Mânzul cu coarne sau „Vârtejul în deşert”
Pentru tiparNanoroman
– Linişteeeeeee!
– Silence!
– Рты позакрывайте!
– Ţssssssssst!
În minte, în inimi, şi în organele interne e vamă. Altceva nimic.
Vama este biserica ministerului finanţelor în particular şi a guvernului în ansamblu. Vama în viziunea lor este mântuirea noastră.
Lucru ştiut, în biserică trebuie să te închini, să crezi şi să speri. Dar mai mare decât credinţa şi speranţa a fost şi va fi dragostea fără rezerve... pentru vameş, fiindcă înfricoşata judecată este munca Lui de fiecare zi.
Judecătorul a anunţat pauză de cafea.
Popoarele adunate de o parte şi de alta ale frontierei amuţiră, ridicând spre ceruri ochii înlăcrimaţi de puterea rugilor.
Iisus, Allah, Buddha, Crişna şi cu Rama, Zaratustra, toţi zeii, inclusiv isteţul Hermes, protectorul de bişniţă, sunt rugaţi să facă uz de nemărginita lor putere ca să-i priască domnului vameş cafeaua.
Doar acel care nu a trecut vreodată dintr-o ţară în alta (din păcate avem şi din aceştia, deşi noi ne-am deprins să ne mutăm pe parcursul istoriei dintr-un imperiu în altul cu tot cu grăniceri) nu ştie cât de important este să-i facă bine domnului vameş cafeaua.
Buna derulare a ritualului trecerii licorii brune prin esofagul persoanei publice fericeşte naţiunile, provoacă o încălzire globală în sensul politic şi mai puţin politic al cuvântului.
Cafeaua bună înseamnă ploaie la vreme, fiindcă li se permite norilor să treacă frontiera. Cafeaua proastă înseamnă agricultură fără tractoare şi poezie naţională fără haiku.
Muriţi, vameşul serveşte cafeaua!
Gata, vine ora adevărului!
* * *
Ilie Calu, vameş-maior, pogorî din cerul lui, vameş de tot, şi se arătă mulţimii. Privirea Sa trecu ca un laser prin oameni şi baloturi, micşorându-le semnificativ dimensiunile. După aceasta el binevoi sa înjure scurt, fără răutate, într-o singură frază cu şase subordonate, întreprinderile textile din Turcia şi se aşeză pe un scăuieş de contrabandă pentru a resimţi gustul cafelei, amărui, ca soarta unui om împovărat de grijile ţării.
Nefericit gest.
În acest moment vameşul îl prinse cu coada ochiului pe Mitică Tretinu, sergent inferior şi şofer la securitate care se îndrepta spre el pe picioarele sale curbate, ca de ienicer crescut în şa.
„Acesta-i mare rahat, te toarnă într-o clipă”, gândi speriat Calu şi unde răcni haiduceşte:
– Bagajele la control!
Mitică, însă, aplecă spre urechea vameşului cele vreo 120 de kile, preponderent slănină, pe care le avea cu titlu de proprietate privată şi şopti cu dragoste militărească:
– La loc comanda!
– Să trăiţi, dom î-î-î-î-î-î...
– La loc comanda, căpitane!
Tretinu îl coborî intenţionat pe maior cu un grad pentru ca acesta să se pătrundă de importanţa vizitei sergentului.
– Să trăiţi! La loc comanda!
– Vino încoace.
Retraşi, Mitică îndreptă arătătorul său scurt şi puhav spre unul dintre sutele de călători.
– Pe ăla jigărit l-ai văzut?
– Văzut, să trăiţi!
– Ce-ai observat?
– Că-i jigărit, să trăiţi!
– Bă, tu nu eşti cal, ci bou. Ai băgat de seamă că în toată vama numai el nu are bagaje?
– O fi student, să trăiţi...
– Mai degrabă spion. Mdaa, de unde oare o fi? De la Mossad? Nu cred, ăia-s băieţi deştepţi, ar fi avut grijă ca omul lor să nu se evidenţieze din mulţime. Dar poate-i agent dublu şi nu doreşte să poarte geamantanele nimănui? Eeeeh, când, dracu, vor avea spionii week-end că m-am săturat să-i tot prind pe cont propriu?
Nu ştiu de ce, sergentul Mitică vroia să-l impresioneze pe vameş. Era ca şi cum ar da un master-class în materie de contraspionaj. Să captureze spioni era unicul lucru pe care el îl făcea cu plăcere.
– Trebuie să-l supunem unui control minuţios.
– Să trăiţi!
Peste câteva minute ciudatul pasager fără bagaje era adus în sala pentru control suplimentar.
– Numele, prenumele şi ce mai ai, răcni sergentul Tretinu, încât tremură slănina de pe el şi tencuiala de pe pereţi. De altfel, Mitică nu era ţipălău. Pur şi simplu instrucţiunea de serviciu prevedea că duşmanul trebuie mai întâi intimidat, scos de pe fix.
– Mmmânzu... Ghi-Ghiţă.
– Fratele tău geamăn tot Mânzu Ghiţă este?
– D-d-a-a, desigur... eu nu am niciun frate.
– De unde vii?
– D-d-i-n Is-Istanbul.
