Eugeniu Coşeriu. Actualitatea teoriei cadrelor
Pentru tiparÎn pofida importanţei recunoscute şi adeseori semnalate a noţiunii de context, aceasta rămâne una „problematică”1 din cauza plasticităţii sale şi a polisemantismului. Putem, bineînţeles, reduce şi reuni diferitele clasificări, ţinând cont de diferenţa lor ontică, în cele trei tipuri delimitate de Kleiber şi anume: „l’environnement extra-linguistique, l’environnement immédiat linguistique et les connaissances générales présumées partagées”2. De altfel, discutând tipologia cadrelor elaborată de Coşeriu, Heidi Aschenberg propune o soluţie asemănătoare, înscriind diferitele „cadre” delimitate de Coşeriu în trei categorii majore: „situaţie extra-lingvistică”, „context discursiv” şi „cunoaştere”3. Or, toate tipurile de „cunoaştere” nu se situează la acelaşi nivel. Astfel, „universul de discurs” este fondator în raport cu „lumile cunoscute”4.
Obiectivul acestui articol este prezentarea critică a teoriei coşeriene a contextelor şi confruntarea cu unele dintre teoriile recente ale contextelor cu scopul de a sublinia actualitatea acestei teorii şi importanţa ei pentru lingvistica actuală. Chiar dacă scopul iniţial al lui Coşeriu nu era elaborarea unei teorii a contextelor în sensul propriu al termenului, ci mai degrabă „examenul unui obiect empiric cu ajutorul unui inventar”5, putem, fără îndoială, vorbi despre o „teorie coşeriană a cadrelor”, caracterizată de Karlheinz Stierle ca fiind „una dintre cele mai elaborate teorii ale contextului de până acum”6. De altfel, forţa acestei teorii nu rezidă atât în delimitarea minuţioasă a diferitor „cadre”, ci mai degrabă în „situarea problematicii cadrelor într-o teorie a limbajului”7. Într-un articol de epistemologie a analizei discursului, Jean-Paul Bronckart consemnează faptul că această teorie „implică de asemenea o critică radicală a perspectivelor dominante”8.
1. Teoria coşeriană a cadrelor
1.1. Specificitatea teoriei coşeriene a cadrelor
Schiţată mai întâi în studiul din 1955-’56, Determinare şi cadru. Două probleme fundamentale ale unei lingvistici a vorbirii, chestiunea cadrelor va fi reluată şi situată într-o perspectivă teoretică mai amplă în monografia asupra lingvisticii textului. Ca de obicei, Coşeriu porneşte, în conceptualizarea cadrelor, de la o reconsiderare a tradiţiei9 şi, constatând insuficienţa diferitor teorii existente, propune o distincţie foarte complexă şi minuţioasă între diferite tipuri de cadre, subliniind complexitatea activităţii de vorbire. În volumul de interviuri cu Johannes Kabatek şi Adolfo Murguia, Die Sachen sagen, wie sie sind, Coşeriu afirmă în acest sens, răspunzând indirect criticilor care îi reproşaseră introducerea unor distincţii prea sofisticate între fapte care se contopesc în realitatea actului: „Nu teoria este deci complicată, ci faptele sunt într-adevăr complicate”10. Or, această problematică terminologică se înscrie, cum am precizat mai sus, într-un cadru teoretic coerent şi îşi dobândeşte limpezimea numai replasând-o în acest cadru.
