Grigore Vieru şi geniul limbii
Pentru tipar
Dispariţia poetului Grigore Vieru, pe care nu l-am cunoscut decât din poeziile sale, constituie un potrivit prilej de a-mi exprima nu doar regretul de a-l fi pierdut pe unul dintre marii lirici ai secolului al XX-lea, dar şi o provocare de a încerca să înţelegem, în linii mari măcar, miracolul şi misterul existenţei unui poet liric într-un secol atât de sărac în poeţi lirici, mai ales în cea de-a doua jumătate a lui, când Grigore Vieru şi-a scris opera.
Elecţiunea divină reprezintă o parte din explicaţie, însă aceasta nu trebuie înţeleasă ca o simplă înzestrare cu har poetic, ci ca o alegere dinlăuntrul limbii unui popor, pe care Dumnezeu nu l-a lăsat – „in dürftiger Zeit” – fără mesager şi fără călăuză. Oricine poate vedea că Grigore Vieru şi-a asumat poezia nu ca pe o îndeletnicire, fie ea şi de cea mai înaltă calitate intelectuală, cu atât mai puţin ca pe o formă de a se arăta pe sine, dezvoltând un eu orgolios, teribil, atotputernic în jubilaţia ori în contestaţia de sine. Ca orice liric absolut (aşa cum au fost, în unele dintre creaţiile lor, Goethe, Hölderlin, Rilke, dar şi Eminescu, Goga, iar în zilele noastre, Nicolae Ionel, cel din poeziile în metru popular), Grigore Vieru a ştiut să asculte până la desăvârşire de geniul limbii, neinterpunându-şi propria persoană între acea Grundstimmung (specifică interiorităţii celei mai profunde a limbii) şi forma ei funcţională contemporană. Nu putea ajunge la sunetul fundamental altfel decât lăsându-se preluat, din adâncurile limbii, de către o forţă transpersonală, care este chiar forţa limbii (şi cântecul ei absolut), cu valoare de kerygmă (în termeni profani, kerygma conotează intensa şi puternica adresabilitate a unui mesaj) asupra tuturor vorbitorilor acesteia. Aşa se explică efectul constrângător pe care l-au avut poeziile lui cele mai bune asupra contemporanilor săi din stânga Prutului mai ales, dar şi din dreapta lui. Nici nu s-ar fi putut şi nici nu s-ar putea altfel, pentru că – aşa cum arăta un mare filozof al limbajului, Wilhelm von Humboldt – „poezia şi filozofia vin în (...) contact cu (...) însăşi intimitatea omului şi acţionează de aceea cu mai multă eficacitate şi cu o mai mare forţă formativă asupra limbii, care este atât de adânc implicată în această intimitate umană.” (Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008). La nivelul acestei supraentităţi, a Grundstimmung-ului, la care se constituie, logos-ul poetic adus la lumină de poetul Vieru este „poem al Fiinţei” (în termeni heideggerieni).
În concluzie, reuşita poetică sui-generis a lui Grigore Vieru se explică şi prin acest fapt rar întâlnit: el a ştiut să se piardă ca eu accidental în faţa înaltei iniţiative a limbii române ce s-a rostit prin el, recuperându-şi chipul şi glasul în orizontul esenţelor. Şi nu a făcut-o doar pentru el, ci pentru întreaga limbă română, care şi-a câştigat prin poeziile lui o puritate inaccesibilă celor mai mulţi. Puritatea liricii sale atestă caracterul originar al creaţiei poetice, fapt cu consecinţe incalculabile asupra limbii în care survine şi se imprimă acest caracter originar. Succint spus, limba îşi probează importanţa, vigoarea şi fecunditatea pentru multe decenii şi secole de aici înainte.