– Scopul vizitei? Te previn, în vamă bâlbâitul este interzis prin lege!
– Înţelegeţi, c-c-îndva ro-romanii i-au cuuucerit pe gre-greci prin forţa armelor, iar gre-grecii i-au-i-au cucerit pe ro-romani prin cultură, prin mi-mituri.
„Aista-i mare svoloci, gîndi Mitică. Dacă mai toarnă din astea, îl împuşc pentru tentativă de evadare.”
– Băăi, tu n-ai fost în Grecia. Eu am informaţii de la agenţii secreţi: Istanbulul se află în Turcia. Ai crezut că SIS-ul doarme, da?
– Eu v-vreau să demonstrez că Imperiul Otoman a cucerit Mo-Moldova prin forţa armelor, iar Mo-Moldova a cucerit Im-imperiul Otoman prin cu-cultură.
– Adică turcii s-au aflat 300 de ani sub jug cultural moldovenesc?
Astăzi Mitică avea orizont, fiindcă, în calitate de securist, a tras cu urechea la mai multe mitinguri.
– Nnu chiar aşa, bîlbâi Ghiţă Mînzu, dar am gă-găsit probe. Este vorba despre co-coarnele be-berbecului.
– Al cui era animalul şi cum a trecut frontiera? Arată-mi certificatul de origine, certificatul veterinar, declaraţia despre valoarea mărfii şi celelalte 22 de documente. Altfel voi califica cele făptuite ca tentativă de contrabandă cu berbeci!
– Co-coarnele be-berbecului este un or-ornament, bîigui Ghiţă Mânzu. Îl găsim pe ar-articole brodate ori cioplite în lemn sau piatră, covoare tra-tradiţionale moldave. Dacă el se găseşte în Tu-Turcia înseamnă că noi i-am cu-cucerit pe turci din punct de vedere spi-spiritual.
– Înseamnă că în conformitate cu articolul 12 din codul 14 eşti învinuit de înaltă trădare de stat cu circumstanţe agravante pentru export ilicit de păsări şi bovine. Coarnele, ordon să fie anexate la dosar.
Mitică puse mâna pe cătuşe, dar astăzi Mânzu era norocos. Din umbră apăru discret un nou personaj pe care nu-l observase nimeni până atunci. Era colonelul Armăsaru, poreclit de iniţiaţii în probleme de securitate criticul literar.
– Nu vă ambalaţi, fraţilor, zise el cu multă dragoste faţă de aproapele şi apoi se apropie de Ghiţă Mânzu care o cam sfeclise:
– Tinere, daţi-mi voie să vă aduc mulţumiri din partea preşedintelui proaspăt ales, parlamentului reales şi guvernului remaniat al ţării noastre pentru spiritul patriotic de care sunteţi invadat şi să vă doresc mari succese în realizarea nobilelor intenţii pe care le nutriţi. Nu, vă rog mult, nu-mi mulţumiţi pentru că în acest caz m-aş alege cu procese suplimentare de conştiinţă pentru această tardivă intervenţie. Vă rog să receptaţi cu inima câteva cuvinte simple: în spatele nostru este Patria şi responsabilitatea ne face uneori să fim mai duri. Scuzele noastre pentru disconfort.
Eeeeh, are dreptate cel care afirmă că adevărata fericire omul o poate simţi doar în vamă! Dacă nu atunci când intră, atunci, garantat, când iese!
Răvăşit din cauza trecerii inopinate de la rece la cald, Ghiţă Mânzu pupă ca unui socru mâna colonelului.
– Vă mulţumesc, nici nu vă imaginaţi cât vă sunt de recunoscător!
– Toate bune. Nu uita, tinere, să mă inviţi la nuntă.
Peste o clipă Armăsaru ordonă convocarea unei şedinţe extraordinare la care urma să se discute noile pericole care pot afecta bunăstarea ţării şi, implicit, a poporului.
* * *
Chemat să prezinte darea de seamă privind aplicarea programului de activităţi în vederea şi aşa mai departe, vameş maiorul Ilie Calu începu în mod tradiţional:
– Onorată asistenţă, vama este filtrul ţării...
– ...iar în filtru întotdeauna rămâne ceva, interveni cam în zeflemea, Armăsaru. Apoi continuă cu o duritate şi un patetism năvalnic care întotdeauna îi înfrumuseţează pe şefi, indiferent de calibrul lor:
– Prea v-aţi bătut joc de ţară, de străbuni, de obicei...
Noi stăm la straja intereselor Patriei, încercă să se linguşească Ilie Calu, dar mai rău făcu. Vameş-vameş, dar tot naiv; el credea că un maior are dreptul să-şi iubească ţara şi poporul tot aşa ca un colonel. Armăsaru îl anihilă cu parafraza unui vers pentru copii:
„Uite vama ne iubeşte,
Ea de toate ne-a adus,
Ea ne-nvaţă şi ne creşte
Şi ni-i dragă de nespus”.
Nedeprins cu poezia, Ilie Calu căzu. El plecă ruşinat cu tot cu gradul de maior pentru ca să revină mai târziu, la insistenţa unui văr mai armăsar decât colonelul Armăsaru. Dar lucrul acesta pentru masele de oameni care construiesc în alte ţări viitorul ţării noastre contează mai puţin.
