Ne-a spart fortuna-n două răsuflarea
Pentru tiparNe-a spart fortuna-n două răsuflarea
Eu m-am născut în graiul dulce-al mamei,
M-au legănat şi muntele, şi marea.
Până la Tisa se-auzea cântarea
Pe mal nistrean crestată-n buza lamei.
Ne-a spart fortuna-n două răsuflarea.
Şi azi mai sângerează rana dramei,
Când dai, la Prut, umil, uiumul vamei
Să poţi să duci la Putna neuitarea.
În geana toamnei, când s-a stinge-n zare
Duiosul, jalnic ţipăt de cocor,
Pe ultim drum mă duceţi la culcare
Sub tremur viu de falnic tricolor.
Eu m-am născut în România Mare
Şi-n România Mare-aş vrea să mor.
Vă eclipsează statul planeta Eminescu
S-au stins ca versul clasic printre cezuri şi rime,
Dar au rămas în inimi, sclipinde nestemate,
Pe stele călătoare, planeţi, unde-s gravate
Pe veci ale lor nume şi faptele sublime.
Mai sunt, în timpul nostru, hâzenii dând din coate,
Cu merite de paie şi nume anonime
(Scofală, Plagiatu, Frustratu, Neicanime...),
Să intre cu ciubota drept în eternitate.
E un temei din veacuri al dreptului, firescul:
Nu-ţi cade fără merit din cer, de nicăieri.
Să fiţi voi regi ori cutre, curtean sau cutărescu,
Clonaţi în eprubete, pe-o oră cavaleri,
Cadavre-n debarale de astăzi şi de ieri,
Vă eclipsează statul planeta Eminescu.
Ca un Òcnus, damnat ne-ncetat să-mpletească
Ca suveica prin rost prin granit trece dalta.
Se-nmlăd ìe ca joarda potrivnica rocă,
Coborâtă din creste în silva barocă
Să se-nşùrube-n ceruri liană cu alta.
Un feeric peisaj când o vezi cum revocă
Siniliul din cer cu statura-i, cobalta.
Inspiraţia, dură, nu ştie ce-i halta.
Creatorul dă rocăi pecete de cocă.
Se zgâieşte uitarea să-ţi sfâşie struna.
La cea moară din deal nu mai e morăriţa.
Tu ornezi şi ornezi stofa ta adamască
Ca un Òcnus, damnat ne-ncetat să-mpletească
O frânghie, pe care i-o mùrsecă-ntruna
La alt capăt, iavaş, insolent, măgăriţa.
N-am trecut prin viaţă ca prin hol
N-am trecut prin viaţă ca prin hol.
Zeci de chipuri îmi înţes ogorul:
Macbeth, Hamlet, Stockman, revizorul...
Toate mi-s şi aisberg, şi atol.
Sună goarna,-mi spune regizòrul,
Că e timpul, frate rostogol,
Să porneşti bugìa şi motorul
Să-ţi interpretezi şi propriul rol.
Intru-n dans cu toată pasiunea.
Mă sufoc. Să-mi joace festa rolul?
Sar, nebune, pulsul, tensiunea.
Gâlgâie-n furtun colesterolul.
Brusc, un íctus stinge crud tirolul*
Şi-mi încheie, sacră, misiunea.
____
*Aici: valsul tirolez.
O fi fiind ea, viaţa,-n cer frumoasă
Îşi pipăie ecluzele stihia.
Se smulg din frâu gheţarii, telegarii.
La pândă stau vulcanii ca ogarii.
Pătrunde-n oase cancer agonia.
Dolfanii-o iau spre cosmice fruntarii.
Cupéţu-şi mută-n buncăr prăvălia.
Un cap-de-porc îşi dibuie frânghia.
Se roagă-a mântuire tipicarii.
Se-aruncă-n hău prostraţii, mimând doxe,
Convinşi că astfel urcă la Zamolxe.
Din arcă-mi fac, dibaci ca Noe, casă,
Ridic spre Ararat pânzele-n vânt.
O fi fiind ea, viaţa,-n cer frumoasă,
Dar mai frumoasă-i, parcă, pe pământ.
E cu ochi şi cu sprâncene: cu asemenea şrapnele...
Ţari setoşi de măreţie, toţi sunt oale şi ulcioare.
Dorm în colbul de arhivă schiţe, planuri, stratageme,
Pacte, note, protocoale, uneltiri făcute gheme,
Numai nu şi testamentul ţarului Petru cel Mare.
Lungul vis spre anatolii nu a fost surpat de vreme.
Ţinta clară chiar de-i scapă marii flote militare,
O preia-n vizor flotila de femei şi fete, care
Ştiu să unduie la bară şi să joace la extreme.
Şi-au scos blondele rusine tehnica de-naintare:
Ochi albaştri ca cicoarea, busturi tari, împlătoşate,
Mersul lin ca de felină, unduiri de şolduri plate,
Răscroieli pân-la burice, pân-la poli – posterioare.
E cu ochi şi cu sprâncene: cu asemenea şrapnele
Poţi răzbi cu uşurinţă spre Bosfor şi Dardanele.