Funcţia semnificativă şi universaliile limbajului
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
;)
;)
În cadrul primei ediţii (2012) a Şcolii de vară „Eugeniu Coşeriu”, am ţinut o dublă prelegere (în sensul unei durate de 4 ore, în zile diferite) privitoare la două dintre chestiunile centrale pentru filozofia limbajului şi teoria lingvistică a(le) savantului român. A existat şi un suport vizual, un prezi flash-animation pe care îl puteţi vedea / citi la adresa http://prezi.com/m1yzk1ovod4q/functia-semnificativa-si-universaliile-limbajului/. Mai jos reiau, în termeni cât mai succinţi şi eliminând ‘retorica’ specifică unei prezentări orale, principalele idei expuse atunci.
1. Funcţia semnificativă
1.1. Jakobson, Bühler & Co.
Există două modalităţi de a ne apropia, astăzi, de chestiunea funcţiei fundamentale a limbajului, aşa cum o înţelege Coşeriu şi insistând asupra coincidenţelor, dar mai ales a diferenţierilor faţă de alte celebre abordări ale acestei probleme. Putem compara înţelegerea coşeriană cu schematizări bine cunoscute în câmpul actual al ştiinţei limbajului, sau ne putem întoarce la originea cea mai îndepărtată, cronologic vorbind, dar poate şi cea mai adâncă din punct de vedere filozofic a poziţiei asumate în contemporaneitate de către Coşeriu.
Pentru primul parcurs, e necesar să ne amintim celebrul desen din Curs de lingvistică generală1:
Acest act presupune, cel puţin, doi indivizi; este numărul minim cerut pentru ca circuitul să fie complet. Fie deci două persoane, A şi B, care îşi vorbesc una alteia:
Orice lingvist – şi orice student care are de-a face cu un curs ce include noţiuni din teoria limbajului – cunoaşte acest pasaj din Biblia structuralismului şi ştie ce urmează: circuitul comunicării e împărţit în mai multe subzone, iar apoi diviziunile rezultate, cu o singură excepţie, sunt eliminate din discuţie ca posibile obiecte ale lingvisticii. Rămâne doar partea pasiv-receptivă care se petrece în creierul ascultătorului, transformarea semnificanţilor în semnificaţi – pentru ca apoi Saussure să ne vorbească despre distincţia limbă – vorbire şi să o proclame pe prima dintre acestea, în dauna celeilalte, drept obiect al ştiinţei limbajului.
Pentru noi însă importantă rămâne ideea că, încă de la începuturile sale (primele începuturi, într-un moment în care acest curent lingvistic incipient ‘habar n-avea’ că urma să cucerească pentru o vreme întregul câmp intelectual occidental), structuralismul afirmă, implicit, ideea că limbajul este, în mod fundamental, un mijloc de comunicare.
Cunoaştem – apoi – schema jakobsoniană2:
După cum putem lesne vedea, aici, chiar dacă nu este pomenită ca atare, funcţia comunicativă a limbajului e, din nou, fundamentală. Propriu-zis, cele şase funcţii jakobsoniene sunt funcţii ale limbajului în relaţie cu câte un ‘participant’ la procesul de comunicare. În relaţie cu această schematizare – probabil, cea mai notorie în lingvistica de azi – Coşeriu afirmă că 1) trei dintre funcţiile jakobsoniene sunt, în fapt, subclase ale celorlalte trei (funcţia metalingvistică trebuie subsumată celei referenţiale; cea fatică, funcţiei conative; cea poetică, funcţiei expresive), astfel încât ar fi mai util să revenim la poziţia ‘semiotică’ a lui Karl Bühler3:
şi 2) mai cu seamă, trebuie să realizăm / să înţelegem că ‘dedesubtul’ acestor şase (sau doar trei) funcţii ‘relaţionale’ ale semnului sau limbajului, mult mai importantă decât ele, ‘stă’ creaţia de semnificate (funcţia semnificativă)4, care e o funcţie constitutivă, cu alte cuvinte, nu ţine (doar) de instrumentalizarea limbajului, ci instituie însăşi existenţa lui.
1.2. Aristotel şi ‘logos’-urile sale
Discuţia despre funcţia semnificativă devine însă mult mai aprofundată atunci când revenim5 la celebra diferenţiere făcută de Stagirit între:
– o dimensiune strict semantică, fundamentală pentru limbaj şi manifestă încă de la nivelul categoriilor, al cuvintelor luate izolat, care nu sunt ‘prin ele însele’ nici adevărate, nici false, ci denumesc simple posibilităţi de existenţă;
– trei dimensiuni ‘adăugate’ de către utilizatorul limbajului, care îl poate folosi pe acesta, în actele de vorbire determinate, potrivit unor intenţii teleologice tipice.
Într-adevăr, putem remarca în viaţa noastră de zi cu zi aceste trei direcţii ale intenţionalităţii vorbitorului:
|
„Afară plouă.”
„Omul este o fiinţă muritoare.”
„Molecula de apă conţine un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen.”
|
[avem aici de-a face cu o utilizare cognitivă, descriptiv-referenţială (şi eventual sistematizatoare), constituită din propoziţii a căror valoare de adevăr e foarte importantă]
|
|
„Vă declar căsătoriţi!”
„Mi-ar putea da cineva solniţa?”
„Nu vă supăraţi, cum ajung
la Poliţie?” |
[acestea sunt enunţări / acte de vorbire care contează nu prin valoarea lor descriptivă sau de adevăr, ci prin efectele pe care rostirea lor le produce în real]
|
|
„Dar ce văd? E răsăritul,
iar Julieta-i soarele!” |
[enunţări pur ficţionale, eventual creatoare de lumi]
|
Coşeriu insistă6, aşadar, asupra ideii că atunci când vorbim despre limbaj în el însuşi (anterior diverselor intenţionalităţi secundare pe care i le pot conferi vorbitorii), el este, întocmai aşa cum afirmase Aristotel, logos semantikos, indiferent la distincţiile între adevărat / fals, reuşit / nereuşit sau creativ / non-creativ.
2. Semnificatul
2.1. Iarăşi şi iarăşi... Saussure
Semnul lingvistic este o entitate psihică având două feţe, care poate fi reprezentată prin figura:
Aceste două elemente sunt strâns legate şi se implică unul pe celălalt. Când căutăm fie sensul cuvântului latinesc arbor, fie cuvântul prin care latinul desemnează conceptul de „arbore”, este evident că numai apropierile consacrate de limbă ne apar conforme cu realitatea, şi dăm la o parte orice altă apropiere ce ar putea fi imaginată.
