O carte necesară filologilor: Studii de gramatică și istorie a limbii române literare
Pentru tiparCulegerea domnului Petru Butuc, doctor în filologie, conferențiar la Catedra de limba română și filologie clasică a U.P.S. „Ion Creangă”, Studii de gramatică și istorie a limbii române literare (Tipografia Centrală, Chișinău, 2012) îmbină modul tradiţional de cercetare a faptelor de limbă cu punctele de vedere mai noi ale lingvisticii funcționale-integrale. Autorul propune o analiză sintactică a propozițiilor și frazelor în conformitate cu principiul logico-semantic și funcțional. Totodată, autorul abordează unele probleme controversate, și chiar contradictorii, de gramatică, care mai rămân parțial nesoluționate. Dintre toate temele propuse, conferențiarul Petru Butuc a selectat, în mod intenţionat, numai o parte din aspectele cele mai dificile și mai discutabile, care sunt insuficient elucidate în literatura de specialitate.
Scopul acestei culegeri rezidă în demonstrarea faptului că principiul onomasiologic în gramatică, îndeosebi în sintaxă, este mult mai eficient și mai rezultativ, întrucât concepe cercetarea faptelor de limbă de la conținut spre formă, sub aspectul relațiilor comunicativ-informative, în baza unei semantici și logici naturale, vii, reale, pentru a identifica, în primul rând, semnificația substanțială (conţinutal-informativă), determinând, astfel, nu numai volumul componențial al structurii unei unităţi sintactice propoziţionale sau frastice, dar și titlul lor tipologic.
De aceea, după părerea dlui prof. Petru Butuc, a nu respecta criteriile semantice la analiza sintactică a propoziţiei și frazei, înseamnă a crea, în primul rând, o suprapunere a părţilor de propoziţie cu părţile de vorbire, ajungându-se până la „morfologizarea sintaxei.” În acest sens, autorul a invocat, drept exemplu, titlurile sintactice ale subtipurilor de atribute „substantivale”, „pronominale”, „adjectivale”, „verbale” și „adverbiale”, care, în literatura de specialitate, sunt determinate și denumite în conformitate cu partea de vorbire prin care se exprimă, ceea ce creează în gramaticile actuale ale limbii române nişte situații sintactice nemotivate știinţific și chiar paradoxale (p. 20-24).
Autorul monografiei în cauză menţionează că aceste tipuri de atribute nu dispun de definiții sintactice în niciun manual de gramatică, constatându-se doar părţile de vorbire ce le exprimă. Drept concluzie, autorul lucrării susține că o astfel de interpretare tipologică a atributelor în limba română nu este deloc sintactică, ci numai morfologică (p. 22).
Așa-zisele predicate „interjecționale” și „adverbiale” cer, după părerea autorului, un comentariu aproape identic cu cel al atributelor sus-numite, întrucât, din punct de vedere structural, predicatul interjecțional se exprimă printr-o interjecţie, iar predicatul adverbial – printr-un adverb. Ambele aceste tipuri de predicate însă echivalează, semantico-informativ, cu ideea despre acţiunea unui singur verb, ceea ce îl face pe autorul monografiei să constate că în așa situaţii sintactice este vorba de predicate verbale şi nicidecum de predicate interjecţionale și adverbiale (p. 22).
Dl prof. Petru Butuc susține, pe bună dreptate, că problema tipologiei părţilor de propoziție, în general, cât și clasificarea lor este pe cât de importantă, pe atât și de dificilă. De aceea, pentru a evita orice alunecare în extrema morfologizării părţilor de propoziţie, e necesar ca în sintaxă să se facă o distincţie a raporturilor existente între noţiunile de „tip”, „funcție” și „funcţional”, vizavi de noţiunile de „relaţie” şi de „semnificaţie” (p. 22).
Tot din cauza nerespectării principiilor onomasiologice, „în unele cărți de gramatică a limbii române s-au infiltrat certe forme de manifestare a descriptivismului-formalist”. Drept dovadă, este invocată neglijarea sau inacceptarea particulelor (ca părţi de vorbire distincte), prin dizolvarea lor în categoria morfologică a adverbelor, fiind considerate, nejustificat, subtipuri de adverbe, care, după Gramatica Academiei Române (București, 2005), „se disting prin trăsături sintactico-semantice ce aparţin clasei cliticelor, reprezentând subclasa cliticelor adverbiale sau a semiadverbelor”.
