Sens / sens poetic – o abordare din perspectiva lingvisticii coşeriene
Pentru tiparSensul, conţinutul lingvistic specific planului individual al limbajului, deci specific unui act particular de vorbire, este definit de Eugeniu Coşeriu drept conţinutul care se construieşte, se creează prin integrarea şi depăşirea straturilor de conţinut anterioare, designaţie (conţinutul specific planului universal al limbajului, care vizează trimiterea la realitatea extralingvistică)şi semnificat (conţinutul specific planului istoric al limbajului, adică specific limbii)1.Prin aceasta, sensul reprezintă o „modalitate lingvistică superioară”. Într-un text nu numai că se face referire la lume (desemnare) printr-o limbă particulară cu semnificatele sale, dar se şi exprimă atitudini, opinii sau intenţii ale vorbitorilor (sens). Uneori, chiar dacă înţelegem semnificatele enunţurilor şi designaţiile corespunzătoare, ne întrebăm ce a intenţionat vorbitorul să spună prin acestea. Adică se caută, se interpretează acel conţinut lingvistic, dincolo de semnificat şi designat. Astfel, ne întrebăm uneori care este sensul (intenţia, finalitatea, implicaţiile) a ceea ce din punctul de vedere al regulilor limbii şi al normelor vorbirii, în general, am înţeles deja. Această finalitate discursivă implică exprimarea unor atitudini, opinii sau intenţii ale vorbitorilor, dincolo de cunoaşterea lumii şi de posibilităţile de semnificare ale limbii.
Sensul trebuie căutat printr-un demers interpretativ, hermeneutic, dincolo de semnificat şi designaţie (care configurează doar „expresia” sensului, adică ceea ce se înţelege în mod imediat, „literal”). Sensul nu este reductibil la suma semnificatelor şi a designaţiilor, ci trebuie căutat dincolo de acestea. De asemenea, sensul poate varia în funcţie de „context”: de exemplu, spune Coşeriu, sensul enunţului „Socrate e muritor” este diferit dacă enunţul face parte dintr-un silogism, dintr-o poezie sau dintr-o situaţie practică. Astfel, aceleaşi semnificate pot institui un sens total diferit. Semnificatele unei limbi sunt întotdeauna orientate spre o finalitate discursivă realizată la nivelul sensului, în acte lingvistice particulare. Aceste finalităţi discursive (pragmatică, apofantică şi poetică) reprezintă direcţii de orientare a procesului de construcţie a sensului şi reprezintă re-elaborări teoretice coşeriene ale determinărilor ulterioare ale logosului semantic aristotelic (logosul apofantic, pragmatic şi poetic).
În opinia noastră, aceste finalităţi ale limbajului ar putea fi reprezentate schematic astfel:
|
Proces semantic primar (care structurează lumea – limitat de alteritate)
|
Proces semantic secundar (finalităţi ulterioare ale logosului semantic, care delimitează zone textual-tipologice diferite).
|
|
Finalitate semnificativă
(Logos semantic)
„creaţia de semnificate în alteritate”
|
→ Finalitatea „poetică” (logos poetic) –
vizează „creaţia de lumi”.
-----------------------------------------------------------
→ Finalitatea „ştiinţifică” (logos apofantic) – vizează interpretarea ştiinţifică, teoretică sau logică a lumii.
→ Finalitatea „practică” (logos pragmatic) – vizează eficacitatea intracţiunii practice dintre oameni.
|
|
Finalitate realizată la nivelul SEMNIFICATULUI
(conţinut al limbii). |
Finalitate realizată la nivelul SENSULUI
(conţinut al textului). |
|
Cuvintele limbii – „materia primă” cu care se realizează sensurile. Cu această „materie primă” limitată se creează sensuri nelimitate.
|
Domeniul sensului textual – nelimitat, infinit.
Specii de sens cu „salt minimal” sau cu „salt maximal” faţă de semnificate şi designate.
|
Conform concepţiei teoretice coşeriene, în limbaj este dată numai „posibilitatea sensurilor de orice tip”, dar „sensurile ca atare nu se realizează decât în texte”, acestea reprezentând „o modalitate superioară a lingvisticului în care limbajul ca atare se converteşte în expresie pentru conţinuturi de alt nivel” (trad. n. – O.B.) (v. Coseriu 1971/1977: 207). Această „convertire” a semnificatelor şi designatelor în expresie (semnificante) ce actualizează – în cadrul unei relaţii semiotice de grad superior – semnificatul textual, adică sensul, reprezintă în sine o activitate, un proces dinamic. Astfel, sensul nu este dat, fixat în texte, ci el emerge, se „articulează” în cadrul unui proces. „Teoria articulării sensului” formulată de Coşeriu susţine o dată în plus definirea sensului ca procesualitate în lingvistica integrală.