Şedinţa era strict secretă. Prezida colonelul Armăsaru, asistau – Mitică Tretinu şi, în calitate de grefier, o tânără frumuşică, cu chip de şcolăriţă. Mai purta şi cosiţe scurte, probabil pentru a-i monta pe spioni pe pistă falsă, creându-le iluzia că în ţara noastră ei se pot simţi în siguranţă. Numele conspirativ al tinerei era Lili şi Liliana şi venea dintr-un hit mult îndrăgit de către colaboratorii instituţiei. Între noi fie vorba, numele atribuit nu prea i se potrivea fetei, fiindcă ea era cuminte, iar procesele verbale le scria citeţ şi fără greşeli grave de ortografie.
Colonelul fu concis şi constructiv.
– Concluzia e clară: mânzul acesta vrea să ne pună la toţi coarne şi l-am eliberat doar pentru a deconspira întreaga reţea. Voi face chiar azi demersurile necesare către forurile conducătoare ale ţării pentru a finanţa operaţiunea „Vârtejul în deşert”. Cred că, ţinând cont de starea precară a economiei, un milion de euro este suficient pentru ca elementele nonpatriotice să înceapă a tremura gândind la noi.
N-avea cine să-şi dea seama despre adevăratul şir logic ce se înfiripa în neadormita minte a colonelului. Se apropie alegerile, gândea el, şi electoratul va avea nevoie de eroi pe care să-i urmeze în calea grea spre urne. Eu voi purta drapelul! Poporul trebuie să voteze nu cu mamifere mici în cap, ci cu armăsari! Pentru a transpune în fapt strategia mea secretă, acest interfraier şi mânz cu coarne este cel mai potrivit instrument.
Ajuns cu gândul până aici, colonelul dădu frâu liber imaginaţiei şi aceasta îl purtă pe nişte fantastice piscuri, unde nu toţi îndrăgostiţii de banii statului pot ajunge.
Iar Ghiţă Mânzu, în acest timp, gusta tihnit din fericirea de a constata că la frontierele ţării se mai găsesc urmaşi demni ai lui Ştefan. Ţine-i, doamne, cât mai mult, să aibă sănătate şi spor întru realizarea nobilelor lor intenţii!
Acum tunetele sfântului Ilie (Calu) nu i se mai păreau groaznice.
* * *
Trecură cam două săptămâni din ziua convocării memorabilei şedinţe. În acest răstimp Înaltul Consiliu de Securitate luă act de informaţia colonelului Armăsaru din care reieşea că elemente ostile încearcă să pună în pericol bunul nume al ţării. În presă apărură primele ştiri din care se vedea clar că acest nume va fi apărat cu toată fermitatea. Poporul se bucura şi aduna speranțe deşarte în desaga goală.
Până a fi rezolvate şi problemele pecuniare, căci uneori pe la noi investiţiile vin atunci când lucrul este deja isprăvit, misiunea supravegherii spionului, ipoteticului proxenet şi, prin cumul, contrabandistului cu materie spirituală seculară a poporului, îi fu încredinţată domnişoarei Lili şi Liliana. Ea trebuia să devina umbra nevăzută a duşmanului. Lui Mitică, să nu se supere, Armăsaru i-a şoptit la ureche că va avea de îndeplinit o misiune mai importantă. A fost unul dintre puţinele cazuri când colonelul nu minţea.
Vârtejul în deşert se anunţa a fi tornado.
* * *
Într-o seară, când becurile cu neon începură a lumina în centrul oraşului, Ghiţă Mânzu traversa o stradă de la periferie.
Gândurile lui se îndreptau spre strămoşi şi sensurile pe care aceştia din urmă le puseseră în macaturi, şătrance şi borangicuri...
În vremea aceasta vreo patru vlăjgani îl înconjurară şi-l rugară paşnic să le dea ceva de fumat, scurta, cămaşa, pantalonii şi banii. În caz contrar, tot paşnic, îi promiteau soarta ciobănaşului din Mioriţa. Nu ar fi fost o problemă să le obţină pe toate, căci Ghiţă al nostru era darnic din fire, dar, peste o clipă, un fel de umbră trecu printre cei patru, îi încolăci ca o coadă de vârcolac, luându-le mersul. Imediat s-au pomenit aşternuţi pe asfalt, pupând cu pietate papucii zăpăcitului Mânzu. Nimeni nu a înţeles ce a fost, ştiau doar atât: nu trebuie să treacă vreodată pe această stradă. Începură, deci, a se târî înapoi, scâncind, urmăriţi de sărmanul Ghiţă care venea în neştire după ei cu pantalonii în mână...
* * *
Colonelul Armăsaru ceru un raport asupra situaţiei la moment. Lili şi Liliana, ca o şcolăriţă exemplară, recită Curriculum vitae al lui Ghiţă Mânzu. Este un taxator de troleibuz, pasionat de etnografie, părinţii – ţărani liberi (între noi fie vorba, liberi de mijloace tehnice şi alte mijloace), trei surori la şcoală, îi place să cânte la chitară etc.
Detalii, desigur semnificative, căci duşmanul trebuie cunoscut în profunzime, dar Armăsaru căuta ceva mult mai important. El căuta cheia, rotiţa care pune în mişcare întreg mecanismul.
