunicării oficiale, Consistoriul a dispus: supraveghetorului Şcolii Judeţene nr. 2 din Chişinău să i se comunice toată informaţia pe care Consistoriul o are referitor la subiectul abordat44.
Nu încape îndoială că învăţătura în aceste şcoli decurgea în limba română, din simplul motiv că erau organizate din iniţiativa preoţilor.
Drept argument serveşte şi următoarea afirmaţie a scriitorului Aleksandr Afanasiev-Ciujbinski45, după ce a întreprins o călătorie prin Basarabia: „Este dificil să deschizi şcoli în satele moldoveneşti: instruirea în moldoveneşte nu este permisă, iar în ruseşte se vor găsi puţini doritori”46.
Note
1 Бессарабские областные ведомости, nr. 94 din 2 decembrie 1881, p. 535; А.Н., Очерк гражданского устройства Бессарабской области с 1812-1828 г., în „Записки Императорского Одесского Общества Истории и Древностей”, Одесса, 1900, том XXII, p. 151.
2 П. Куницкий, Краткое статистическое описание заднестровской области, присоединенной к России по мирному трактату, заключенному с Портою Отоманскoю в Бухаресте 1812 года, С.-Петербург, 1813, p. 28.
3 И. Халиппа, Очерк истории народного образования Бессарабии в первой половине XIX-го века, în „Труды Бессарабской Губернской Ученой Архивной Комиссии”, Кишинев, 1902, том II, p. 119.
4 А.Г. Рашин, Население России за 100 лет, Москва, 1956, p. 289.
5 P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918, Chişinău, 1992, p. 184.
6 А. Накко, История Бессарабии с древнейших времен, Одесса, 1876, часть II, p. 440-441.
7 П.Н. Батюшков, Бессарабия. Историческое описание, С.-Петербург, 1892, p. 156.
8 Ibidem.
9 А. Стадницкий, Меры о развитии просвещения в Бессарабии по присоединении ее к России в 1812 году, în „Кишиневские епархиальные ведомости”, 1889, nr. 5, p. 215.
10 Uricariul. Cuprinzătoriu de hrisoave, firmanuri şi alte acte ale Moldovei. Sub redacţia lui Teodor Codrescu, Iaşi, 1853, partea a III-a, p. 25.
11 П.Н. Батюшков, op. cit., p. 158.
12 Realmente, în perioada respectivă, prin denumirea de Basarabia se subînţelegea doar zona de sud a spaţiului dintre Prut şi Nistru. Evident, prin această denumire geografică, A. Silin a avut în vedere tot spaţiul din stânga Prutului.
13 А. Силин, Димитрий архиепископ Кишиневский и Хотинский, în „Кишиневские епархиальные ведомости”, 1867, nr. 2, p. 47-48.
14 Ibidem, p. 48-49.
15 П.А. Лотоцкий, История Кишиневской Духовной Семинарии, Кишинев, 1913, р. 11-12. Referitor la cererea preotului Petru Ghentus se menţionează şi în Arhivele Basarabiei, 1933, nr. 4, p. 316.
16 П.А. Лотоцкий, История Кишиневской Духовной Семинарии, р. 12. Documentul respectiv este publicat de Constantin N. Tomescu în Arhivele Basarabiei (1936, nr. 2-3, p. 21-22), de unde îl reproducem în continuare (vezi Anexa 1).
17 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1933, nr. 4, p. 319.
18 După 1812, ţinutul Iaşi era numit în mod oficial şi Făleşti.
19 Arhiepiscop Gurie, Câteva extrase din arhive despre şcolile bisericeşti din Basarabia, înaintea anexării ei de către Rusia, în „Revista Societăţii Istorico-Arheologice din Chişinău”, 1921, vol. XIII, p. 62-64.
20 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1934, nr. 3, p. 245.
21 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 474, f. 5.
22 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1936, nr. 2-3, p. 54.
23 P. Cazacu, op. cit., p. 185.
24 Ibidem, p. 187; A. Eşanu, Contribuţii la istoria culturii româneşti (Moldova medievală), Bucureşti, 1997, p. 283-287, 362-365.
25 Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1967, vol. I, p. 387-388, 492.