Astfel, sensul, în concepţia teoretică a lui Eugen Coşeriu, este „dublu semiotic”, adică este fundamentat pe o actualizare a unui dublu raport semiotic analog celui din semn. Semnificantele şi conţinuturile de limbă (semnificatele) împreună cu designaţiile corespunzătoare lor (care constituie o primă serie de relaţii) devin un nou semnificant (o nouă expresie) pentru un alt conţinut de ordin superior, de natură mai complexă, care este sensul: Primul raport semiotic vizează, astfel, semnele lingvistice care constituie textul, semne care semnifică şi designează iniţial ceva ce noi înţelegem tocmai în calitate de vorbitori care cunosc atât aceste semne, cât şi regulile de folosire a lor. Coşeriu precizează faptul că înţelegerea noastră se poate limita la acest prim raport semiotic, fără a surprinde ceva din al doilea raport semiotic.De exemplu, cu toate că, în general, în cazul textelor literare construcţia sensului se realizează maximal, implicând o integrare succesivă a semnificatelor şi a designatelor limbii şi o interpretare a lor într-un plan de conţinut superior, există totuşi cazuri (forme ale „literaturii”), ca de exemplu romanul poliţist, în care „faptele semnificate şi cele desemnate sunt «vitale»”, adică sensul textului este numai „comunicativ”, informativ, altfel spus, „ne interesează în sens practic, prin faptele înseşi pe care le narează şi nu în calitate de creaţie simbolică” (Coşeriu 1973/2000: 247). De asemenea, Coşeriu atrage atenţia asupra faptului că, în mod teoretic, chiar şi în cazul unui text literar tipic (i.e. artistic, „simbolic”), este posibil „să se înţeleagă totul în primul plan semiotic, fără a prinde nimic din al doilea plan semiotic. În alţi termeni: e posibil să se poată povesti cu exactitate Metamorfoza de Kafka (...), fără a fi în măsură a spune o vorbă despre ceea ce «spune», la rândul său, această metamorfoză, despre care este «sensul» său” (trad. n.) (Coseriu 1981/1997: 77). Aşadar,al doilea raport semiotic presupune transformarea primului raport semiotic în expresie, în semnificant de grad secund pentru un semnificat superior şi complex.
Pornind de aici, Coşeriu realizează o altă distincţie, pe de o parte, între sensul care poate săcoincidă cu semnificatul şi designaţia, când „sensul textului este numai «comunicativ», informativ, empiric sau «vital»”, acest caz întâlnindu-se în utilizările lingvistice tehnice sau terminologice (dar nu numai); şi, pe de altă parte, sensul „artistic sau literar («simbolic»)” (Coşeriu 1973/2000: 247). Aşadar, aceste „modalităţi ale sensului” (cum sunt numite de E. Tămâianu) pot fi considerate ca polarizate între construcţia de sens „cu salt minimal” în textualitatea preponderent informaţională sau „obiectiv-ştiinţifică” şi construcţia de sens cu „salt maximal” faţă de semnificatele şi designatele textuale, în modalitatea poetică (literară) (v. Tămâianu 2001: 96).
Astfel, construcţia de sens „cu salt minimal” presupune o activare preponderentă a primului raport semiotic şi un nivel rudimentar de „articulare a sensului”. Această „specie de sens” poate fi sintetizată ca „a-se-referi-pur-şi-simplu-la-o-realitate-empirică”, „a-nu-avea-nici-un-sens-ulterior” („referirsi-semplicemente-ad-una-realità-empirica”, „non-avere-nessun-senso-ulteriore”) (Coşeriu 1981/1997: 77), semnele lingvistice constitutive ale textului semnificând şi desemnând ceva ce noi înţelegem pe baza cunoaşterii pe care o avem despre aceste semne şi despre regulile de folosire a lor.
În timp ce construcţia de sens „cu salt maximal” (specifică creaţiilor simbolice) presupune o articulare mult mai complexă a sensului şi de natură diferită.