Ajungând la incidentul din stradă, Lili ezită o clipă. Timp suficient pentru ca experimentatul colonel să realizeze importanţa detaliului:
– Insist să-mi vorbeşti despre ceea la ce te-ai gândit în ultima clipă.
Lili şi Liliana îşi recăpătă calmul şi vorbi:
– Domnule colonel, mie mi se pare că pe el... nimeni nu-l iubeşte.
– Da, da, sunt de acord, acestea este elementul definitoriu! exclamă colonelul de parcă ar fi găsit în acest labirint Firul Ariadnei. Spionii şi proxeneţii nu pot simţi fiorii dragostei. Primii din lipsă de inimă, ceilalţi – din abundenţa de spaţiu. Aici s-ar putea să avem două patologii concomitent.
După aceasta colonelul căzu pe gânduri, ca un yoghin. Era clar, el elaborează strategia, pune la punct detaliile viitoarei operaţiuni. Se părea că delirează, debitând nişte fragmente de propoziţii cam de felul: ...grecii i-au cucerit pe romani, moldovenii – pe turci... etnografia ca un călcâi al lui Ahile... de ce plâng chitarele?... a fi sau a nu fi – iată întrebarea... căci dacă dragoste nu e, nimic nu e...
Peste vreun sfert de oră colonelul reveni pe Terra. Ceva misterios şi totodată sprinţar îi lumina interiorul:
– Eu am ajuns la concluzia simplă că dragostea mişcă sori şi stele! o luă el de departe. Ce crezi despre aceasta, sergent Tretinu.
Mitică se juca cu un mosorel ascuns în buzunar.
– Eu cred că se învârte, o făcu el pe isteţul.
– Măi frumosule, nu este vorba despre Galileo Galilei, ci despre Dante, cel care a trecut prin Infern, Purgatoriu şi Paradis pentru ca tu să te poţi pătrunde de importanţa misiunii încredinţate de Patrie. Altfel, numele tău s-ar scrie nu cu „T”, ci cu „K”.
Nu era niciun pericol că Armăsaru l-a numit pe Mitică kretin, fiindcă de zis i-a zis, dar nu i-a explicat ce înseamnă. Altceva conta: pentru prima dată în viaţă colonelul îi spunea sergentului că e frumos. Eh, dac-ar fi ştiut Tretinu ce importanţă are frumuseţea pentru colonel şi pentru sfânta cauză a combaterii exportului de amor! Nu bănuia, dar avea să se convingă degrabă că Vârtejul în deşert nu este un nume care ar putea fi luat în deşert.
– Concepţia operaţiunii este următoarea, deveni sever colonelul. Întrucât obiectul pe care-l ţinem în vizor nu este iubit de nimeni, trebuie să-i dăm şansa de a cunoaşte dragostea. Un spion îndrăgostit este ca o corabie fără timonă, iar un proxenet îndrăgostit este ca un Ceahlău ce se opune imoralităţii. Să trecem la misiuni: sergentul Mitică Tretinu în trei zile intră în rolul unei fermecătoare domnişoare care a venit în ţara noastră din Turcia pentru a studia mostre de artă populară aplicată...
La auzul acestor cuvinte cele 120 de kilograme ale lui Mitică eliminară pe loc vreo căldare de apă sărată.
– Cu-cum, eu, tur-turcoaică!!!??? (Mitică era învăţat să fie patriot.) Cu de-astea, ţâţe... de domnişoară??? (Mitică era, totuşi, bărbat).
Mirându-se aşa, sergentul aruncă o privire întrebătoare spre Lili şi Liliana care, se poate spune, era şi fermecătoare. Colonelul nu lăsă această privire neobservată.
– Înţeleg că doreşti să inversezi rolurile, dar, în acest caz, cine o să scrie procesele verbale?
Mitică nu avea un răspuns la această întrebare. Atâta doar, resimţea un dureros regret că în anii de şcoală nu a învăţat cum se scrie un proces verbal. Totuşi încercă să se mai opună:
– Dar kkkilogramele mele?
– Avem profesionişti de marcă în acest domeniu.
– Dar cei aproape 2 metri înălţime ai mei?
– O-o-o! Eşti un veritabil model!
– Dar vocea mea de bas, pantofii cu numărul 46 şi ochii albaştri?
– Am răspuns deja la această întrebare. Avem profesionişti. Pot adăuga doar atât: în arborele genealogic al familiei tale se găsesc nume de sultani, fiindcă o străstrăbunică de a ta cu ochi albaştri a fost legată butuc şi nu a reuşit să sară de pe vas în valurile Dunării. Aşa s-a pomenit în harem.
Mitică mai să plângă.
– Eu, sergent de securitate, să fac declaraţii de dragoste unui entograf?...
(Dincolo de toate, Mitică îşi iubea meseria.)
– O femeie de valoare nu face declaraţii de dragoste. Ea acceptă sau respinge declaraţiile altora. În numele prosperităţii Patriei îţi ordon să le accepţi.
– Şi dacă-i va trece prin cap să mă...