Cum bine ştim, ‘părintele structuralismului’ e cel care a propus termenul „semnificat” pentru partea de conţinut (sau, ca să fim, în stil hjelmslevian, mai exacţi: de formă a conţinutului) a semnului lingvistic. În ce priveşte această faimoasă teză a arbitrarului7, lucrul – probabil – cel mai important care trebuie conştientizat şi reţinut e că nici una dintre faţetele semnului lingvistic nu e şi nu poate fi un ‘lucru’ natural sau o clasă de obiecte reală; atât semnificantul, cât şi semnificatul sunt entităţi pur mentale, ele nu se găsesc nicăieri altundeva decât în creier.
De asemenea, trebuie reţinută şi corect interpretată poziţia lui Ferdinand de Saussure8 în ce priveşte valoarea lingvistică:
|
Câteva exemple vor arăta că aşa stau lucrurile. Cuvântul franţuzesc mouton poate să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi cuvântul englezesc sheep, dar nu şi aceeaşi valoare, şi asta pentru mai multe motive în primul rând, pentru că atunci când vorbeşte despre o bucată de carne gătită şi servită la masă, englezul spune mutton şi nu sheep. Diferenţa de valoare între sheep şi mouton ţine de faptul că primul are alături de el un al doilea termen, ceea ce nu se întâmplă în cazul cuvântului franţuzesc.
|
În termenii de azi ai ştiinţei limbajului: trebuie să deosebim cu claritate între referinţă (la pragmatişti) sau designare (la Coşeriu) – acel tip de conţinut pe care Saussure îl numea semnificaţie, şi care nu era important din punctul de vedere al lingvistului, pe de o parte, şi semnificat (termenul a rămas neschimbat în toate paradigmele lingvisticii moderne) sau valoare lingvistică, pe de altă parte. Dacă semnificaţia saussureiană era trimiterea, cu mijloacele limbajului, înspre realitatea extralingvistică, valoarea / semnificatul ţine de modul unic în care o anumită limbă ‘împarte’ teritoriul ‘dicibilului’.
2.2. Relativitatea lingvistică humboldtiană
„Diversitatea pe care ele [limbile, n. – D.C.V.] o pun în evidenţă ţine nu de sunete şi tonuri, ci de viziunile asupra universului.”9 „Fiecare limbă trasează în jurul naţiunii care o vorbeşte un cerc din care nu se poate ieşi fără a păşi în acelaşi timp în cercul altei limbi.”10 Două extrem de succinte, dar poate tocmai de aceea faimoase fragmente din opera lui Wilhelm von Humboldt. Cum bine ştim, chiar dacă există numeroşi mari lingvişti (sau gânditori în general) care l-au influenţat pe Coşeriu, unul singur este recunoscut ca fiind mai important decât toţi, iar acesta este filozoful german al limbajului, care ne vorbeşte despre faptul că gândirea, şi deci raportarea noastră la lume, trece prin definiţie şi întotdeauna din start prin filtrul limbajului, iar acesta din urmă se prezintă întotdeauna ca o limbă anume, diferită de celelalte.
Într-o formulare foarte succintă, principiul humboldtian al relativităţii lingvistice ar putea fi expus – în termenii şi luând în considerare cunoştinţele pe care le avem astăzi – astfel: limbi diferite organizează conţinutul lingvistic (cel pe care Saussure sau Coşeriu aveau să-l numească semnificat) în mod diferit. E vorba, aşadar, nu de forme sonore sau grafice diferite pentru aceleaşi ‘idei’, nu de haine diverse pe acelaşi corp al gândirii, ci dimpotrivă, despre o non-coincidenţă de principiu la nivelul conţinuturilor lingvistice. Există două corolarii importante ale tezei humboldtiene pe care tocmai am pomenit-o: 1. vorbitorii unor limbi diferite au viziuni diferite asupra universului / trăiesc în lumi diferite şi 2. nu poate, din principiu, exista o traducere perfectă, fără ‘rest’ şi / sau surplus.
2.3. Mormor şi farmor
În Lecţii de lingvistică generală, Coşeriu (inspirat, după propria mărturisire, în această privinţă de către Roman Jakobson11) explicitează chestiunea relativităţii lingvistice într-un mod care, la o primă lectură, poate părea greu de înţeles – însă care, odată exemplificat şi... asimilat, va însoţi ca o excepţională sursă de claritate parcursul de cercetare / elaborare ştiinţifică al oricărui lingvist. Ideea generală ar fi următoarea:
|
Limbile diferă unele de celelalte NU prin ceea ce (ele) POT SPUNE
(fiindcă orice limbă trebuie să fie capabilă să spună,
la limită, orice lucru care se doreşte spus),
ci prin ceea ce TREBUIE SĂ SPUNĂ
sau, mai exact, NU POT SĂ NU SPUNĂ
în circumstanţe determinate.
|
Exemplul12, cum nu se poate mai lămuritor, oferit de Coşeriu e cel al cuvintelor mormor [bunica din partea mamei] şi farmor [bunica din partea tatălui] din suedeză: dată fiind inexistenţa unui termen comun pentru ‘ambele’ bunici, vorbitorul acestei limbi va fi constrâns ca, de fiecare dată când vorbeşte despre o bunică, să precizeze despre care dintre ele e vorba. Cu alte cuvinte, atunci când aş avea de tradus un text dinspre, să zicem, română înspre suedeză, ar trebui să fac toate eforturile de a afla din situaţia real-evenimenţială (designaţională) pe care doresc să o descriu cu care dintre bunici am de-a face..., iar în cazul unei nereuşite a investigaţiei mele, mi-aş asuma un risc inevitabil, fiindcă oricum nu am un termen care să ‘spună’ în suedeză ceea ce cuvântul bunică spune în limba mea maternă.
2.4. ‘Gol’ structuralist sau plin intuitiv?
O problemă de mare importanţă, dar mult prea complexă pentru a fi soluţionată aici – motiv pentru care mă opresc la a o nominaliza doar – se leagă de celebra idee saussureiană potrivit căreia „limba e o formă, nu o substanţă”. Pentru lingvişti (mai cu seamă pentru cei structuralişti), limbajul ca limbă e văzut mai degrabă ca un sistem închis, unde diferenţe de formă (expresie) marchează diferenţe de conţinut (semantică). Acestei modalităţi de a vedea lucrurile trebuie, cred eu, să-i contrapunem o viziune de tip mai degrabă filozofic – cum ar fi, de pildă, cea din fenomenologia husserliană. Noţiunile fenomenologice de intuiție eidetică, pe de o parte, și sens intențional, pe de altă parte, sunt, după părerea mea, de neevitat în tentativa de a avea o înțelegere realistă a problematicii limbajului – fiindcă experienţa noastră individual-reală ne arată cu asupra de măsură că nu doar ‘mobilizăm’ nişte structuri lexico-gramaticale altfel vide, ci, tocmai le umplem pe acestea cu plinătăţile, dacă putem spune astfel, ale actului nostru de vizare semnificativă. Pentru a spune lucrurile cât se poate de scurt şi de simplificat: Saussure trebuie împăcat şi corelat cu Husserl, fiindcă primul ne poate explicita cum se poate funcţionaliza sistemul de opoziţii virtual-semnificative, însă doar cel de-al doilea ne arată cum facem noi, ca agenţi şi creatori de limbaj, să dăm realmente viaţă acestor structuri altfel vide, ‘nelocuite’.