26 Arhivele Basarabiei, 1935, nr. 1, p. 40-41.
27 I.A. Anţupov, A.I. Babii, V.I. Jukov, I.G. Ivanov, Însemnătatea istorică a alipirii Basarabiei la Rusia în 1812, Chişinău, 1969, p. 83.
28 А. Ешану, Школы Кишинева во второй половине XVIII – начале XIX в., în „Известия Академии наук МССР”, Серия общественных наук, 1978, nr. 2, p. 87-93.
29 Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1984, p. 202; Т.А. Крачун, Развитие школы и педагогической мысли в Молдавии, Кишинев, 1985, р. 48; И.Ф. Иовва, Передовая Россия и общественно-политическое движение в Молдавии (первая половина XIX в.), Кишинев, 1986, р. 192.
30 A. Eşanu, Şcoala domnească la Chişinău la începutul secolului al XIX-lea, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 3, p. 14-15.
31 A. Eşanu, Contribuţii la istoria culturii româneşti (Moldova medievală), p. 338-378.
32 ANRM, F. 733, inv. 1, d. 46, f. 789v-790.
33 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1934, nr. 3, p. 229-230.
34 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1933, nr. 4, p. 319.
35 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1935, nr. 2, p. 143.
36 C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, 1935, nr. 1, p. 35. În sursa respectivă este scris eronat „satul Butcanii”.
37 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4303, f. 2.
38 Ibidem, f. 5.
39 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 6296, f. 2.
40 Simion G. Tarapanov (1816-?), fiu de negustor, originar din judeţul Olviopol (sau Ananiev, conform altei surse), gubernia Herson, unde părinţii săi stăpâneau 750 de desetine de pământ. Absolveşte Şcoala Judeţeană din Chişinău şi, la 21 februarie 1834, este numit învăţător la Şcoala Judeţeană din Bender, de unde, la 9 iunie 1835, este transferat la Şcoala Judeţeană din Chişinău ca profesor de limba română. Suplimentar, predă şi istoria. La 26 august 1836, după ce a susţinut examenele la Liceul Regional din Chişinău, el este confirmat în calitate de profesor de istorie. Pe deasupra, a predat desenul (august 1836 – februarie 1837) şi limba rusă (15 octombrie 1837 – 1 martie 1838), iar din 1842 a început să exercite şi funcţia de supraveghetor al şcolii. La 25 mai 1850, S. Tarapanov este trecut la Şcoala Judeţeană nr. 2 din Chişinău în calitate de supraveghetor, funcţie pe care o deţinea şi în 1874 [Informaţii extrase din: ANRM, F. 152, inv. 5, d. 11 (stat personal din 1836); F. 152, inv. 5, d. 19, f. 4v-5 (stat personal din 1839); F. 152, inv. 5, d. 38, f. 13-16 (stat personal din 1840); F. 152, inv. 6, d. 15, f. 4-5 (stat personal din 1851); F. 152, inv. 6, d. 23, f. 3-8 (stat personal din 1852); F. 152, inv. 6, d. 30, f. 4-8 (stat personal din 1853); F. 152, inv. 6, d. 145 (stat personal din 1874)].
41 ANRM, F. 208, inv. 1, d. 26, f. 212-213.
42 Ibidem, f. 213.
43 Ibidem, f. 214-215.
44 Ibidem, f. 216-217.
45 Aleksandr St. Afanasiev (1817-1875), scriitor, publicist şi etnograf ucrainean. Pseudonimul literar: Ciujbinski. Este autorul culegerii de versuri în limba ucraineană Ce-am avut la inimă (1855). Dintre lucrările sale cu caracter etnografic o remarcăm pe cea intitulată O călătorie prin Rusia de Sud (1861, partea I; 1863, partea a II-a), redactată în limba rusă. Partea a doua a lucrării, cu genericul Schiţe nistrene, conţine informaţii referitoare la Basarabia, acumulate de autor în timpul călătoriei de documentare pe care a întreprins-o prin această provincie. Opera: А. Афанасьев-Чужбинский, Поездка в Южную Россию. Часть II. Очерки Днестра, Санкт-Петербург, 1863, 440 р.
46 А. Афанасьев-Чужбинский, Поездка в Южную Россию. Часть II. Очерки Днестра, Санкт-Петербург, 1863, p. 19.