– Îmi place că începi să gândeşti strategic. Îi vei spune că te doare capul din cauza turbulenţelor magnetice. Înfrânându-i pornirile sexuale, îl vei face să arunce în luptă rezervele, să scrie poezii şi, în sfârşit, să-ţi destăinuiască criminalele sale intenţii.
Nimeni nu avea vreo şansă să afle că Armăsaru îl făcea pe Mitică fată mare mai mult pentru sine, dar, de, cine a spus că e interzis să îmbini în munca ta utilul cu plăcutul?
Mitică Tretinu era emoţionat ca în faţa unei devastatoare iubiri de care vrei să scapi, dar înţelegi că nici moartea nu te poate salva.
* * *
Ghiţă Mânzu îşi făcuse recent viză de reşedinţă în sânul lui Dumnezeu.
Cercetările sale ştiinţifice despre care nu suflase un cuvânt în altă parte decât în vamă, i se părea că vor aduce degrabă roade, îmbogăţind ştiinţa naţională cu date şi concluzii inedite. Cariera unui strălucit savant etnograf îi zâmbea dincolo de copertele a câteva caiete de 12 pagini cusute la un loc şi împestriţate cu notiţe de călătorie. Una peste alta, şeful parcului de troleibuze, o brută greu de găsit în altă parte, încetă să mai înjure, când îl vedea, iar la o adunare îl pomeni de bine, deşi nu prea avea pentru ce. Îngerul păzitor îi era aproape şi cei care încercau să-l ofenseze îşi cereau scuze fără ca el să le ceară acest lucru. Nişte vlăjgani care au vrut să-l agreseze i-au propus pace şi îi ofereau fără plată, ca unui frate, scurtele şi pantalonii lor.
Ce să-şi mai dorească un om căruia, în afară de bani, doar acestea toate îi lipseau? Se ştie ce – dragoste. Poţi să fii patronul parcului de troleibuze, dar, dacă dragoste nu ai, eşti şomer. Inima lui se deschisese ca o floare de la porţile de piatră ale meşterilor populari şi nu mai vroia nici să se ofilească, nici să se închidă. Inima lui aparţinea dragostei şi dragostea umbla hai-hui.
Dar Ghiţă Mânzu nu se mutase degeaba cu traiul în sânul lui Dumnezeu. Minunile continuau să se întâmple.
Într-o seară, când troleibuzul său se golise de pasageri, în salon intră, ca un dar nepreţuit al Proniei, o tânără fecioară. Doamne, ce frumoasă era! Avea trupul tras ca prin inel, iar pletele negre se jucau pe umerii dezveliţi discret. Sânii tari ca de piatră (sau de os) îi veneau lui Ghiţă la nivelul ochilor şi-l hipnotizau. În jinduitul râuleţ dintre mamele, o, Doamne, atârna pe un lănţişor de aur un semn, mai degrabă un ornament, pe care etnografii îl numesc Coarnele berbecului. Multicolora haină orientală acoperea picioarele misterioasei necunoscute şi te obliga să le redesenezi tu însuţi cu puterea imaginaţiei. Se înţelege, într-un asemenea desen nu era loc pentru nişte picioare de cavalerist. Şi toate, toate contrastau halucinant cu nişte ochi făcuţi din peruzeaua Mării Marmara şi cu nişte buze date în flăcări... Ah, această necunoscută venea concomitent din Eden şi din... harem.
Ghiţă înlemni, îşi feri ochii, simţindu-se nevrednic să admire o asemenea minune, dar minunea îi zâmbi anume lui. Nepământeasca făptură îl salută în turceşte, ducând graţios palma cu degete lungi, inelate la tâmplă:
– Bonjour!
– Bu-bu-bu-na... bi-bi-bi-ne aţi... răspunse în limba de stat nenorocitul Ghiţă.
– Eu sunt Sultana-Şahrazada-Roxolana de Baiazid. Am venit din Turcia pentru ca să te cunosc. Mi-am pierdut liniştea, când te-am văzut în Istanbul la un butic de shaurma, mâncând durum, şi am înţeles că este ceva cu mult mai important decât toate lăzile cu aur şi diamante pe care le-am moştenit de la străbuni. Mai e mult până termini munca?
Ghiţă nu-şi încheiase programul, dar îi făcu semne şoferului că poate pleca cu troleibuz cu tot unde o vrea, inclusiv la bunica la ţară, şi ieşi ameţit de parfumuri şi vise din salon:
– Doamne, dacă mi le dai toate pe pământ, ce-mi rămâne în cer? Dar, oricum, îţi mulţumesc!
* * *
Tremurătoare ca frunza plopului din cauza sentimentelor multe şi de tot soiul, străstrănepoata lui Baiazid îl prinse strâns pe Ghiţă de braţ. Poate se temea că alesul ei ar putea să fugă... din viaţa ei. Tot de emoţie biata fată şchiopăta, ceea ce-i conferea şi mai multă graţie. Ghiţă se simţi subit bărbat şi jură în barbă să o apere de toate gropile agresive ale trotuarului. Vroia să-i spună ceva ca să spargă penibila tăcere şi prima ce-i trecu prin cap fu să-i recite un fragment din Scrisoarea a III-a. Aşa şi făcu, încheind cu celebra întrebare retorică:
– Voi sunteţi urmaşii Romei?