2.5. Preeminenţa semnificatului
Schema de mai sus prezintă modul în care orice act lingvistic real se desfăşoară: în toate situaţiile, fără excepţie (chiar şi în cazul când, să spunem, se rostesc doar interjecţii fără conţinut lexical clar sau se tace şi se fac gesturi de un fel sau altul), el porneşte din planul limbii şi de la semnificate, pentru a se orienta, prin intermediul celor două raporturi semiotice, către dimensiunea universală a vorbirii şi designării, respectiv către cea individuală a text-discursului şi sensului. Trebuie, aşadar, luate cu toată seriozitatea în considerare (privitor la ceea ce ne interesează, pe noi, punctual acum) cel puţin trei dintre cele zece teze privitoare la esenţa limbajului menţionate de către Coşeriu într-unul dintre textele sale cele mai târzii, Diacriticon tes ousias...13: 1. ideea priorităţii absolute a limbajului în raport cu celelalte dimensiuni ale cogniţiei / activităţii umane, 8. faptul că nu designarea, ci semnificarea e fenomenul primar-fundamental în limbaj şi 10. faptul că limbajul este cel care, propriu-zis, delimitează / statuează iniţial identitatea (‘fiinţa’) lucrurilor din lumea umană.
3. Creativitatea
3.1. [Mic] portret al lui Humboldt, ‘la’ tinereţe14
Cum bine ştim, Wilhelm von Humboldt a început să se ocupe, direct şi strict, de problemele (inclusiv sau mai ales filozofice) ale limbajului destul de târziu. În tinereţe, însă, el a adus câteva contribuţii excepţionale pentru o dezbatere pe care astăzi am numi-o estetică sau poetică – dezbaterea privitoare la noţiunea de imaginaţie.
Mai întâi, gânditorul german se declara extrem de nemulţumit de poziţia filozofilor francezi ai vremii, care vedeau în imaginaţie fie 1) o formă mai puternică, mai ‘corporalizantă’ a memoriei (capabilă să ne readucă în minte, cu destul de multă acuitate, trăsăturile unui lucru pe care l-am întâlnit cândva dar care nu ne mai e accesibil ca atare), fie 2) un instrument al divertismentului, ca o capacitate de a combina trăsături ce în natură apar disparat în cadrul unui singur obiect (ca atunci când ne ‘imaginăm’, să zicem, un centaur).
Într-un al doilea moment15, Humboldt salută concepţia, incomparabil mai realistă şi valoroasă, a lui Immanuel Kant. Pentru marele filozof german, imaginaţia nu se mai opune ‘realului’, e – dimpotrivă – o componentă inalienabilă a acestuia, din moment ce, ca facultate de schematizare a categoriilor şi conceptelor intelectului, mediază propriu-zis între acesta şi sensibilitate. Kantian vorbind, un obiect este real (fenomenal) doar fiindcă şi în măsura în care imaginaţia participă (şi ea) la constituirea lui. Ce nu trebuie însă uitat – în tentativa noastră actuală de a-l înţelege pe Humboldt – e că, pentru autorul celor trei Critici, toată imaginaţia empirică (a posteriori) e şi reproductivă, pe când toată imaginaţia productivă e a priori16.
Exemplificând: când am de-a face, să zicem, cu un câine, senzorialitatea mea îmi va transmite, cum e şi firesc, doar date exterioare, separate, care în / prin ele însele nu pot da inteligibilitate despre acest animal: îi voi vedea blana, îi voi auzi lătratul, îl voi putea eventual mângâia etc. – toate acestea însă nu îmi dau, kantian vorbind, ‘obiectul’ câine, care nu există ca atare decât fiindcă intelectul meu grupează toate aceste percepţii într-un proces de sinteză care presupune aplicarea, la unele date din fluxul fenomenal, a conceptului empiric ‘câine’. Iar abia după (într-o ordine logică, fiindcă răstimpul e cvasi-inexistent) ce am conferit eticheta ‘câine’ entităţii pe care o am în faţă îmi voi imagina ceea ce propriu-zis nu pot vedea – că animalul e viu, are o inimă şi plămâni, că pe lângă lătrat e capabil să şi muşte etc. Cu alte cuvinte, în relaţia noastră normală, firească, lucrativă cu orice obiect sau eveniment real-mundan intră o cantitate apreciabilă de imaginaţie.
Pe de altă parte însă, pentru Kant doar imaginaţia ‘cuminte’, care nu iese câtuşi de puţin de sub legislaţia conceptelor (imaginaţia reproductivă) e acceptabilă în relaţia noastră cu lumea empirică (a posteriori). Ei bine, tocmai acesta e locul în care intervine originalitatea şi geniul lui Humboldt: acesta din urmă ne spune că, prin artişti şi operele de artă, în lumea reală se manifestă şi o imaginaţie propriu-zis productivă, care încalcă şi modifică regulile.
Opera de artă, afirmă Humboldt, nu mai poate fi privită drept un simplu lucru, apartenent unui tip / unei clase; ea e mai degrabă un individ (fără exagerare, ar trebui poate să spunem o persoană), fiindcă are trăsături categorice de unicitate şi solicită o raportare interpretativă radicală şi creativă. Ea, opera de artă, nu există pentru ca noi să o supunem clasificărilor, s-o tipicizăm, să o aşezăm în categorii fixe – ci, dimpotrivă, funcţia ei fundamentală e cea de a „înflăcăra imaginaţia prin imaginaţie”. Acesta e motivul pentru care Humboldt afirmă că răspunsul cel mai potrivit la un poem e... un alt poem.