După părerea dlui prof. Petru Butuc, a dizolva particulele în adverbe şi a nu le accepta ca părţi de vorbire cu statut morfologic aparte înseamnă a genera o greşeală evidentă în gramatica românească actuală, este chiar o abatere certă de la normele structuralismului saussurian în lingvistică, construindu-se, astfel, o morfologie artificială, alcătuită numai din părţi de vorbire de sine stătătoare. Nu există fenomene în limbă care ar fi alcătuite exclusiv din componente principale (semnificative). Aceasta este chiar o legitate universală, întrucât se știe că toate fenomenele lumii înconjurătoare (materiale, naturale, sociale etc.) implică atât aspecte principale, cât și secundare, dar tot atât de importante, căci doar împreună pot forma un sistem integru funcțional, motivat și sistemic (p. 92-103).
Sarcina acestei culegeri de articole este de a demonstra că principiul logico-semantic în gramatică, îndeosebi în sintaxă, este mai eficient, mai rezultativ, deoarece concepe cercetarea faptelor de limbă de la conţinut spre formă, sub aspectul relațiilor comunicativ-informative, în baza unei semantici și logici naturale, vii, reale, pentru a identifica, în primul rând, semnificația substanțială, conţinutal-informativă, determinând, drept rezultat, nu numai structura componenţială a părţilor de propoziție, dar şi titlul lor tipologic (p. 11-20).
În axa acestor formule teoretico-aplicative (a raportului dintre formă și conţinut, ultimul considerându-se prioritar) sunt elaborate studiile incluse în respectiva carte a conferenţiarului Petru Butuc, ce pledează insistent ca principiile semantice și logice în sintaxă să fie însușite corect şi reţinute cu adevărat, căci „nimic nu poate fi învăţat, fără a fi mai întâi memorat” (p. 7).
În Capitolul al II-lea sunt luate în discuţie unele probleme de istorie a limbii române literare, care, din cauza șubredului context social-politic din Republica Moldova, sunt tratate în corelație cu cele de sociolingvistică. Este examinat raportul dintre limbă și istorie, limbă și societate, care, în viziunea autorului monografiei, presupune legătura indisolubilă dintre istoria limbii române literare și cultura noastră națională. Semnificația acestor probleme ale lingvisticii ține, în primul rând, de înțelegerea corectă a fenomenului apariţiei, evoluţiei și dezvoltării limbii române literare, fenomen ce se prezintă ca unul având caracter general-european, căci româna literară a apărut și s-a dezvoltat asemenea tuturor limbilor literare de cultură din Europa (p. 129-153). Astfel, evoluţia românei literare (româna de cultură, româna scrisă) nicidecum nu a fost un proces tehnologic național închis. Mai mult decât atât, şi româna literară dintre Prut și Nistru a apărut concomitent cu româna literară din toate regiunile vorbitoare ale acestei limbi, fiind răspândită şi promovată la fel. Este ușor de înțeles că și româna literară de la Chișinău este o consecinţă a lansării graiului muntenesc, prin cele 11 tipărituri ale diaconului Coresi de la Brașov, publicate între anii 1559-1581, iar mai departe, prin contribuția tuturor cărturarilor din toate provinciile Daciei, a crescut și s-a dezvoltat în paralel, atingând în anul 1881 faza supremă de modernizare (p. 130-131).
Capitolul al III-lea cuprinde unele recenzii concepute, de asemenea, în spiritul criteriilor funcționale-integrale în gramatică, constituind o expresie, vie și directă, a operelor asupra cărora a insistat dl prof. Petru Butuc. Paragrafele referitoare la problemele teoretice de sintaxă sunt tratate dintr-o perspectivă nu doar lingvistică, dar și estetică, întrucât autorul analizează faptele de limbă conform criteriilor de interferenţă gramaticală, stilistică și poetică.
În încheiere, am vrea să subliniem că Studii de gramatică și istorie a limbii române literare de Petru Butuc are dimensiunea unei distincte elaborări ştiinţifice. În acest volum autorul a lansat mai multe propuneri judicioase (avem în vedere „categoria cazului morfologic și sintactic” (p. 103-125), „teoria simbolurilor de subliniere a părților de propoziție” (p. 39-49), „statutul morfologic și sintactic al particulei în limba română” (p. 92-103), care au putut fi demonstrate doar prin cunoaşterea temeinică a realizărilor ştiinţifice actuale din domeniul gramaticii funcționale integrale. Monografia va fi, cu certitudine, un instrument de lucru al studenţilor și profesorilor de limba română.