Poezia i-a plăcut tare mult Sultanei. Pesemne că o aude pentru prima dată. În acelaşi timp ar fi vrut să afle şi ceva din viaţa şi preocupările flăcăului pentru care a făcut atâta amar de drum.
– Aş vrea să-ţi cunosc visele şi tainele.
Acesta era colacul salvator pentru Ghiţă Mânzu. Începu să povestească fără şir despre preocupările ţăranilor noştri atunci când nu luptau cu turcii. Ei creşteau pe lângă case o plantă care în latineşte se cheamă canabis. (Turcoaica deveni deosebit de curioasă, dar nu urmă decât Povestea cânepii). Mai apoi, ţăranii adunau coji de ceapă, coji de nuci, rădăcini de plante, poame şi cu ele vopseau cânepa şi lâna toarsă. Culorile naturale nu-şi pierd intensitatea nici după o sută de ani, nu-ţi otrăvesc ochii prin stridenţa lor şi nu sunt cancerogene. Ţărancele purtau fote şi ii cu râuri brodate, iar poalele cămăşilor le împodobeau cu mâţişori, elemente ornamentale împletite...
Sultana asculta, respirând greu de emoţie. Povestea dură cam patru ore şi jumătate...
Normal, o lecţie atât de extinsă de etnografie o cam obosi pe frumoasa turcoaică şi, aproape de miezul nopţii, o prinse un nestăvilit dor de casă. Eliberă, deci, braţul alesului şi făcu un pas înapoi. Ghiţă Mânzu nu îndrăzni să-i reţină mâna, dar, oricum, făcu un pas spre ea. Fata se împotrivi:
– Nu, căci dacă mă află mama... Şi, apoi, turbulenţele acestea magnetice...
Ar fi fost mai convingător să zică „tata”, dar atunci îi apărea în minte chipul colonelului Armăsaru şi risca să rămână demachiată.
Sultana porni şchiopătând fermecător, iar Ghiţă Mânzu o privea paralizat din al nouălea cer. La vreo sută de metri un cetăţean turmentat o întrebă pe turcoaică dacă n-ar vrea să se culce cu dânsul, dar în aceeaşi clipă o coadă de vârcolac trecu pe lângă el şi îi luă piuitul.
– Ah, Şahrazada, parcă am fi din O mie şi una de nopţi, şopti înfiorat Ghiţă. Atâta doar că se întâmplă între un taxator şi o descendentă din neam de sultani. Greu de crezut, căci, dacă e să fiu sincer, mă întreb ce a găsit ea într-un cenușar?
Sultana nu găsise deocamdată nimic, dar spera să ia un premiu pentru munca supraprogram şi, evident, pentru sacrificiu în numele prosperităţii ţării.
* * *
La a doua întâlnire Ghiţă veni cu o torbă de medicamente împotriva răcelii, căci i se păru că iubita lui are vocea puţin căzută. Era semn clar de dragoste. Sultana îi răspunse că preferă tratamentul naturist. Ghiţă deveni mândru, aflând că fata este nu numai frumoasă, dar şi înţeleaptă:
– Are grijă de sănătatea urmaşilor.
Fără să fie întrebat, băiatul îi destăinui:
– Sultana, eu am citit astă noapte biografia marelui Baiazid. Mie mi se pare că Timur-Lenc nu trebuia să se poarte aşa de urât cu el.
În acel moment i se păru că fata tremură de mânie. Ca să-i treacă, Ghiţă trase aer mult în piept şi turnă dintr-o singură expirare:
– Sultanaeuteiubesc!
Era prea mult pentru o fiinţă firavă, niciodată sărutată de un băiat, şi fata duse palmele la ochi:
– Lasă-mă să mă gândesc.
Stătu aşa pe gânduri vreo zece secunde:
– Dar, dacă accept, îmi vei povesti totul-totul despre tine?
– Tot ce vrei! Lumea va fi a noastră!
– Bine..., am să-ţi spun... mâine.
Şchiopătând de emoţie, Sultana se îndepărtă. Ceva se schimba în interiorul ei. Schimbarea era provocată de gustul amar al unei întrebări fără răspuns:
– Pe el, se zice, nimeni nu-l iubeşte. Dar pe mine, pe mine cine m-a iubit vreodată?
O misterioasă sevă i se prelinse pe inimă şi ea făcu „ţac” ca un schimbător de viteză..
* * *
Operaţiunea Vârtejul în deşert lua amploare.
– Proxenetul va face nişte dezvăluiri, dar acesta nu este decât un pas, vorbi la următoarea şedinţă secretă colonelul Armăsaru. Oricând se poate dezice de nişte cuvinte dictate de febra iubirii. Trebuie prins în flagrant. Îi vom da şansa de a vinde pe cineva în Turcia. Evident, Sultana nu poate fi traficată din două motive: în primul rând, proxenetul o iubeşte, în al doilea rând, ea este turcoaică şi de neam mare. Momeala va fi Lili şi Liliana. Epicentrul acţiunilor se mută, deci, în Istanbul. Pentru rezolvarea detaliilor tehnice – o săptămână. Chiar azi Sultana îl va invita pe iubitul ei în Turcia pentru a-i face cunoştinţă cu socrii. Îl va ajuta să-şi întocmească şi actele necesare. Acu-i-acu, fraţilor!