Lingvistica integrală a textului nu poate prin propriile mijloace şi nici nu îşi propune să explice construcţia de sens „cu salt maximal”, specifică textelor literare, şi prin aceasta „creaţia de lumi”. Ea constată doar existenţa acestei modalităţi de sens, îi stabileşte locul în ansamblul complex al fenomenelor de limbaj în general şi în organizarea internă a zonei sensului textual în special şi, de asemenea, deschide căile de acces spre acest teritoriu, oferind sugestii metodologice pentru abordarea lui de către poetică.
Prin prisma acestei viziuni teoretice, sensul poetic trebuie înţeles ca situându-se într-o zonă tipologică distinctă în raport cu sensul de tip pragmatic sau cu cel de tip apofantic (ştiinţific). De asemenea, definirea sa se poate realiza în mod adecvat doar în raport cu funcţia semnificativă2 din care decurge şi pe care o presupune implicit şi nu în raport cu celelalte finalităţi ulterioare (apofantică, pragmatică), finalităţi care constituie zone tipologice ireductibile.
Definirea finalităţii poetice a creaţiei de sens în raport cu finalitatea semnificativă presupune discutarea relaţiei esenţiale limbaj – poezie (1). Într-un al doilea moment al abordării noastre, vom lua în discuţie imposibilitatea definirii adecvate a sensului poetic prin raportare la finalitatea pragmatică sau la cea apofantică (2).
1. „Limbaj şi poezie”
Pentru E. Coşeriu relaţia dintre limbaj şi poezie este o problemă de importanţă centrală, un nucleu teoretic. Această problemă este discutată de marele lingvist în articolul Tesis sobre el tema „lenguaje y poesia” (1971/1977)şi, mai amplu, în volumul Linguistica del testo (1981/1997). În continuare vom prezenta cele două perspective din care este privită această relaţie limbaj – poezie: ca identitate esenţială din perspectiva semanticităţii şi a creativităţii şi ca nonidentitate din perspectiva subiectivităţii implicate în activitatea creatoare.
Punctul de plecare în abordarea acestei problematici îl reprezintă identitatea dintre limbaj şi poezie, specificată ca o identitate de esenţă.
Temeiul acestei apropieri îl constituie în primul rând „sinonimia” dintre semantic şi poetic (dintre logos semantikos şi logos poietikos) la nivelul esenţei, cu rădăcini în gândirea aristotelică, dar şi sugestiile oferite de Hegel, de Heidegger şi, mai ales, de Vico şi de Croce.
Coşeriu punctează foarte clar câteva dintre argumentele fundamentale (de natură filozofică în special) care au condus la identificarea limbajului cu poezia.
a. Prioritatea atât a limbajului ca atare, ca semanticitate, cât şi a poeziei faţă de distincţiile adevăr / neadevăr, existenţă / nonexistenţă constituie unul dintre argumentele de bază în susţinerea identităţii dintre limbaj şi poezie. „Se va spune că şi poezia este anterioară distincţiei adevăr / neadevăr, fiindcă nu vorbeşte despre o realitate, ci construieşte o realitate şi este anterioară distincţiei existenţă / nonexistenţă. Aşa cum cuvântul nu este o dovadă a existenţei lucrului desemnat, tot aşa poezia nu este un document de existenţă. (Prin poezie înţelegem literatura ca artă, în general)” (Coşeriu 1994: 16).
Coşeriu demonstrează că ‘poezia’ nu este „un uz lingvistic printre altele”, ci reprezintă „limbajul pur şi simplu (fără adjective)”, mai precis, „realizarea tuturor posibilităţilor limbajului ca atare” (Coseriu 1971/1977: 203). „Limbajul ca atare” sau „limbajul pur şi simplu” sau „limbajul absolut” reprezintă pentru Coşeriu logos-ul semantikos aristotelic, anterior oricărei determinări, oricărei finalităţi (fie ea apofantică, pragmatică sau poetică), limbajul exclusiv semantic, a cărui funcţie esenţială şi primordială este aceea de a semnifica, adică, într-o primă aproximare, de a capta unitatea unei esenţe, de a delimita şi de a institui posibilităţile modurilor-de-a-fi-în-general, creând astfel conţinuturi semnificative. Acest conţinut semnificativ pur lingvistic, semnificatul, condensează în esenţă posibilităţi de a fi, el reprezentând în termeni aristotelici acel unicum, acea unitate pe care o putem recunoaşte în lucruri. Prin această recunoaştere şi delimitare a modalităţilor de a fi, sau altfel spus, a „claselor” de entităţi, semnificatul ne permite, într-un al doilea moment, acela al referirii la lume, al designării, „să întrebuinţăm pentru numirea unei serii infinite de lucruri acelaşi cuvânt” sau, altfel spus, să reducem lucrurile, infinite în individualitatea lor, la acel ‘unicum’, la acea esenţă recunoscută şi delimitată într-un conţinut lingvistic (v. Coseriu 1994: 17)3. Astfel, ca semanticitate, limbajul nu implică decât „posibilitatea fiindului”. Iar această pură posibilitate este universală. Din această perspectivă este legitimă, în linia filozofiei limbajului deja menţionate, echivalarea poeticului cu semanticul. Poezia nu validează particularul, nu este verificabilă empiric, nu stă sub semnul veridicităţii sau al falsităţii. Poezia este şi ea universală ca „posibilitate pură”4. Acest fapt este relevat chiar începând cu Poetica lui Aristotel: „...datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului (...). De aceea şi e poezia mai filozofică şi mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul.”5.