3.2. Tot Humboldt, dar ‘bătrân’ şi lingvist
„În realitate, limbajul este ceva care trece mereu, şi chiar în fiecare clipă. Adevărata lui definiţie nu poate să fie, deci, decât genetică.” – iată binecunoscuta formulare prin care Humboldt ne vorbeşte despre preeminenţa creativităţii în limbaj (şi, la drept vorbind, în tot ceea ce este spirit): dacă reuşim să privim limbajul în esenţa lui, vom descoperi că el nu este ergon (operă, Werk), ci energeia (activitate, Tätigkeit). Cu alte cuvinte, limbajul nu este un lucru, o entitate stabilă situată în afara mea ca subiect vorbitor (cum avea să fie saussureiana langue consemnată, sau măcar consemnabilă integral în gramatică şi dicţionar), ci el este, pur şi simplu, o activitate a mea.
Există însă şi câteva limitări importante ale creativităţii – pe care e bine să nu le scăpăm din vedere: 1. imaginaţia, mai ales în dimensiunea ei reproductivă, are nevoie de semnificativitatea / conceptualitatea unui idiom pentru a se desfăşura în cadrul, sau măcar pe baza acesteia (ideea humboldtiană a ‘răsturnării’ lingvistice: noi gândim orice realitate prin intermediul unuia sau al mai multor semnificate dintr-o limbă istorică); 2. chiar şi imaginaţia productivă (cea a poetului, de exemplu) foloseşte, măcar parţial, material şi / sau tehnici lingvistice deja existente în tradiţie (în competenţa lingvistică a artistului şi a publicului, cu cele trei planuri ale sale), de aceea, creaţia în limbaj nu e niciodată pură, ea e mai degrabă transformare; 3. propriu-zis, cea mai importantă contrapondere / limitare a creativităţii în limbaj este dată de alteritate. Nu-mi voi putea inventa, atunci când vorbesc cu cineva, o limbă complet nouă, fiindcă, dacă fac aceasta, voi rămâne complet neînţeles.
3.3. De la dihotomia ergon / energeia la terţul inclus (şi fundamental): problema competenţei (saber)
Spre deosebire de Humboldt, Coşeriu foloseşte, în fundamentarea teoretică a propriei lingvistici, pe lângă cei doi termeni aristotelieni deja menţionaţi, un al treilea concept provenit tot din opera Stagiritului: e vorba de dynamis sau potenţă. În integralism, dynamis-ul este competenţa lingvistică (elocuţională, idiomatică, expresivă sau tripartit-culturală). Se poate spune, astfel, că lingvistica lui Coşeriu porneşte de la un paradox asumat: pe de o parte, se recunoaşte / afirmă că esenţa limbajului este creativitatea sau energeia, pe de altă parte, dată fiind imposibilitatea de a descrie / taxonomiza însăşi creativitatea (întotdeauna individuală şi, tocmai, imprevizibilă), obiectul lingvisticii va fi competenţa (saber lingüístico, savoir linguistique).
Relaţia competenţă – creativitate e, aşadar, cea care ne poate explica poziţia pe care Wilhelm von Humboldt o exprima în formulări de tipul celei următoare: „Nimeni nu dă cuvântului exact aceeaşi valoare ca un altul; orice diferenţă, oricât de fragilă, provoacă, asemenea cercurilor pe care le face o piatră pe suprafaţa apei, mişcări ce se repercutează în întreaga limbă. Iată de ce orice înţelegere este, întotdeauna, totodată o neînţelegere, orice concordanţă în gândire şi sentimente în acelaşi timp o divergenţă. În modul în care limba este modulată de interioritatea fiecărui individ se revelează, în faţa puterii limbii... o violenţă pe care omul o exercită asupra acesteia.”17.
4. Alteritatea
4.1. No comment – trei fragmente humboldtiene
„Chiar independent de comunicarea interumană, limba constituie o condiţie necesară, ce guvernează gândirea individului singular la nivelul existenţei sale celei mai solitare.”
„Dar limba nu se manifestă şi nu se dezvoltă efectiv decât în mediul social; iar omul nu se înţelege pe sine însuşi decât după ce a verificat în contact cu ceilalţi inteligibilitatea cuvintelor sale.”
„În dinamica ei, gândirea are nevoie să aibă de-a face cu un dat asemănător ei şi în acelaşi timp diferit. Asemănătorul o înflăcărează, în vreme ce diferitul îi e o piatră de încercare indispensabilă pentru a testa valoarea a ceea ce ea produce din propriul ei fond.”
4.2. „Eu” fără „tu” este o pură non-fiinţă
Această idee, provenită din opera aceluiaşi Wilhelm von Humboldt, ar putea fi ‘tradusă’ în limbaj contemporan (şi, fireşte, în română) după cum urmează: celălalt nu e, propriu-zis, cineva situat în sens puternic în afara mea; dimpotrivă, el este o componentă indisolubilă a propriului meu eu. Sunt cuprinse, aici, cel puţin trei idei fundamentale: 1. în (re)cunoaşterea şi constituirea mea de mine însumi, eu mă raportez, mereu, atât la ‘ceilalţi’ în general, ca societate, cât şi la anumiţi ‘alţii’, ca modele alternative de posibilitate a(le) propriului meu eu; 2. deşi a fi înţeles, acceptat, confirmat de către ceilalţi constituie o tendinţă umană fundamentală, în realitate nu se va petrece nicicând o aliniere perfectă a poziţiilor, deciziilor, comportamentelor, fiindcă fiecare dintre noi e, în cele din urmă, singular; 3. cunoaşterea adevărului şi a obiectivităţii nu se mai poate face, în aceste condiţii, prin simplă contemplare, ci devine un proces intermediar intersubiectiv – ea provine dintr-un proces eminamente dialogic.
La rândul său, Coşeriu insistă extrem de mult asupra importanţei alterităţii în limbaj:
„Limbajul (ca spunere) este, desigur, ‘comunicare’. Dar trebuie să distingem comunicarea a ceva, fapt practic şi care poate de asemenea să lipsească, fără ca prin aceasta limbajul să fie abolit, de comunicarea cu un altul, fără de care limbajul nu e limbaj şi care nu lipseşte niciodată (ea e prezentă deja în crearea de semnificaţi), dat fiind că ea corespunde alterităţii funciare a limbajului.” Oricât de surprinzătoare ar părea această afirmaţie, din punctul de vedere al lingvisticii integrale dimensiunea referenţială, de trimitere la o lume (aceeaşi lume, pentru emiţător / vorbitor şi receptor / ascultător) nu e cea mai importantă, miza ei fiind depăşită radical de faptul întemeietor al aflării-împreună-cu altcineva în şi prin actul lingvistic.
4.3. „O” alteritate sau două?