Marcând o tradiţie de gândire care merge de la Aristotel la Humboldt, concepţia coşeriană a limbajului se sprijină pe definirea limbajului, pe de o parte, ca activitate umană liberă şi creatoare, ca ενέργεια (acesta fiind genul ei proxim) şi, pe de alta, ca funcţie semnificativă, ca λόγος σημαντικός (aceasta fiind diferenţa sa specifică). Acest logos este intern, adică nu reprezintă aplicarea unui dat preexistent, şi dinamic; activitatea de vorbire fiind o activitate de creaţie a unor conţinuturi semantice. Reînnodând această intuiţie aristoteliciană, Coşeriu recunoaşte în semanticitate dimensiunea fundamentală, constitutivă, a limbajului, primordială în raport cu determinările particulare care îl orientează spre finalităţi externe specifice: pragmatică, apofantică sau poetică. În calitate de conditio sine qua non a activităţii de vorbire, cadrele intervin nu doar în realizarea funcţiei designative, deci în constituirea realului prin actul de vorbire, ci joacă şi un rol central în constituirea sensului. Cadrele sunt utilizate pentru a exprima ceva dincolo de ceea ce se spune cu semnele limbii. Ele constituie „fondul”, „condiţiile” activităţii de vorbire, fiind implicate de aceasta. Or, chiar în asta rezidă originalitatea teoriei coşeriene a cadrelor. Activitatea discursivă nu se opune circumstanţelor în care se manifestă. Chiar dacă metafora „cadrelor” (entornos, Umfelder) poate evoca ceva exterior şi obiectiv, în concepţia lui Coşeriu, cadrele nu constituie un dat extralingvistic obiectiv, exterior subiectului. Ele sunt ancorate în ştiinţa subiectului vorbitor şi interpretant care stau la originea constituirii sensului11. Altfel spus, discursul nu reflectă o ordine socială preexistentă. În acest sens, concepţia coşeriană a cadrelor este, fără îndoială, emică (în termeni pikieni) şi idealistă.
Criticând teoria naturalistă şi cazuală a contextelor, deoarece aceasta reduce contextele la o realitate externă actului lingvistic, Urban sublinia faptul că aceste contexte nu există în afara discursului: „Teoria idealistă a contextului, pe de altă parte, neagă identificarea contextului cu mediul. Ea susţine că universul de discurs sau contextul nu este ceva care există sau subzistă în mod independent de discurs sau de comunicare, ci este el însuşi creat şi fixat printr-o recunoaştere mutuală a subiecţilor vorbitori”12.
O idee asemănătoare, cu toate că fără referire explicită la context, se găseşte şi într-un manuscris coşerian păstrat în Arhivele Coşeriu de la Tübingen:
„El idealismo no niega el mundo exterior, sino que niega su exterioridad – o, mejor no niega siquiera la exterioridad, sino que afirma que ella es una forma de interioridad, pues lo «exterior» debe ser tal con respecto a y para una interioridad, a la cual por lo tanto es «interior» bajo la forma de exterioridad, de ‚otro’ ” (Coseriu, BXIII,13 Lenguaje en general).
Aşadar, precum au remarcat, de altfel, mai mulţi exegeţi ai operei coşeriene13, în concepţia lui Coşeriu nu actul lingvistic este adaptat cadrelor, ci, dimpotrivă, cadrele sunt utilizate în activitatea discursivă ca instrumente pentru realizarea unei intenţii semnificative.
1.2. Clasificarea cadrelor
Aplicând un vechi principiu scolastic, formulat de Gilbert de la Porée şi reasumat de William James, conform căruia „acolo unde se prezintă o dificultate conceptuală, trebuie făcute distincţii”, Coşeriu distinge patru tipuri fundamentale de cadre: situaţia, regiunea, contextul şi universul de discurs.
1.2.1. Situaţia desemnează, pentru Coşeriu, o configuraţie spaţio-temporală concretă, „care este creată de către discursul însuşi şi ordonată în raport cu subiectul discursului”14. Acest concept este deci definit într-un sens foarte apropiat de conceptul de situaţie al lui Bühler, cu diferenţa că la Bühler situaţia nu aparţine cadrelor (Umfeld), ci constitue un câmp special al limbajului, câmpul deictic (Zeigfeld)15. O altă diferenţă – semnalată, de altfel, chiar de Coşeriu – este aceea că Bühler asimilează deicticele („situatorii” lui Coşeriu) gesturilor:
„[...] nu există semn sonor deictic care ar putea să se lipsească de un gest sau de un fir director sensibil echivalent gestului, sau în sfârşit de o convenţie de orientare care i-ar ţine locul”16.
Pentru Coşeriu, în schimb, „situatorii” doar semnalează orientarea „regiunii” şi a „distanţei”, nu însă şi „direcţia”17. Coşeriu distinge între două tipuri de „situaţie”: situaţia imediată, creată prin faptul însuşi de a vorbi, şi situaţia mediată, creată prin contextul verbal. Aceasta din urmă evocă deixis-ul imaginar (Deixis am Phantasma) a lui Bühler, care permite orientarea în imaginare, adică prezentarea a ceva ce este absent cu ajutorul mijloacelor lingvistice18.