b. Un alt argument în susţinerea identităţii dintre limbaj şi poezie este acela că atât poezia, cât şi limbajul reprezintă „acte de cunoaştere intuitivă”, de „înţelegere intuitivă a fiinţei”, de descoperire a universalului în individual. Semnificatele captează şi delimitează, creând astfel conţinuturi lingvistice, esenţe ale unor „moduri de a fi” (de exemplu, „modul-general-de-a-fi-arbore, modul-general-de-a-fi-om etc.). Regăsim în individualitatea semnificatului un model de universalitate.Şi poezia, şi limbajul sunt creaţii prin care se realizează „obiectivări ale conţinuturilor intuitive ale conştiinţei”.
Astfel, poezia şi limbajul sunt identice doar din perspectiva esenţei, a calităţii lor intrinseci. Ele sunt consubstanţiale: „Poezie este acest cuvânt, poezie este şi Divina Comedie. Tot aşa cum o picătură de apă tot apă este ca şi oceanul care e mult mai mare. Deci din punct de vedere calitativ şi absolut nu există diferenţe între limbaj şi poezie. Acesta este sensul identificării filozofice între limbaj şi poezie” (Coşeriu 2004: 80).
Aşadar, în viziunea lui Coşeriu, limbajul este identic cu poezia doar dacă proiectăm asupra lui această perspectivă esenţială şi absolută (adică, din perspectiva semanticităţii şi a creativităţii).
c. Aşadar, această identitate dintre limbaj şi poezie se confirmă doar ca „identitate esenţială”. Coşeriu insistă asupra faptului că subiectul creator de limbaj nu este un subiect absolut şi, prin aceasta, proiectează o altă perspectivă asupra relaţiei dintre limbaj şi poezie: subiectul creator de limbaj este un „subiect relativ”, „un subiect între subiecte”, iar limbajul este în consecinţă „înţelegere şi structurare a lumii”, în timp ce subiectul creator de poezie (de artă în general) este un subiect absolut, iar „poezia e întotdeauna absolută şi creează şi alte lumi posibile” (Coseriu 1971/1977: 206-207).
Când vorbeşte de poezie ca limbaj absolut (sau limbaj în ipostaza sa absolută), Coşeriu se referă, de fapt, la două aspecte: a. la faptul că poezia este creaţia unui „subiect absolut”, „unic, singur, în sine”, „dezlegat de relaţiile pe care le are” (Coşeriu 2004: 80), adică un subiect care se raportează numai la ceea ce el a creat şi b. la faptul că poezia este, la fel ca limbajul în esenţa sa, o activitate creatoare, liberă a omului şi, astfel, o activitate culturală potenţial infinită.
În viziunea teoretică a lui Coşeriu şi limbajul, şi arta sunt activităţi libere, creatoare (energeia), limbajul constituind, de fapt, baza primordială a tuturor formelor culturii. Ceea ce diferenţiază însă limbajul în raport cu arta (cu poezia) este în primul rând dimensiunea alterităţii care anulează caracterul absolut al limbajului. Alteritatea implică acea comunicare cu celălalt, condiţie esenţială şi intrinsecă oricărui act de vorbire, condiţie care nu poate lipsi, întrucât corespunde intersubiectivităţii funciare a limbajului (este prezentă deja în funcţia semnificativă) şi, de asemenea, reprezintă actualizarea unui mediu semnificativ comun şi constituie baza existenţei limbilor. Coşeriu distinge această accepţiune a comunicării cu celălalt de comunicarea a ceva, neesenţială,care relevă funcţia practică a limbajului (transmiterea de informaţii) şi care, în anumite circumstanţe, poate lipsi, fără ca limbajul să fie prin aceasta abolit.