Fraţi în sala de şedinţe nu erau...
* * *
Mitică era nu numai sergent, dar şi băiat ca toţi băieţii. Ştia să delimiteze funcţiile de serviciu de plăcerile vieţii. Înainte de plecarea în Istanbul întâlni o tânără drăguţă care-i plăcu. Relaţiile avansaseră repede şi, la câteva zile, el o invită, într-un cadru intim, la el acasă. Fata acceptă. Se făcură nişte preparative sumare şi iată-i în doi. Mitică povesti despre apropiata plecare în Turcia. În detalii nu intră, nu, nu-i nimic serios, trebuie să prindem un spion. O mai întrebă ce să-i aducă din Istanbul şi scaunele pe care stăteau cei doi au început a se apropia unul de altul. Întâmplător, parcă, mai trebăluind prin jurul mesei, fata se pomeni cuprinsă de braţele vânjoase ale tânărului. Cât de puţin rămăsese de făcut, dar în următorul moment interveni catastrofa. În ultimul moment Mitică nu se mai simţi bărbatul de odinioară, ci... fata din Turcia.
Înţelese într-o clipă drama pe care o trăia şi vorbi singur, cu o fermitate de om nebun:
– Îl omor!
Pe cine vroia să omoare, nu preciză. Cred că pe primul întâlnit în cale, dacă acesta ar avea numele Ghiţă.
Dar pericolul cel mare venea asupra etnografului amator din altă parte, fiindcă puţini sunt cei care ar ezita să sacrifice în numele unei vieţi mai bune un mânz.
* * *
În ciuda gabaritelor sale, Boeing-ul alunecă uşor pe pistă şi se avântă spre tării cu cutezanţa viselor lui Ghiţă Mânzu.
Întâmplarea făcu să se afle pe locul de alături Lili, o tânără drăguţă, cu chip de şcolăriţă şi lucrul acesta îl lăsă pe băiat un pic contrariat:
– Ce mai părinţi! Cum să laşi copilul să se plimbe de capul lui cu avionul. Ei nu i-ar strica să se mai joace cu avionuţe pe terenul picilor.
Puştioaica era cuminţică, dar dornică de vorbă. La început lucrul acesta fu un pic enervant pentru băiat, fiindcă el pierdea mereu firul discuţiei şi-şi îndrepta privirile spre hublou, unde, pe fundal albastru-profund, se profila chipul unei frumoase turcoaice, chip pe care numai el îl putea desluşi.
Ei, dar un sentiment mare încape cu greu într-un piept mic. Fata îl luă cu binişorul şi el îi povesti despre ce minuni i se întâmplă în ultima vreme, despre dragostea ce l-a copleşit, despre întâlnirea ce urma s-o aibă cu descendenţii străluciţilor sultani şi despre apropiata sa însurătoare.
O, sinceritate, tu eşti cel mai frumos arhaism!
La rândul ei, tânăra i se plânse că o duce cam greu, căci are în grija sa trei surori mai mici. Pleacă, deci, în Turcia, unde i s-a promis un loc de muncă. Ea ştie să danseze şi să cânte la chitară, şi, dacă-i merge bine băiatului, poate găseşte şi pentru ea ceva:
– Eu sunt cam zăpăcită, poate luaţi la păstrare paşaportul meu ca să nu-l uit pe undeva.
Flăcăul acceptă cu bucurie.
Savanţii au constatat că avionul zboară de două ori mai repede, dacă oameni iau cu sine de acasă un capăt de vorbă. La aterizare lui Ghiţă i se părea că soarta i-a mai dăruit o şansă. Mai aveau timp şi au mers să se plimbe de la Cornul de aur pe prospectpână la catedrala Sfânta Sofia. Prin pânza ornamentelor ei găseau şi unele caracteristice artei medievale din Moldova şi unisonul de idei le făcea bine. Atât de bine, încât flăcăul îşi şopti:
– Dacă nu ar fi fost Sultana...
Ce să-i faci, nu noi alegem dragostea, dragostea ne alege pe noi. Într-un târziu, când ajunseră la o adresă pe care Ghiţă o avea scrisă, el zise cu emoţii:
– Ei, doreşte-mi succes, mă aşteaptă soarta. Eu nu voi uita de tine.
– Baftă.
Pentru mai multă siguranţă, fata îl petrecu până la uşă şi, când aceasta se deschise, îl împinse uşurel înainte. Ştia că nu este treabă uşoară ascensiunea pe muntele fericirii.
* * *
Noaptea din pletele Sultanei lăsase un colţ de văl şi pe chipul ei. Plângea ceva în ea, dar, ce să-i faci, în adâncurile inimii apa e de cele mai multe ori sălcie.
Ghiţă uită de lume şi, îngenunchind, începu să-i recite ceva dintr-o telenovelă. Tirada o lăsă pe descendenta lui Baiazid rece. Erau la cam a zecea întâlnire şi Sultana şi-a dat seama ce fel de spion şi traficant este Ghiţă Mânzu. Ea, adică el, se simţi jertfa unui moft sau joc.
– E ca în partidele politice, gândi, unii aleargă şi alţii trag foloasele.
