Foka – simbol al deportării „binelui” în „rău” şi viceversa
Pentru tipar;)
Foka este titlul unui roman pe care, din start, îl recomand să-l citească toţi românii, şi cei basarabeni, şi cei din Ţară, şi cei zişi „de pretutindeni”. În sfârşit, vom înţelege de ce un comisar raional de N.K.V.D. pe nume Fokin, descendent dintr-o familie boierească de români Foca, unul dintre mulţii căpitani de oaste ai lui Dimitrie Cantemir, care l-au urmat pe domnitor în pribegia rusească, ajunge, în iulie 1949, să coordoneze, la scara raionului Străşeni, deportarea în Siberia a sute de... români din Basarabia, iar pe cei rămaşi la vatră îi bagă, mai apoi, forţat în „raiul” sovietic cu numele colhoz.
Foka, aşadar, derivă din Fokin şi este simbol al deportării „binelui” în „rău” şi viceversa, al rusificării şi mankurtizării românilor basarabeni, şi nu numai basarabeni, exponentul distorsionat al neamului care şi-a abolit memoria genetică, deşi nu definitiv. Or, autorul-narator ne sugerează că anume unele mici sclipiri de „memorie genetică” l-ar fi determinat pe Fokin să-i scape de deportare pe Nichita Donică şi Grigore Anton, în schimb punând la cale să-i folosească pe aceşti ţărani gospodari drept activişti la organizarea colhozului în satul lor de baştină, sat de codreni răzeşi mândri şi îndărătnici. Salvarea celor doi însă se transformă în capcană. Scăpând de Siberia cea adevărată, o altă Siberie, mai voalată şi mai subtilă, le este adusă direct în sat sub formă de colectivizare şi sovietizare.
Este o carte cu multă istorie, dar şi cu multe istorii şi istorioare despre destine umane impresionante. Personal am înţeles istoria de 100 de ani a Basarabiei, descrisă în roman începând cu august 1893, când din armata ţaristă, după 25 de ani de slujbă, se întoarce la vatră basarabeanul Zaharia Donică, şi terminând cu 27 august 1991, când naratorul, strănepot al lui Zaharia şi nepot al lui Nichita Donică, protagonistul romanului-cronică, participă cu mult entuziasm la Marea Adunare Naţională, la care a fost declarată Independenţa Republicii Moldova. Deci, între data demobilizării podporucicului Zaharia Donică, numit de către guvernatorul Basarabiei în funcţia de administrator al moşiei ţarului din Româneşti, şi data declarării Independenţei Republicii Moldova s-au derulat evenimente sociale şi politice de anvergură: Primul Război Mondial; Revoluţia rusă din Februarie 1917, apoi cea zisă Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917; declararea Republicii Democrate Moldoveneşti şi votarea de către Sfatul Ţării a Marii Uniri cu România în martie 1918; ocuparea Basarabiei în iunie 1940 de către U.R.S.S.; al Doilea Război Mondial; includerea forţată a Basarabiei în componenţa U.R.S.S. în 1944; foametea organizată din 1947; deportările din iunie 1941 şi iulie 1949; colectivizarea; lupta basarabenilor, în perioada sovietică, pentru menţinerea trează a conştiinţei naţionale şi păstrarea valorilor naţionale, a limbii, datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti; destrămarea imperiului sovietic... Este uluitor faptul că scriitorul Ion Anton izbuteşte să fixeze toate aceste evenimente prin viaţa unor personaje concrete şi destine elocvente, dar o face nu în stil lapidar de cronică, ci în pagini de proză artistică veritabilă. În plus la trăsăturile arhetipale ale eroului central, sunt bine conturate personajele istorice secundare, cum ar fi regele întregitor Ferdinand şi fiul său, regele Carol al II-lea; protagoniştii Unirii Pantelimon Halippa şi Constantin Stere, ajunşi deputaţi şi miniştri în România Mare; mareşalul nobilimii din Basarabia Pavel Dicescu, promotor al românismului pe timpul ţarismului, şi fiicele acestuia Anastasia şi Iulia; prozatorul Mihail Curicheru, care a lucrat timp de doi ani ca învăţător în comuna unde se desfăşoară acţiunea romanului – Ghelăuza – şi, la despărţire, i-a lăsat „biblioteca ambulantă” a sa ţăranului Grigore Anton... Apropo, în iunie 1940, Mihail Curicheru a fost deportat în Siberia, unde, supus maltratărilor, s-a stins prematur din viaţă.
Toate aceste personaje istorice marcante îşi împletesc organic viaţa şi activitatea lor cu viaţa cotidiană şi năzuinţele tuturor ţăranilor din Ghelăuza şi Saca, eroi de rutină, „sarea pământului” cea de toate zilele. Fie că are loc marea împroprietărire a ţăranilor basarabeni în cadrul reformei agrare promovate de guvernul României în Basarabia anilor 1920-1924, fie că aceeaşi ţărani sunt deposedaţi de pământ în procesul colectivizării forţate din 1949, chipurile marilor înaintaşi le inspiră oamenilor tărie şi spirit de rezistenţă. Iată că anume acest spirit protector este punctul forte al „agronomului învăţat” Nichita Donică, cel care se salvează de deportare, dar, ca om gospodar, i se pune condiţia de a fi printre liderii colectivizării, astfel servind drept exemplu „molipsitor”. Şefii de la raion însă nu se aşteptau ca acest „chiabur” să fie stimat atât de mult de localnici, încât să şi-l aleagă... preşedinte de colhoz. Comisarul Fokin şi secretarul comitetului raional de partid Volkov veniseră cu un alt candidat la preşedinţie, care era participant la război de partea Armatei Sovietice, dar tot el, prin absurd, era fiul gospodarului deportat Andrei Anton. Puterea raională vroia să pună în aplicare fraza lui Stalin despre aceea că părinţii nu răspund politic pentru copii şi nici copiii nu poartă răspundere politică pentru părinţi. Localnicii însă au dat peste cap planurile conducerii raionale şi l-au ales unanim preşedinte pe „conu agronom” Nichita Donică.