Într-o tentativă de sistematizare a diferitor cadre delimitate de Coşeriu, Heidi Aschenberg include „situaţia imediată” a lui Coşeriu în „situaţia extralingvistică”, alături de contextul fizic sau cel ocazional. Or, ni se pare că această interpretare se bazează pe o confuzie. În realitate, la Coşeriu este vorba despre un „situaţionism” discursiv şi nu fizic19. E adevărat însă că există o ‘întrepătrundere’ a diferitor cadre. Astfel, „situaţia imediată” depinde de contextul ocazional, la fel cum situaţia mediată poate evoca, de exemplu, contextul extralingvistic cultural.
1.2.2. Prin regiune, Coşeriu înţelege „spaţiul între ale cărui limite un semn funcţionează în sisteme determinate de semnificaţie”20, fiind delimitat, pe de o parte, de tradiţia lingvistică şi, pe de alta, de către experienţa pe care vorbitorii o au în ceea ce priveşte realităţile desemnate. Regiunea are ea însăşi mai multe forme de manifestare, şi anume: zona (adică regiunea, delimitată lingvistic, în care este cunoscut un semn), domeniul (regiunea „în care obiectul este cunoscut ca element al orizontului vital al vorbitorilor sau al unui „spaţiu” organic al experienţei ori al culturii”21) şi mediul (adică regiunea determinată din punct de vedere social şi cultural).
1.2.3. Contextul desemnează realitatea complexă care înconjoară semnul sau discursul. În accepţie coşeriană această realitate complexă se prezintă „ca «ştiinţă» a interlocutorilor, ca prezenţă fizică şi ca activitate”22. Ca şi pentru celelalte tipuri de cadre, Coşeriu introduce o distincţie ulterioară care evocă tripartiţia planurilor limbajului şi care ne permite să înţelegem relaţia dintre activitate şi o realitate concretă prezentată ca „ştiinţă”. Coşeriu distinge astfel: contextul idiomatic, contextul verbal (care este discursul însuşi, adică contextul sinsemantic al lui Bühler) şi contextul extraverbal (adică „circumstanţele de natură nelingvistică ce sunt percepute în mod direct de către vorbitori”23. Conceptualizarea acestei ultime noţiuni de către Coşeriu arată, cum remarcă cu justeţe Butnaru, „interdependenţa, pentru a nu spune condiţionarea, dintre «realitate» şi «structurile» limbajului”24. Într-adevăr, dacă limbajul constituie modalitatea primară de structurare a lumii, nu avem niciodată de-a face, la modul propriu, cu o „realitate în sine”, ci numai cu o realitate mediatizată prin limbaj şi prin conţinuturile sale istorice, semnificatele. Acest context extern se manifestă, la rândul său, sub mai multe aspecte, pe care le putem regrupa, la o primă vedere, în două categorii: „ştiinţă” a subiectului şi context obiectiv25. Ţin, astfel, de ştiinţa subiectului:
– contextul empiric, constituit din „obiectele” cunoscute de către interlocutori într-un moment şi într-un spaţiu determinat;
– contextul natural, care reprezintă universul empiric cunoscut şi experimentat de către interlocutori;
– contextul istoric, constituit de circumstanţele istorice ale subiecţilor;
– contextul cultural, care conţine tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale.
Dar dacă analizăm cu atenţie celelalte două contexte, i.e. contextul fizic şi pe cel practic, putem remarca faptul că nici acestea nu au, în sens propriu, o existenţă în afara subiectului şi a „ştiinţei” sale. Astfel, când vorbeşte despre contextul fizic, Coşeriu îl pune în relaţie cu „ştiinţa” subiectului: „Când, de exemplu, pe coperta unei cărţi apar semnul lingvistic leul, sau când pe un panou de semnalizare apare Tübingen, aceste semne funcţionează în relaţie cu cunoaşterea „lucrurilor” pe care o au interpreţii acestora: cum ştim ce este o carte, înţelegem imediat că în acest caz semnul leu nu desemnează obiectul „carte”, ci că e vorba mai degrabă de o carte în care se vorbeşte despre lei; şi ştiind ce este un panou de semnalizare, înţelegem că locul unde se află nu se numeşte Tübingen, ci că pentru a ajunge la Tübingen trebuie continuat în direcţia indicată”26.