Deja acelaşi Humboldt ne avertiza, la început de secol XIX, asupra pericolului de a concepe comunicarea drept simplă trimitere (eventual împachetată sau, cum spunem noi azi, ‘codificată’) de informaţie de la vorbitor la ascultător: „Comunitatea discursului nu are nimic de-a face cu simpla transmisie a unui conţinut material [Stoff]. La cel care înţelege şi cel care vorbeşte, avem de-a face cu unul şi acelaşi conţinut care plonjează în specificitatea energiei interioare, şi ceea ce primul primeşte nu e decât incitarea de a se pune la unison cu cel de-al doilea. Iată de ce e atât de natural pentru om să reia pe cont propriu şi să profereze ceea ce tocmai a înţeles.” Cu alte cuvinte, într-o exprimare simplificat-esenţializată: nu voi putea niciodată să ‘pun’ în mintea interlocutorului meu lucrurile (ideile, valorile, deciziile de conduită) care se găsesc în propriul meu cap; tot ce pot face e să le manifest, prin diferite mijloace între care limbajul e cel mai important, în faţa lui, în vederea interpretării sale; dar aceasta din urmă depinde în chip esenţial de datele specifice, personale ale partenerului de dialog.
În lingvistica integrală, acestei idei humboldtiene i se aduce un spor de exactitate ştiinţifică. Astfel, potrivit lui Coşeriu, într-o comunicare oarecare, semnificatele şi designatele se transmit (mai exact, ele sunt deţinute din start, în comun, de către vorbitor şi interlocutor – primele prin cunoaşterea limbii, celelalte prin situarea în aceeaşi lume obiectuală); dar sensul nu se poate transmite, despre el se spune că se interpretează.
Pot, cred, fi distinse în opera lui Humboldt (şi, întrucâtva, în cea coşeriană) două tipuri de relaţie-cu-Altul (alteritate):
1. alteritatea cuprinsă în limbă, care precede orice act efectiv de discurs sau de gândire – una faţă de care trebuie să ne conformăm pentru a nu fi absolut şi definitiv singuri în... singularitatea noastră. Acest tip de alteritate reprezintă o condiţie prealabilă a vorbirii, comunicării, împărtăşirii;
2. alteritatea radicală a întâlnirii ‘în act’ cu un alt eu în unicitatea lui absolută, pentru care, în fapt, niciun fel de cunoaştere / competenţă nu ne poate pregăti îndeajuns. Tocmai acest tip de alteritate constituie, în viziunea humboldtiană, finalitatea (telos-ul) prin excelenţă a(l) limbajului.
5. Istoricitatea
5.1. Sincronie, diacronie, istorie
Idee fundamentală a celei mai celebre dintre cărțile lui Coșeriu (cea al cărei titlu l-am împrumutat pentru prezentul subcapitol) e cea potrivit căreia „limba se constituie diacronic şi funcţionează sincronic”. Mai mult, celebra opoziţie saussureiană e într-un sens foarte profund artificială, fiindcă în realitatea limbajului sincronia şi diacronia nu sunt realităţi de sine stătătoare; ele sunt doar puncte de vedere din(spre) care poate fi examinat mediul autentic al limbajului-ca-limbă, şi anume istoria.
E, astfel, o greşeală să ne întrebăm „de ce se schimbă limba?”, ca şi când naturală ar fi staticitatea, iar transformările ar fi catastrofe explicabile doar prin circumstanţe externe, fiindcă modificarea continuă, inclusiv (sau mai ales!) prin activitatea de creaţie metaforică a vorbitorilor, este o caracteristică firească şi esenţială a limbii. De altfel, cum bine ştim cu toţii, odată cu o mai clară configurare a ansamblului (întregului) lingvisticii integrale, planul limbii, al competenţei idiomatice şi al semnificatului va fi numit, tocmai, plan istoric.
5.2. Problema istoriei şi epistemologia ştiinţelor culturii
Ce este însă important de înţeles, e că nu avem aici de-a face ‘doar’ cu simpla acţiune / poziţionare a unui lingvist care ar ‘concilia’ două direcţii de cercetare, cuprinzându-le laolaltă într-un concept nou, specific, pe mai departe, doar ştiinţei limbajului. Dimpotrivă, există o excepţională tradiţie europeană a dezbaterii filozofice privitoare la ştiinţele omului, ale spiritului / culturii / istoricităţii, pe care Coşeriu o cunoaşte la perfecţie şi o valorifică aici – ca să pomenim doar numele importante, ar trebui să-i enumerăm pe: Giambattista Vico, Wilhelm von Humboldt, Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, Wilhelm Dilthey, Ernst Cassirer, Martin Heidegger, Hans Georg Gadamer sau Paul Ricœur.
Consecinţele acestei linii de gândire depăşesc cu mult (incluzându-le, fireşte) mizele lingvisticii: datorită oamenilor de cultură mai sus-pomeniţi descoperim că timpul uman nu (mai) e (doar) mediul fizic omogen şi ireversibil, măsurat de ceas şi constituit din clipe punctiforme – ca simple intersecţii a-dimensionale ale concomitentului cu succesivul –, ci el (timpul) devine un mediu încărcat de semnificativitate, ale cărui ‘regiuni’ nu (mai) sunt omogene; subiectul uman este el însuşi situat istoric; iar conştiinţa omului lucid este o conştiinţă hermeneutică, un mod de a fi conştient de propria afectare istorică – în termenii lui Gadamer, o wirkungsgeschichtlisches Bewubstsein.
6. Semanticitatea
6.1. O aparentă dificultate
În Diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l’essence du langage et du signifié, Coşeriu afirmă: „...în fapt, semanticitatea e un fapt de conştiinţă, şi nu iese din conştiinţă” – o idee care poate ridica următoarea legitimă întrebare: cum e posibil ca fondatorul integralismului lingvistic să afirme interioritatea-de-conştiinţă a conţinuturilor specifice planurilor istoric şi universal al limbajului? Despre sens înţeleseserăm deja că el, fiind individual, se configurează diferit în cazul fiecăruia dintre noi şi al fiecărui act de comunicare. Însă semnificatul şi designatul sunt conţinuturi pe a căror ‘împărtăşire’ se fundează orice fel de comunicare interumană.