Alteritatea, comunicarea cu celălalt, constitutivă şi esenţială pentru limbaj,nu este însă, în opinia lui Coşeriu, o condiţie esenţială şi intrinsecă şi în cazul poeziei, care e limbaj absolut6:
Subiectul creator de artă este un subiect absolut, arta constituind „obiectivarea unei subiectivităţi universale”, dimensiunea alterităţii fiind neesenţială din această perspectivă. Astfel, poezia este „activitatea unui subiect universal, care îşi asumă o subiectivitate universală” şi care „nu e un vorbitor printre ceilalţi, ci realizează vorbirea în mod absolut – nu în mod relativ, în circumstanţe determinate” (Coseriu 1981/1997: 92), (trad. n. – O.B.). Adică arta nu este condiţionată de anumite circumstanţe contingente ca, de exemplu, obligativitatea comprehensibilităţii. Aşadar, poezia suspendă în mod necesar alteritatea, tocmai pentru a rămâne o creaţie absolută.
Există totuşi o alteritate de grad secund în poezie,în măsura în care limba, prin conţinutul său propriu care este semnificatul, „rămâne punctul de plecare”.
Cred că această problemă a alterităţii (intersubiectivităţii) în poezie se impune a fi discutată şi nuanţată, deoarece nu trebuie să se înţeleagă faptul că, din această perspectivă teoretică, alteritatea este negată în poezie şi, mai mult, că poezia nu se adresează nimănui.
Unul dintre ultimele texte coşeriene (Prolusione. Orationis fundamenta: La pregiera come testo şi Bilancio provvisorio. I quattro universi di discorso) ne sugerează şi ne permite o astfel de redefinire a conceptului de alteritate în poezie. Referindu-se la intersubiectivitatea specifică fiecăruia dintre cele patru universuri de discurs, E. Coşeriu remarca faptul că, spre deosebire de intersubiectivitatea universului de discurs al credinţei care este „intersubiectivitatea solidarităţii umane universale”, în celelalte universuri de discurs „intersubiectivitatea tinde să fie proiecţia propriei subiectivităţi” (Coseriu 2000/2002: 530). Deşi Coşeriu nu menţionează explicit tipul de intersubiectivitate în artă, totuşi cred că pe baza acestei observaţii generale putem spune că, dacă subiectul creator de poezie (de artă, în general) este un subiect absolut, intersubiectivitatea (alteritatea) în poezie trebuie să fie înţeleasă ca o proiecţie a subiectivităţii creatoare (absolute) înseşi. Poetul suspendă alteritatea specifică limbajului (odată cu suspendarea propriului eu empiric) şi îşi asumă un alt tip de alteritate, în care „atribuirea eului”7 devine atribuirea eului absolut8. Astfel, poetul îşi asumă alteritatea ca fiind coincidentă cu propria subiectivitate absolută. Alteritatea este, în acest sens, de aceeaşi natură cu subiectivitatea creatoare, adică o subiectivitate capabilă la rândul ei să re-creeze „o altă lume”, prin reinstituirea sensului poetic în unicitatea lui. Cititorul de poezie devine el însuşi un subiect absolut, iar poetul îşi asumă această dimensiune a intersubiectivităţii ca pe o proiecţie a propriei subiectivităţi.
De aici cred că putem înţelege că în poezie (desigur, la nivelul conţinutului lingvistic superior care este sensul şi nu la nivelul semnificatelor) se pot obiectiva, în mod liber, nefiind limitate de condiţia comprehensibilităţii, ‘conţinuturi intuitive’ ale conştiinţei subiectivităţii creatoare (postulată ca absolută), se pot actualiza posibilităţi nelimitate şi universale necaptate încă (poate doar „întrezărite” intuitiv în conştiinţa umană, dar neobiectivate până în acel moment). În aceasta constă, de fapt, universalitatea literaturii: în materializarea la nivelul sensului textual poetic a unor conţinuturi cognitive ale conştiinţei (intuiţii inedite), ce ţin de esenţa umană, de posibilităţile sale infinite; iar această materializare este posibilă numai în poezie care – prin ocultarea alterităţii, a normelor implicite pe care aceasta le presupune (în vederea comprehensibilităţii) la cele trei niveluri (norme de congruenţă, norme de corectitudine şi norme de adecvare) – poate transcende semantismul limbii, „viziunea despre lume” pe care ne-o conferă limba ca organizare a realităţii prin conţinuturi lingvistice exprimabile obiectiv (semnificate şi semnificante, concomitent). Numai poezia poate „suspenda” această ordine instaurată prin limbă, poate de-structura şi re-structura lumea, adică poate re-organiza lumea altfel decât este ea organizată prin limbă; iar aceasta nu este o simplă prelucrare a lumii, un joc de combinaţii variabile, ci o instituire a unei alte ordini la nivel ‘ontologic’ şi în consecinţă a unei „lumi” diferite de lumea empirică.