La fel, în ceea ce priveşte contextul practic, când un client taciturn într-o cafenea franceză cere „un petit noir”, acest enunţ semnifică şi prin înscrierea sa într-o tradiţie discursivă27, pe care o evocă. Altfel spus, relaţia dintre contextul practic şi enunţ este mediatizată de tradiţia discursivă28.
1.2.4. În sfârşit, universul de discurs este un tip aparte de cadru, deoarece permite depăşirea şi condiţionarea exteriorităţii. El reprezintă, în accepţia lui Coşeriu, „sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs (sau un enunţ) şi care îi determină validitatea şi sensul29. Este vorba, deci, despre o modalitate de concepere şi interpretare a lumii, de „adevărate universalii, care [se situează] dincolo de tradiţie” 30, şi nu de tradiţii discursive cum a fost interpretat uneori (de exemplu, de către R. Wilhelm).
Elaborat în cadrul logicii, conceptul de univers de discurs a fost pe urmă reluat în filozofia limbajului de către fenomenologul american Wilbur Marshall Urban, care îl concepe ca un element al contextului situaţional, diferit de contextul vital. În concepţia lui Urban, universul de discurs apare ca „un întreg relativ articulat şi sistematizat”31 în care propoziţiile îşi capătă sensul. Potrivit fenomenologului american, universul de discurs este menit să rezolve anumite tipuri de ambiguitate care rezultă din caracterul eliptic al limbajului. Universul de discurs este un univers limitat şi tocmai acest caracter limitat face posibil sensul (meaning) ca o referinţă determinată: „Determinarea sensului este trecerea de la o referinţă nelimitată la o referinţă limitată, iar referinţa limitată nu este posibilă decât într-un context limitat sau un univers”32.
De exemplu, fraza „Unele zâne sunt răuvoitoare” (Some fairies are malvolent) presupune limitarea la un univers de discurs în care existenţa zânelor este, pentru un timp, asumată. O altă caracteristică a universului de discurs ar fi, potrivit lui Urban, intersubiectivitatea („mutual acknowledgement”):
„Un astfel de univers de discurs este în acelaşi timp creat şi menţinut prin recunoaşterea mutuală, de către subiecţii vorbitori, a unor presupoziţii fără de care universul în chestiune nu ar exista, iar referinţele particulare nu ar avea sens”33.
Coşeriu reţine, din conceptualizarea lui Urban, ideea de sistematicitate a universului de discurs precum şi ideea de intersubiectivitate34. Elaborat iniţial în „Determinación y entorno”, noţiunea de univers de discurs va fi aprofundată în monografia asupra lingvisticii textului, unde existenţa universului de discurs este unul dintre argumentele avansate de Coşeriu pentru a afirma autonomia nivelului textului în raport cu nivelul idiomatic. În 2002, într-un articol intitulat Orationis Fundamenta. Rugăciunea ca text, Coşeriu aduce modificări esenţiale conceptului. Universurile de discurs sunt acum concepute ca „universuri de cunoaştere care corespund modalităţilor fundamentale ale cunoaşterii umane”35. Nu este deci vorba despre cadre pur lingvistice, ci de universuri „en los que el lenguaje se presenta cada vez como manifestación de un modo de conocer (distinción de los modos de ser y atribución de estos modos de ser a ciertos «entes») y por eso, precisamente, con una función «transcendental» y, en este sentido, fundadora en lo que atañe al universo conocido”36. Desigur, Coşeriu nu susţine că „lucrurile” ar fi constituite în sens propriu prin limbaj, ci doar că, prin natura sa esenţialmente cognitivă, limbajul decupează şi delimitează modalităţi ale fiinţei. În acelaşi timp, Coşeriu reduce universurile de discurs, potenţial nelimitate în studiul din 1955-’56, la patru tipuri, corespunzând celor patru modalităţi fundamentale ale cunoaşterii umane, şi anume: a) universul experienţei curente, b) universul ştiinţei, c) universul imaginaţiei (şi al artei) şi d) universul credinţei. Fiecare dintre aceste universuri se caracterizează printr-un tip specific de obiectivitate, de subiectivitate şi de intersubiectivitate37. Pe de altă parte, Coşeriu introduce o distincţie suplimentară între univers de discurs şi „lume” cunoscută, admiţând existenţa a trei „lumi” (sau „domenii ale cunoaşterii”): a) lumea necesităţii şi a cazualităţii (în sens kantian), adică lumea experienţei cotidiene, b) lumea libertăţii şi a finalităţii (tot în sens kantian), adică lumea creaţiilor umane sau a culturii în general şi c) lumea credinţei. Dacă universurile de discurs se referă la „modalităţile cunoaşterii”, „lumile” corespund „obiectelor” cunoaşterii.