Nu trebuie însă uitat nicio clipă că toate cele trei tipuri de competenţă ‘se găsesc’ în (şi doar în!) individul vorbitor (reprezintă facultăţi intuitive ale acestuia); e vorba, aşadar, nu de o cunoaştere colectivă (asumarea unei asemenea viziuni ne-ar aduce în preajma unei aberaţii de tipul ‘creierului masei’ de la Saussure), ci de una eminamente individuală, care posibilizează doar o activitate de vorbire orientată spre alţii (ca vorbitori ai aceleiaşi limbi şi ca vorbitori în general). Spre exemplu, chiar şi ‘cunoaşterea generală a lumii’ (ca parte a competenţei elocuţionale), deşi conţine foarte multă informaţie similară, diferă, în mod inevitabil – ca amploare, structură, claritate ‘regională’ –, de la individ la individ (un medic va şti mai multe despre realităţile legate de corpul uman şi funcţionarea lui decât un ‘simplu cetăţean’). De asemenea, nu trebuie scăpat din vedere faptul că despre conţinuturile competenţei idiomatice (semnificatele, valorile lingvistice) deja Saussure atrăgea, încă de la Cursul... său, că ele nu sunt ‘lucruri’ ale realităţii, ci se găsesc doar în minte.
De fapt, ca să observăm / spunem lucrurile cu maximă rigurozitate: nu există, propriu-zis, nicio modalitate de a verifica gradul de coincidenţă ‘de facto’, reprezentaţională (în cele mai mici detalii) al semnificatelor ‘suscitate’ de acelaşi semnificant în minţile a doi sau mai puţini vorbitori reali. Dar o astfel de coincidenţă empirică nu este câtuşi de puţin necesară pentru actele de vorbire / comunicare, bazate doar pe presupoziţia raţională a împărtăşirii de conţinuturi. Astfel, de fiecare dată când vorbim unul cu altul, ne situăm din start într-un proiect de realitate intersubiectivă în care folosim aceeaşi limbă şi trăim în aceeaşi lume (avem acelaşi fundal mundan). Activitatea ‘comunicativă’ în limbaj presupune tocmai faptul de a ‘lăsa neatinsă’ cea mai mare parte a realităţii şi de a opera, în rest, cu mijloace semnificative şi cu ajutorul circumstanţelor vorbirii, modificări într-o zonă restrâns designaţională – act care produce, fireşte, în acelaşi timp şi sens.
6.2. Cele trei ‘paliere’ ale conţinutului
Propriu-zis, ideea întemeietoare a celebrei tripartiţii coşeriene a planurilor limbajului este una extrem de simplă: în fiecare moment al desfăşurării sale, acesta funcţionează, actualizând, generând şi comunicând / construind conţinuturi, nu ‘pe’ un singur nivel (al limbii, sau universal, sau al individului), ci în trei planuri simultan. Altfel spus, orice act lingvistic produce şi vehiculează totodată 1) conţinuturi virtual inteligibile de către toate fiinţele umane (designatele), 2) conţinuturi accesibile doar vorbitorilor aceleiaşi limbi (semnificatele) şi 3) conţinuturi accesibile în mod singular fiecărui individ luat izolat.
Însă, recunoscând pe deplin realitatea – ca şi importanţa – ideilor de mai sus, nu trebuie să uităm totuşi că:
a) orice act lingvistic este individual – ca, de altfel, şi competenţa (tripartită) pe care el se întemeiază;
b) că semanticitatea limbajului, înţeleasă în sens forte, presupune independenţa absolută a semnificatelor limbii faţă de orice structurare a lumii / realităţii interioare sau exterioare subiectului vorbitor;
c) că, în schimb, raportarea noastră cognitiv-acţională la lume trece în mod obligatoriu prin ‘stratul’ primar al conceptualităţii oferite de limba pe care o vorbim / în care gândim în respectivul moment.
6.3. Condiţionare şi libertate în raport cu limba
Într-un interviu18 acordat, în 1996, revistei „Echinox” a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Eugeniu Coşeriu încerca o clarificare a relaţiilor dintre limbaj şi fiinţă, limbă şi realitate, afirmând că nu limbajul este cel care face copacii să fie (copacii, înţelegem, cresc dintr-o sămânţă, în măsura în care au ‘nimerit’ sau au fost plantaţi într-un sol şi în condiţii climaterice propice), însă el (mai precis, limba) îi face să fie copaci, şi nu altceva (de exemplu, plante, în general, sau un anumit tip de copac).
Există, spune cu această ocazie Coşeriu, trei paliere ale raportării omului la lume / realitate:
1) în palierul prelingvistic avem de-a face cu reacţii imediate, reflexe, care nu presupun niciun fel de gândire (dacă mă ard la degete, îmi voi retrage mâna; dacă sunt aruncat în apă, voi încerca să înot);
2) în palierul propriu-zis lingvistic ‘lucrăm’ (tot ne-reflexiv, ne-critic) cu conceptele intuitive (semnificatele) care ne sunt puse la îndemână de către limbajul-ca-limbă; acesta este, propriu-zis, palierul (radical) afectat de relativitatea lingvistică;
3) în palierul sau momentul postlingvistic, în care limbajul devine instrument al intenţiilor noastre textuale, putem merge până la a ne distanţa inclusiv de intuiţiile palierului nr. 2; putem, spre exemplu, să spunem în germană: Der Walfisch ist kein Fisch. Cu alte cuvinte, limbajul-ca-text-discurs dispune inclusiv de instrumentele necesare pentru a lupta împotriva efectelor... limbii, iar ‘lipsirea-de-libertate’ pe care limba ar impune-o vorbitorilor nu afectează şi momentul gândirii postlingvistice.
7. Materialitatea
Ca şi istoricitatea, materialitatea e un universal ‘secundar’ sau ‘derivat’, rezultat din combinaţia (sau tensiunea?) dintre semanticitate şi alteritate; dat fiind că, aşa cum arătam mai sus, semanticitatea aparţine exclusiv conştiinţei, survine următoarea problemă: „pentru ca ea să fie [accesibilă] ‘pentru un altul’, ea trebuie să fie reprezentată în lumea reală prin semnificanţi marcaţi material. Desigur, la fel se întâmplă cu toate celelalte activităţi culturale ale căror conţinuturi, cum bine ştim, se constituie (ca interpretări) doar în conştiinţă şi care trebuie să fie reprezentate în lumea sensibilă. Cu toate acestea, materialitatea limbajului e diferită de a celorlalte activităţi culturale, dat fiind că ea e întotdeauna materialitatea specifică a unei limbi.”19
Din fragmentul coşerian pe care tocmai l-am citat înţelegem că nu avem de-a face cu o substanţă senzorial-perceptibilă ‘în stare pură’, strict hyletică, adică nonformată; dimpotrivă, e vorba de un domeniu material al expresiei deja structurat pentru conştiinţa umană, de ceea ce Louis Hjelmslev ar fi numit ‘funcţie – semn’. Ne vom reaminti, cu acest prilej, ideea lansată de Ernst Cassirer în relaţie cu celebrul caz al Helenei Keller: existenţa sistemelor simbolice cu care ‘lucrează’ omul duce la independenţă faţă de datul material20 şi la ceea ce savantul numea ‘gândire relaţională’. Dacă raportarea noastră la realitate şi societate ar fi strict dependente de materialul (tipul de material) senzorial al cunoaşterii, situaţia Helenei, un copil orb şi surdo-mut, ar fi disperată, iar extraordinarul ei succes adaptativ – pur şi simplu imposibil. „Secretul”, în asemenea cazuri speciale – dar şi secretul fiinţelor umane în general –, rezidă tocmai în capacitatea de a manipula simboluri, în cazul cărora materialitatea ‘efectivă’ se subordonează funcţionalităţii.