2. O altă problemă pe care o vom lua succint în discuţie este încercarea de a găsi specificitatea poetică în raport cu genul proxim identificat la nivelul „limbajului comun” (al logosului pragmatic, în termeni aristotelici). De aici decurg dileme şi dificultăţi insurmontabile (cum ar fi, de exemplu, considerarea limbajului poetic ca „deviere” sau problema comunicării), care nu pot conduce decât la concluzia formulată ludic de N. Manolescu: „Limbajul uzual nu se poate da de trei ori peste cap ca să devină poezie (...). Limbajul comun rămâne ceea ce este, chiar dacă se dă de mai multe ori peste cap” (Manolescu 1987/2002: 16).
În formulare mai amplă problema implică, în primul rând, aspectul „comunicării” în poezie: „Nu este chiar o chestiune naivă aceea de a şti de ce limbajul poetic se comportă ca şi cum n-ar urmări să asigure trecerea mesajului de la emiţător la receptor, ci s-o împiedice. Ce fel de comunicare este aceea care încalcă nu doar regulile capabile a-i garanta o eficienţă maximă, dar chiar şi pe acelea care i-ar permite minima realizare a scopului ei fundamental? De ce, cu alte cuvinte, ar formula Rimbaud enunţul din versurile sale de o asemenea manieră încât să nu-l înţelegem, în ciuda faptului că toate cuvintele şi modurile combinării lor ne sunt familiare?” (Manolescu 1987/2002: 14).
Prin întrebările formulate aici, N. Manolescu pune, de fapt, în discuţie o întreagă orientare a poeticii lingvistice fundamentată pe edificiul teoretic jakobsonian. Regăsim în acest fragment, condensate, unele aspecte ce pot constitui dileme (şi pe care, de altfel, N. Manolescu le şi declară explicit drept dileme) privite din unghiul înţelegerii limbajului ca „instrument de comunicare” şi al definirii poeticului – deşi acceptat ca manifestare specifică – în raport cu limbajul astfel înţeles; aceleaşi aspecte nu mai constituie însă dileme, ci îşi găsesc o rezolvare, dacă le abordăm din perspectiva pe care lingvistica dezvoltată de E. Coşeriu o deschide spre textualitatea poetică. Ne vom referi în continuare la câteva dintre acestea, cu intenţia de a susţine implicit necesitatea abordării textualităţii literare dintr-o perspectivă tipologică (în sensul precizat mai sus).
Cred că esenţa problemei generatoare de dileme se află la nivelul întemeierii teoretice, mai precis în considerarea funcţiei comunicative drept funcţie esenţială a limbajului uman. Aceasta constituie, de fapt, în opinia lui Coşeriu, una dintre reducţiile limbajului (înţeles ca logos semantic) la o determinare ulterioară, la un scop particular al unor acte lingvistice cu finalitate practică, adică la logosul pragmatic. Se ajunge, astfel, la eroarea de a considera limbajul drept un „instrument” al poeziei (în analogie cu considerarea limbajului drept „instrument de comunicare”) şi de a raporta poezia la comunicare (în accepţiunea practică a termenului, ca transmitere de informaţii), raportare menită să genereze problema enunţată mai sus şi anume: de ce poezia încalcă regulile unei comunicări eficiente împiedicând trecerea mesajului de la emiţător la receptor.
Punând astfel problema, nu numai că funcţia esenţială a limbajului este redusă la funcţia pragmatică a transmiterii de informaţii, ci şi poezia este definită prin raportare la funcţia pragmatică, drept o deviere de la aceasta sau drept o funcţionare specifică a acesteia. Aşadar, punctul de plecare în definirea poeticului este tocmai reducţia pragmatică a limbajului, fapt care determină considerarea limbajului poetic ca „limbaj paradoxal”: „Celebra definiţie jakobsoniană se află, de altfel, la originea considerării limbajului poetic ca un limbaj paradoxal: poezia este limbaj şi deci comunicare, dar pare a nu voi să comunice nimic despre lume” (Manolescu 1987/2002: 14).