2. Conceptul de „context” în teoriile actuale
În ciuda diferenţelor, uneori notabile, între teoriile actuale ale contextului, acestea au în comun respingerea viziunii statice asupra contextului. Concepţia statică asupra contextului se bazează pe ideea că acesta este dat înainte de discurs ca un set de parametri externi subiectului de natură cauzală şi existând independent de discurs: „Situaţiile nu condiţionează în mod direct structurile discursului. Nici structurile discursului nu influenţează în mod direct situaţiile. Dacă ar fi aşa, toţi oamenii care s-ar afla în aceeaşi situaţie ar vorbi sau scrie în acelaşi fel. De aceea, o asemenea teorie a contextului ar fi deterministă şi probabilistă: un anume eveniment social ar «cauza» în acest caz (mai mult sau mai puţin probabil) proprietăţi discursive specifice”38.
Acestei concepţii statice, majoritatea teoriilor actuale – fie ele de orientare etnometodologică şi sociolingvistică39, pragmatică40 sau cognitivă41 – opun o concepţie dinamică a contextului, în unele privinţe asemănătoare cu cea a lui Coşeriu. Pentru aceşti cercetători, contextul nu mai este văzut ca ceva obiectiv, ci este de natură cognitivă. Contextul apare astfel interiorizat sub forma unei reprezentări mentale, a unui model construit de către vorbitori:
„[...] contextele nu sunt nicidecum constrângeri ‘obiective’ sau ‘deterministe’ ale societăţii sau ale culturii, ci interpretări subiective ale participanţilor, construcţii sau definiţii ale unor asemenea aspecte ale mediului social42.
„Contextul, prin urmare, nu este dat pur şi simplu ca atare într-o interacţiune, ci este rezultatul eforturilor mutuale ale participanţilor să-l facă disponibil. El nu este o colecţie de «fapte» materiale ori sociale (precum interacţiunea având loc în cutare-sau-cutare-localitate, între cutare-sau-cutare-purtatori-de-roluri etc.), ci (un număr de) scheme cognitive (sau model[e]) despre ceea ce este relevant pentru interacţiune într-un oarecare punct din timp”43.
Însă, şi în aceasta constă, credem, diferenţa majoră faţă de teoria coşeriană, chiar interiorizat sub formă de scheme, de prescripţii sau de modele, contextul nu rămâne mai puţin extralingvistic, chiar dacă „înţelegerea contextului ca un construct pare a deschide drumul, în mod paradoxal, spre o posibilă răsturnare44.
3. Concluzie
Prin recunoaşterea contribuţiei esenţiale a cadrelor în activitatea de vorbire, Coşeriu aduce o critică radicală doxei logico-gramaticale, deschizând, totodată, drumul spre o reconstrucţie hermeneutică a lingvisticii45. Aceasta presupune şi conceperea interpretării ca ενεγεια („Auch das Verstehen ist kreativ”46!), deci ca un proces de reconstrucţie interpretativă a sensului care presupune şi reconstruirea circumstanţelor activităţii de vorbire:
„Adevărata hermeneutică a textului este o hermeneutică a sensului: nu este vorba de a înţelege ceea ce textul spune, ci de a înţelege în ce scop o spune sau ceea ce vrea să zică prin ceea ce e spus. Iar aceasta este o problemă foarte complicată. Pentru a interpreta sensul, nu este suficient să înţelegi limba şi toate procedeele interne unui text. Trebuie să cunoşti şi „condiţiile externe” ale textului, situaţia istorică în care este produs, contextele sale”47.
Datorită deci dinamicii continue a interpretării şi a infinităţii contextelor, această reconstrucţie a „cadrelor”48 nu va putea fi decât „schematică”49.