În cele din urmă, aşadar, constatăm că pentru funcţionarea judicioasă a limbajului uman e necesară o interdependenţă de profunzime între substanţă şi formă, hyletic şi morfic. În Formă şi substanţă în sunetele limbajului, Coşeriu opune funcţionalismului structuralist de la Saussure şi Hjelmslev (pentru care limba era ‘o formă, nu o substanţă’) ideea fenomenologică a intuiţiei eidetice, care corespunde cunoaşterii originare a vorbitorului privitor la limbă21. Astfel, când i se vorbeşte, omul nu ‘aude’ simple sunete naturale, ci ascultă (în toate cazurile), sau chiar distinge (dacă aude o limbă cunoscută) materia formată şi semnificativă specifică limbajului.
8. Concluzii
Din punctul de vedere al lingvisticii integrale, funcţia fundamentală, constitutivă a limbajului nu este nici cea de mijloc de comunicare (ca în structuralism), nici cea de sistem pentru organizarea sintactică a gândirii (ca pentru generativişti), nici cea de influenţare a conduitei sociale (ca pentru pragmatişti); potrivit concepţiei coşeriene, această funcţie este una orientată intern şi constă în crearea continuă de noi conţinuturi & tehnici la toate nivelurile vorbirii, mai cu seamă în limbă, ca semnificate.
Aceste conţinuturi ale limbii trebuie, din principiu, privite ca fiind autonome faţă de orice structurare prealabilă în clase de entităţi şi fenomene aparţinând realităţii extralingvistice; dimpotrivă, cel puţin într-unul din cele trei paliere (prelingvistic, lingvistic, postlingvistic) ale raportării noastre la realitate, aceasta depinde în mod direct de semnificatele (conţinuturile intuitive primare) cu care, inevitabil, lucrează gândirea noastră.
Coşeriu reia, în ambientul cunoaşterii ştiinţifice a secolului XX, ideea humboldtiană potrivit căreia, privit în esenţa lui, limbajul trebuie definit ca energeia sau creativitate în act a individului vorbitor; cu toate acestea, obiectul lingvisticii îl constituie ansamblul tripartit de tehnici (competenţe) care susţine această activitate.
Tot o idee de sorginte în principal humboldtiană stă şi la baza universalului esenţial alteritate: omul este, prin definiţie, o fiinţă-cu-altul, o fiinţă mereu deschisă şi orientată spre celălalt. Alter-ul nu este un opus al meu; dimpotrivă, el constituie mereu un model de posibilitate alternativă a(l) propriului meu eu.
Istoricitatea este un universal secundar sau derivat ce rezultă din combinaţia (sau, mai exact, tensiunea) creativitate – alteritate; ideea coşeriană a istoriei care înglobează sincronia şi diacronia nu este doar una cu mize lingvistice, ci se înscrie într-o vastă şi importantă tradiţie europeană, cea privind statutul epistemologic special al ştiinţelor spiritului (ale omului).
Semanticitatea limbajului trebuie înţeleasă în sensul recunoaşterii diferitor trepte de conţinut (sens, designat şi, mai cu seamă, semnificat) drept fapte de conştiinţă, şi nu realităţi extrasubiective; de asemenea, aşa cum am arătat mai sus, e important să recunoaştem mereu caracterul autonom al acestor tipuri de conţinut în raport cu realităţile extralingvistice.
În fine, materialitatea e tot un universal derivat, manifestat la punctul de joncţiune dintre semanticitate (ca fapt întotdeauna individual) şi alteritate. În ce priveşte materialitatea, e important să nu o înţelegem drept o simplă masă amorfă de substanţă ‘fizică’ şi / sau senzorială, ci să recunoaştem importanţa pre-formării pe care sistemul limbii şi conştiinţa simbolică o impun şi o recunosc atunci când un fapt material ne apare, intenţional, drept semn.
Note
1 Saussure, 1916/1998, p. 38.
2 Cf. Jakobson, p. 88.
3 Cf. Coşeriu, 1981/1997, p. 92; pentru această reprezentare a schemei lui Bühler, http://sharedsymbolicstorage.blogspot.ro/2008/06/karl-bhlerbuhlerbuehler-on-evolution-of.html.
4 Trebuie revenit aici, pentru a clarifica diferenţa dintre cognitiv şi logic, la evidenţierea de către Eugeniu Coşeriu, în interiorul celebrei triade bühleriene, a funcţiilor limbajului, a unei subdistincţii de mare însemnătate: „Foarte ascuţită este, în acest sens, distincţia făcută de către F. Kainz, în interiorul Darstellung-ului bühlerian, între două funcţii diferite: Darstellung (reprezentare) propriu-zis(ă) vs. Bericht (informaţie). În fapt, se poate face, şi chiar pare necesară această distincţie în interiorul Darstellung-ului bühlerian, dat fiind că, în realitate, doar informaţiapoate fi considerată drept funcţie particulară a limbajului, în vreme cereprezentarea aparţine limbajului în totalitatea lui, ea coincide cu natura cognitivă a limbajului. Funcţiile limbajului ar trebui, în consecinţă, să fie indicate ca informaţie, exteriorizare, apel (Bericht, Kundgabe, Auslösung).” – Coşeriu, 1952/1977, p. 79.
5 „Respingând ideea aproape generală că Aristotel ar fi fost cel care a stabilit identitatea dintre categoriile logice şi cele lingvistice, E. Coşeriu reinterpretează celebrele pasaje din Categoriae, 4, 2a şi De Interpretatione, 16 a-b şi 17 a, arătând că filozoful a făcut o distincţie clară între expresia lingvistică şi expresia logică, adică între lógos semantikós («expresie înzestrată cu sens») şi lógos apophantikós («expresie care, prin negare sau afirmare, poate susţine adevărul sau falsitatea»). /.../ În privinţa «expresiei cu sens» nu se poate pune problema adevărului sau falsităţii, care presupun afirmaţia sau negaţia, posibile numai prin logosul apofantic. În consecinţă, limbajul, ca manifestare a libertăţii umane, nu este nici adevărat, nici fals, ci e o activitate specifică, intersubiectivă, cu finalităţi diverse. Logicul este doar una din posibilele finalităţi ale logosului semantic, alături de cea estetică şi cea practică.” – Munteanu, p. 75-76.