Din perspectiva lingvisticii coşeriene, considerăm că dilemele enunţate mai sus devin lipsite de temei sau îşi găsesc rezolvarea adecvată.
Astfel, poeticitatea nu poate fi definită în termenii teoriei comunicării jakobsoniene ca „limbaj paradoxal” care – datorită predominanţei funcţiei poetice, adică a centrării asupra mesajului pentru mesajul însuşi – se sustrage „transmiterii de informaţii”. În teoria coşeriană, limbajul poetic nu este un uz lingvistic printre altele, ci reprezintă realizarea tuturor posibilităţilor limbajului ca atare, fiind consubstanţial cu finalitatea semnificativă a limbajului. Definirea poeticităţii nu poate avea ca punct de plecare şi fundament teoretic logosul pragmatic, chiar dacă este abordată în mod negativ faţă de acesta. Poeticitatea se defineşte doar prin raportare la logosul semantic, la funcţia semnificativă, ca finalitate esenţială şi primordială a limbajului. Aşadar, logosul poetic, logosul pragmatic şi logosul apofantic sunt finalităţi ulterioare ale logosului semantic şi între ele trebuie postulată o discontinuitate de principiu la nivel funcţional. Deci finalitatea poetică poate fi distinsă tipologic de celelalte finalităţi într-un moment primar, ca orientare a creaţiei de sens cu finalitatea intern-discursivă a creaţiei de lumi.
Astfel, putem înţelege, din orizontul teoretic deschis de lingvistica lui E. Coşeriu, de ce poezia nu „comunică” nimic despre lume: nu datorită ocultării funcţiei referenţiale prin intermediul funcţiei poetice, ci tocmai pentru că finalitatea sa nu se află la nivelul eficacităţii practice şi nici nu se defineşte în raport cu aceasta. Poezia nu este comunicare nici ca „transmitere de informaţii”, dar nici chiar ca implicare a dimensiunii alterităţii (dimensiune esenţială şi constitutivă a limbajului, însă nu şi a poeziei). Însă de aici nu trebuie înţeles faptul că poetul şi poezia nu se adresează nimănui. Ci trebuie să se înţeleagă faptul că poetul nu urmăreşte nici să asigure, nici să împiedice trecerea mesajului său la receptor. Altfel spus, nu urmăreşte „să formuleze enunţuri” nici comprehensibile, nici incomprehensibile, tocmai pentru că finalitatea actului poetic nu este una practică. În şi prin opera sa, poetul creează o lume în acord cu propriile sale intuiţii considerate ca absolute, neraportate la ceilalţi. Aceasta deoarece intersubiectivitatea în poezie este postulată a fi de aceeaşi natură cu subiectivitatea creatoare: intersubiectivitatea devine o proiecţie a subiectivităţii absolute, lectorul devine el însuşi poet. Finalitatea actului poetic este aşadar creaţia de lumi de către subiectivitatea absolută.
Iată deci că, din această perspectivă teoretică a lingvisticii coşeriene, sensul poetic trebuie (şi poate) să fie delimitat în specificitatea sa, în raport cu sensul cu finalitate pragmatică şi cu cel cu finalitate apofantică. Acest fapt implică şi posibilitatea unei abordări tipologice a textualităţii, abordare care formulează distincţii conceptuale situate chiar la nivelul profund al finalităţii instituirii sensului textual.
Pornind de la acest fundament epistemologic, textualitatea poetică poate fi investigată în specificitatea sa printr-un demers al poeticii. O astfel de evaluare pertinentă a posibilităţilor reconstrucţiei poeticii pe aceste baze teoretice coşeriene, dar şi elementele fundamentale necesare acestui demers reconstructiv al poeticii sunt oferite în mai multe studii ale lui Mircea Borcilă. Autorul propune nu numai o definire a specificităţii texului literar, ci şi o tipologie textuală bazată pe finalităţile interne ale procesului creator de sens poetic, furnizând, astfel, cadrul conceptual care face posibilă o cercetare amplă şi sistematică a sensului poetic.
Note
1 Trihotomia planurilor limbajului reprezintă una dintre contribuţiile majore ale lingvisticii coşeriene. Importanţa distincţiei celor trei planuri ale limbajului (universal, istoric şi individual) se relevă mai ales în înţelegerea complexă a formelor de manifestare a activităţii lingvistice. De asemenea, prin distincţia celor trei planuri şi prin relevarea autonomiei planului textual, concepţia teoretică a lui Eugeniu Coşeriu asigură sensului o autonomie funcţională. Sensul este „conţinutul propriu al unui text, adică ceea ce textul exprimă dincolo de (sau prin) desemnare şi semnificat” (Coşeriu 1973/2000:246).