Această circumstanţă n-avea cum să-l absolvească pe Ghiţă de vină, fiindcă din cauza acestuia Tretinu a pierdut tot ce a avut mai scump. Orice joc trebuie să aibă un final.
Mătăsurile foşniră şi de sub ele ieşi la iveală surdina unui pistol.
– Până aici! Vei plăti, jigodie, pentru toate!
Vai de cel care n-o întreabă la vreme pe femeie ce o doare. El riscă să se convingă că tristeţea ei este umbra pe care o lasă fulgerul lui Zeus.
Ghiţă aştepta glontele cu gura căscată. Cătarea pistolului se ridică încet spre fruntea tânărului apoi coborî puţin, căutând ceea ce-l deosebeşte fiziologic pe bărbat de femeie. Răzbunarea trebuia să fie una specială.
Şi de data aceasta Ghiţă Mânzu fu norocos. O umbră misterioasă, ca o coadă de vârcolac, se roti în jurul Sultanei şi, peste o clipă, răsună o tiradă de sunete seci. Plesneau cataramele de la corsete. Biata Sultana începu să capete pe loc proporţii, mătăsurile plesniră şi ele, lăsând vederii un piept împădurit şi nişte picioare viguroase de ienicer crescut în şa. Transformarea nepoatei lui Baiazid în sergent de poliţie poate fi demnă de inspirata pană a lui Ovidiu. Doar în Metamorfozele exilatului poet s-ar fi putut găsi aşa ceva.
Când în cameră intră, ca un sfetnic bun, colonelul Armăsaru, atmosfera era dezolantă. Mitică plângea şi înjura, bătând cu pumni în podea, iar Ghiţă Mânzu se ruga să vină moartea.
Armăsaru ar fi îndeplinit ruga lui Ghiţă şi sfârşitul ar fi fost logic, dar între cei doi stătea cuminte ca o şcolăriţă, cu pistolul lui Mitică în mână, Lili şi Liliana. Ea fusese vârcolacul. Colonelul renunţă la planul iniţial, fiindcă, la moment, Mitică prezenta un interes mai mare. Armăsaru se aplecă spre sergent şi-i mângâie părul negru ca abanosul de sub care răzbeau fire blonde.
– Ai făcut un lucru mare, dragul meu. Am emis ordin de premiere.
Mitică mai sughiţa, dar nu ca la început.
– De facto, continuă colonelul, unicul beneficiar al întregii operaţiuni eşti tu, Mitică. De curând a fost adoptată legea şanselor egale. În faţa ta se deschid nişte perspective nebănuite. Ai dreptul să alegi. Unde ai vrea să te duc – la spital sau la miting?
Mitică tăcu, căci alegerea nu era dintre cele uşoare. În cele din urmă bâigui:
– La miting...
– Bravo, iubitule. Am ştiut întotdeauna că eşti deştept şi ai grijă de propriul viitor. Acum avansează, apără-ne drepturile!
* * *
În camera de hotel au rămas doi: Ghiţă Mânzu şi Liliana. O întrebare nu-l lăsa pe băiat să respire:
– Spune-mi, te rog, totul a fost de la bun început o înscenare?
– Nu, mie mi-ai plăcut cu adevărat. Apoi, orice om trebuie să aibă măcar un fragment din simţul dreptăţii. Ziceai adineaori de soartă şi atunci m-am gândit şi la mine. Ce ar fi dacă durăm soarta în doi.
Ghiţă avea o fisură în suflet, dar observă că această copilă reuşeşte să acopere golul exact ca un element de puzzle. Se ridică şi o primi în braţe ca pe un pui care caută alinare. Mai apoi, ca să nu mai fie vreo vrăjeală, cei doi au mers la celebra coloană ce transpiră care, se zice, le limpezeşte oamenilor privirea.
E-e-e-h, ciudată-i viaţa asta, uneori moartea dragostei pune temelie iubirii!
* * *
Cam atât.
Colonelul Armăsaru a avut nişte proxeneţi de rezervă şi a ştiut cum să justifice cheltuielile. Electoratul care, de când s-a născut, vrea un trai mai bun, a rămas impasibil, dar a venit aproape sergentul superior Mitică Tretinu. Acesta din urmă a avansat mult în munca de combatere a discriminării sexuale şi uneori simte o irezistibilă dorinţă de a fi cadână.
Ghiţă Mânzu după căsătorie şi-a schimbat numele în Roibu. Ciudăţeniile sergentului superior Tretinu nu-l interesează. El stă bine-mersi lângă nevastă şi, fiindcă o iubeşte, nu ia niciodată bătaie. El îi cântă soaţei la chitară şi ea lui – din gură.
Somnul, conform miturilor, este fratele morţii şi de aceea SIS-ul nu doarme. Acum pregăteşte în mare taină o operaţiune masivă de combatere a birocraţiei şi corupţiei. Parte din acţiunile operative vor fi derulate în pădurile dintr-o Guinee. Conducătorilor unor triburi de canibali de acolo, se zice, supuşii le fac, la sărbători, cadouri, deşi legislaţia în vigoare nu prevede aşa ceva. Este clar, aceste cadouri se fac pentru ca supuşii să nu fie mâncaţi.
Nu dormiţi, e pericol ca acest prost obicei să ajungă şi pe la noi.