6 „Eroarea fundamentală a majorităţii teoriilor (sau «filozofiilor») limbajului e cea de a fi vrut să reducă limbajul la o altă facultate sau activitate dintre facultăţile (sau activităţile libere) ale omului: la cunoaştere (gândire raţională), la spiritul practic sau la artă. Or, limbajul nu se lasă redus la «altceva». Limbajul – Hegel e cel care a văzut aceasta – e una din cele două dimensiuni esenţiale ale fiinţei umane; cealaltă este munca. Omul e singura fiinţă care munceşte şi vorbeşte, în sensul propriu al acestor termeni. Prin muncă, omul construieşte în mod constant o lume adecvată fiinţei sale fizice. Prin limbaj, el construieşte o lume apropriată fiinţei sale spirituale: o lume care poate fi gândită (lumea experienţei sensibile este reprezentabilă, dar ea nu poate fi gândită). Limbajul este, de aceea, ‘deschiderea’ tuturor posibilităţilor culturale ale omului (inclusiv gândirea discursivă, ştiinţa, filozofia, poezia). În acest sens Hegel constata că limbajul este «voreilig»: că el conţine dinainte toate formele de dezvoltare ale spiritului. Tot restul, în ce priveşte trăsăturile caracteristice ale limbajului, decurge din acest fapt fundamental.” – Coşeriu, 2001, p. 79-80.
7 Schema de mai sus a semnului lingvistic – cf. Saussure, 1916/1998, p. 86.
8 Cf. Saussure, 1916/1998, p. 129.
9 Humboldt, 1820/1974, p. 88.
10 Humboldt, 1835/1988, p. 161.
11 cf. Coşeriu, 1973/2000, p. 68-69.
12 Coşeriu, 1973/2000, p. 185.
13 Coşeriu, 1999/2001.
14 Cele două texte la care face trimitere prezentul subcapitol sunt Humboldt, 1799/1999 A şi B.
15 Fireşte, e vorba de etape ale aceleiaşi demonstraţii (logico-)filozofice, de o cronologie / tactică a argumentării, nu de idei separate, în gândirea / discursul humboldtian, de un timp semnificativ. În momentul când scrie despre Hermann şi Dorothea, Humboldt are, clar, în minte (chiar dacă doar ‘in nuce’) întreaga sa concepţie estetică, extrem de revoluţionară pentru epocă.
16 E adevărat că, dacă citim atent Critica facultăţii de judecare, această delimitare extrem de netă pare a fi pusă, implicit, la îndoială. Nu e însă locul aici pentru discutarea ezitărilor, de multe ori mai semnificative decât certitudinile, care marchează sistemul filozofic kantian.
17 Humboldt, apud Trabant, 1986/1992, p. 59.
18 Coşeriu (interv.), 1996 a.
19 Cf. Coşeriu, 1999/2001.
20 „Cazul Hellenei Keller, care a atins un foarte înalt grad de dezvoltare mintală şi cultură intelectuală, ne arată cu claritate şi în mod irefutabil că o fiinţă omenească nu este dependentă, în construirea lumii sale umane, de calitatea materialului ei senzorial.” – Cassirer, p. 57.
21 Cf. Coşeriu, 1954/1967, p. 169-170.
Bibliografie
|
Aristotel Org.
|
Aristotel, Organon, IV (Topica, Respingerile sofistice), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
|
|
Aristotel De Int.
|
Aristotel, Despre interpretare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
|
|
Aristotel Cat.
|
Aristotel, Categorii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
|
|
Cassirer
|
Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
|
|
Coşeriu (interv.) 1996a
|
Fiinţă şi limbaj, interviu cu E. Coşeriu realizat de Lucian Lazăr, în „Echinox”, nr. 10-12/ 1996, p. 3-6.
|
|
Coşeriu (interv.) 1996b
|
Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
|
|
Coşeriu (interv.) 1997
|
„Die Sachen sagen, wie sie sind”. Eugenio Coseriu im Gespräch, interviuri de Johannes Kabatek & Adolfo Murguia, Narr, Tübingen, 1997.
|
|
Coşeriu 1954/1967
|
Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, în Teoria del lenguaje y lingüística general, Editura Gredos, Madrid, 1967, p. 115-234.
|
|
Coşeriu 1958/1997
|
Eugenio Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
|
|
Coşeriu 1972/1978
|
Eugenio Coseriu, Los universales del lenguaje (y los otros), în Gramática. Semántica. Universales. Estudios de lingüística funcional, Editura Gredos, Madrid, 1978, p. 148-206.
|
|
Coşeriu 1973/2000
|
Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
|
|
Coşeriu 1981/1997
|
Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, La Nuova Italia Scientifica, Roma, 1997.
|
|
Coşeriu 1988/1992
|
Eugenio Coseriu, Competencia lingüìstica. Elementos de la teoria del hablar, Editura Gredos, Madrid, 1992.
|
|
Coşeriu 1992
|
Eugenio Coseriu, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în „Apostrof”, Cluj-Napoca, 1992, nr. 2 (30), p. 11, 14.
|
|
Coşeriu 1999/2001
|
Eugenio Coseriu, Le langage: diacriticon tes ousias. Dix thèses à propos de l’essence du langage et du signifié, în Percevoir: monde et langage. Invariance et variabilité du sens vécu, Mardaga, Liège, avril 2001, p. 79-84.
|
|
Humboldt 1799/1999a
|
Wilhelm von Humboldt, Sur Hermann et Dorothéé de Goethe, în Essais esthétiques sur Hermann et Dorothéé de Goethe, Presses Universitaires du Septentrion, 1999, p. 51-235.
|
|
Humboldt 1799/1999b
|
Wilhelm von Humboldt, Article adressé à M-me de Staël, în Essais esthétiques sur Hermann et Dorothéé de Goethe, Presses Universitaires du Septentrion, 1999, p. 237-264.
|
|
Humboldt 1835/1974
|
Wilhelm von Humboldt, La différence de construction du langage dans l’humanité et l’influence qu’elle exerce sur le développement spirituel de l’espèce humaine, în Introduction à l’oeuvre sur le kawi et autres essais, Eds. du Seuil, Paris, 1974.
|
|
Jakobson
|
Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă, în ***, Probleme de stilistică (culegere de articole), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
|
|
Saussure 1916/1998
|
Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
|
|
Trabant
|
Jürgen Trabant, Humboldt ou le sens du langage, Mardaga, Liege, 1992.
|