2 Funcţia semnificativă reprezintă funcţia esenţială a limbajului, creaţia de conţinuturi semnificative în limbă.
3 De exemplu: „Cuvântul om înseamnă «faptul de a fi om», pe care-l recunoaştem în fiecare om în particular, când întâlnim un om sau când vorbim despre el. La cuvântul om se aplică ceea ce se aplică la tragélaphos: nici cuvântul om nu este o garanţie de existenţă, deşi fiinţele numite oameni există. Semnificaţia este tocmai această posibilitate de desemnare a unităţii unei esenţe, a unui mod de a fi. Când numim pe cineva om, îl numim prin «umanitatea» din el, prin «faptul de a fi om» (nava prin navitate)” (Coşeriu 1994: 17).
4 Deşi „genetic” ar fi posibil ca un anumit eveniment real să fi constituit „sursa de inspiraţie”, poezia transgresează întotdeauna acel ipotetic eveniment, situându-se în zona universalităţii.
5 Aristotel, Poetica, cap. IX, trad. D.M. Pippidi, Bucureşti, 1965, p. 64-65
6 Mai mult decât atât, această dimensiune a comunicării, care „nu poate lipsi niciodată în limbaj”, ”în artă lipseşte în mod necesar” (subl. n. – O.B.), deoarece „arta nu se face pentru a comunica, ci numai ca să fie, în sensul în care este artă, se înţelege, pe când limbajul se face pentru a comunica cu cineva (...). Aceasta înseamnă că, numai dacă considerăm limbajul în raportul său cu subiectul care l-a creat şi cu faptul creat, adică dacă considerăm subiectul ca un subiect absolut, atunci limbajul este exact ca şi arta, este subiect care se obiectivează. Dacă-l considerăm ca subiect între subiecte pe acest subiect, atunci nu mai avem acelaşi raport absolut (...)” (Coşeriu 1994: 162).
7 „Totdeauna vorbirea, limbajul efectiv realizat, este o continuă atribuire a eului. I se atribuie celuilalt aceeaşi conştiinţă cu a vorbitorului. (...) Sigur că, în realitate, eu nu-i cunosc pe ceilalţi în conştiinţa lor, căci la percepţie se poate ca lucrurile să se prezinte diferit. Atunci trebuie ca eu să le atribui celorlalţi mereu posibilitatea de a înţelege, să cred că sînt ca mine, că sînt şi eu pentru ei ceea ce sînt ei pentru mine” (Coşeriu 1994: 22).
8 Poeţii au intuiţia acestui fapt. De exemplu, Arghezi mărturiseşte în Vers şi poezie: „Cu o poezie se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu o rugăciune; scrisă de un închinător ca pentru el, devenind publică o citeşte fiecare pentru el însuşi, adică: o citesc toţi pentru toţi; e individuală, dar pentru acest motiv e generală” (Arghezi 1974: 51).
Bibliografie
Tudor Arghezi, 1974, Ars poetica, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Oana Boc, 2007, Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
Eugenio Coseriu, 1971/1977, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesía”, dans Coseriu 1977, p. 201-207.
Eugeniu Coşeriu, 1973/2000, Lezioni di linguistica generale, Torino, 1973 (traducere în limba română de Eugenia Bojoga: Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău).
Eugeniu Coşeriu, 1994, Prelegeri şi conferinţe, supliment al „Anuarului de lingvistică şi teorie literară” al Institutului de Filologie Română „Al. Philippide”, Iaşi, tom XXXIII, 1992-1993.
Eugenio Coşeriu, 2004, Prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Texte consemnate, Cuvânt-înainte şi anexă de Doina Constantinescu, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu.
Eugenio Coseriu, 1981/1997, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, La Nuova Italia Scientifica, Roma.
Eugenio Coseriu, 2000/2002, Prolusione.Orationis fundamenta: La preghiera come testo, dans I quattro universi di discorso. Atti del Congresso Internazionale „Orationis Millennium”. L’Aquila, 24-30 giugno 2000, a cura di Giuseppe de Gennaro S.I., Libreria Editrice Vaticana, Cittá del Vaticano, p. 24-47 şi Bilancio provvisorio. I quattro universi di discorso, p. 524-532.
Nicolae Manolescu, 1987, Despre poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Emma Tămâianu, 2001, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Editura Clusium, Cluj-Napoca.