Ei bine, în romanul-cronică Foka, precum nici într-o altă operă literară din Basarabia, este redat obiectiv şi veridic procesul colectivizării, survenită imediat după groaza băgată în ţărani cu deportările operate în luna iulie 1949. Naratorul, pe atunci student la jurnalism, documentându-se direct din prima sursă (Nichita Donică i s-a spovedit o vară întreagă!), a zugrăvit o epocă importantă din gospodărirea agricolă practicată în Moldova, fără a reda evenimentele numai în negru sau numai în alb. Pare destul de firească sugestia că până şi o revoluţie agrară nedorită poate evolua cu anumite beneficii, dacă este dirijată de factori umani competenţi, cum era „conu agronom Nichita”. Paradoxală era însă atitudinea conducerii raionale faţă de preşedintele Donică, care, prin profesionalism şi har de conducător, reuşeşte să ridice bunăstarea oamenilor. Cei de la raion, mai ales secretarul de partid Volkov, se temeau că acest chiabur îi va face chiaburi pe toţi consătenii săi. Volkov îl admonesta pentru că dădea oamenilor cantităţi prea mari de pâine la o zi-muncă. Şefii ignorau cu bună ştiinţă faptul că „Viaţa nouă” (aşa se numea colhozul condus de Nichita Donică) îşi îndeplinea normele de predare la stat a produselor agricole, pretinzând ca acest colhoz să transmită statului întregul surplus de produse, astfel acoperind şi cota-parte a celor care nu izbuteau să-şi îndeplinească obligaţiile. În fine, în rezultatul unei lupte între şefii din raion şi „conu Nichita”, conducerea colhozului „Viaţa nouă” este transmisă unui ins pe nume Andrei Cernov, un rus venit din Ucraina. Unica lui calitate era legătura de rubedenie, pe linia soţiei, cu ministrul securităţii din Moldova Iosif Lavrentievici Mordoveţ. În scurt timp, rusul Cernov, lucrând iniţial pe post de agronom-şef, delapidează o parte importantă din averea colhozului, dar preşedintele Nichita Donică suferă consecinţele, fiind dat afară din funcţia de preşedinte şi în locul lui fiind înscăunat... Andrei Cernov. Până la urmă, făcând uz de o veche prietenie, „conu agronom” va obţine să triumfe dreptatea: Andrei Cernov este descoperit şi judecat. Numai că, obosit de nedreptăţi, Nichita Donică nu mai vrea să conducă mai departe colhozul, gospodărie fruntaşă care, în curând, va fi comasată cu cea din centrul raional...
Dincolo de realităţile sociale şi politice ale timpurilor, desprindem din filele acestui roman dens în linii de subiect şi câteva drame sufleteşti, dar şi câteva istorii impresionante de dragoste. Dragostea este prezentată în roman drept liantul tuturor timpurilor şi regimurilor sociale, acest sentiment înălţător şi dătător de viaţă nouă fiind acelaşi în Franţa anului 1914 (tânărul agronom Nichita Donică îşi va face stagiul practic în regiunea vinicolă Bordeaux şi va avea acolo o primă aventură amoroasă), în România anului 1920, în U.R.S.S.-ul anului 1952 sau în Moldova anului 1978... Dragostea, ne sugerează cu multă forţă de convingere autorul, este sentimentul care sfidează hotare statale, prejudecăţi naţionale, ideologii şi sisteme sociale născocite de om.
Astfel, romanul Foka este în egală măsură roman de istorie, dar şi roman de istorii incitante de dragoste; roman social, dar şi roman de familie; roman despre ţărani-plugari, dar şi roman despre orăşeni-intelectuali; roman autobiografic, dar şi roman al biografiei întregii Basarabii...
Impresionează profundele şi originalele meditaţii lirico-filozofice „de autor”, care generalizează pe filiera etico-morală majoritatea acţiunilor şi deciziilor eroilor centrali şi personajelor mai importante. În aceeaşi ordine de idei, se cere remarcat faptul că poemele în proză despre strămoşii daci, aşa-zisele „vârtejuri lirice” ale personajului Grigore Anton, semnifică rezistenţa taciturnă, paşnică, dar eficientă ca salvare spiritual-morală, a ţăranului basarabean în faţa regimului sovietic totalitar.
În final, ţin să menţionez că, alături de asemenea opere ca Tema pentru acasă de Nicolae Dabija, proza română contemporană s-a îmbogăţit cu un roman-cronică de excepţie, în care timpurile trecut, prezent şi viitor fuzionează unul cu celălalt tumultuos şi cu multe coliziuni sociale şi psihologice, iar ficţiunea artistică se combină armonios cu faptele de cronică. Foarte originală este însăşi concepţia romanului, în care naratorul ne descrie acţiunile de subiect înainte de a se naşte şi după naşterea sa. Păstrarea numelor reale ale eroilor şi personajelor, ale localităţilor în care se derulează evenimentele imprimă romanului mai multă credibilitate şi realism istoric. Cele câteva elemente autobiografice, inevitabile în subiectul romanului, au menirea să creioneze chipul unui scriitor începător, dar şi să evoce un întreg „pomelnic” de profesori universitari şi exegeţi literari (Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Ion Osadcenco, Alexandru Cosmescu, Gheorghe Mazilu ş.a.) care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au contribuit la formarea naratorului ca scriitor. Mai rar asemenea gesturi de recunoştinţă pe file de roman!