Note
1 Kerbrat-Orecchioni (1996: 38): „[...] noţiunea de context este în acelaşi timp indispensabilă şi problematică”.
2 Kleiber (1994: 14).
3 Aschenberg (1999: 74-75; 2001: 442).
4 Cf. infra.
5 Kabatek (2005: 43).
6 Stierle, Karlheinz, 1980, Sprechsituation, Kontext und Sprachhandlung. Zur Vorgeschichte einer Texthteorie als Handlungstheorie, in H. Lenk (hrsg.), Handlungstheorien interdisziplinär I. Hanlungslogik, formale und sprachwissenschaftliche Handlungstheorien, München, p. 455, apud Aschenberg (1999: 64).
7 Ibid.
8 Bronckart (2004: 373).
9 Termenul însuşi „entorno” utilizat în studiul din 1955-’56 nu este decât traducerea spaniolă a termenului bühlerian „Umfeld”.
10 Kabatek/Murguia (1995: 129): „Also nicht die Darstellung ist kompliziert, die Sachen sind tatsächlich kompliziert”.
11 Cf. Aschenberg (1999: passim), Butnaru (2007: 505).
12 Urban (1939: 203): Traducerea acestui pasaj, ca şi a celorlalte din text, ne aparţine.
13 Vîlcu (2007: 383), Butnaru (2007: 505).
14 Coseriu (1955-56/2009: 222).
15 Bühler (1934/2009: 174). Pentru o analiză a teoriei câmpurilor lui Bühler, cf. Aschenberg (1999: 44-60) şi Aschenberg (2001: 435-436).
16 Id.:192.
17 Cf. Coseriu (1955-56/2009: 214).
18 Bühler (1934/2009: 226).
19 Cf. Butnaru (2007: 506).
20 Coseriu (1934/2009: 223).
21 Ibid.
22 Id.: 225.
23 Id.: 226.
24 Butnaru (2007: 507).
25 Cf. Aschenberg (1999: 73-74).
26 Coseriu (2007: 219).
27 Pentru o prezentare a conceptului de „tradiţie discursivă”, cf. Aschenberg (2003), Kabatek (2004: 253), Kabatek (2011).
28 Cf. şi Rastier (2001: 272-273).
29 Coseriu (1955-56/2009: 228).
30 Kabatek (2011: 95), cf. şi Aschenberg (2003: 7).
31 Urban (1933: 198).
32 Ibid.
33 Id.: 199.
34 O concepţie apropiată se găseşte şi la G. H. Mead (1963: 77), care recunoaşte aceleaşi caracteristici ale universului de discurs pe care îl defineşte ca „un sistem de semnificaţii comune şi sociale”. Cu referire specială la Mead, conceptul „univers de discurs” este utilizat în lingvistica cognitivă de Chris Sinha. Cf. Nerlich & Clarke (1996: 134).
35 Coseriu (2006: 73).
36 Ibid.
37 Coseriu (2006: 76).
38 Van Dijk (2007: 4).
39 Cf. Auer & di Luzio (1992).
40 Cf. Duranti & Goodwin (1992).
41 Cf. Van Dijk (2006, 2007).
42 Van Dijk (2006: 163).
43 Auer & di Luzio (1992: 22).
44 Vîlcu (2010: 261).
45 Din păcate, niciunul dintre studiile recente, dedicate contextului în lingvistica mainstream, nu ia în considerare teoria coşeriană.
46 Coseriu, in Kabatek & Murguia (1997: 165).
47 Id.: 204.
48 Rămâne de rezolvat problema contextului pertinent. Ni se pare că acesta depinde de finalitatea discursului (cf. Tamânanu, 2001). În acest sens, se poate interpreta şi opoziţia pe care o propune Coşeriu în cartea de interviuri cu Kabatek şi Murguia (p. 206), între „interpretarea raţională” şi „interpretarea absurdă”: „Eine sinnlose Interpretation ist eine, die nicht das in den Text Gesagte als solches oder nicht ein Kunstwerk als solches, sondern «daneben» interpretiert, d.h. z.B. die angebliche Motivation der entsprechenden empirischen Subjekte als eigentliche Auslegung hinstellt. So die vulgärmarxistische Interpretation, die alles Denken und alles Dichten auf ökonomische Struktur einer Gemeinschaft, auf die sogenannten «Produktionsverhältnisse» zurückführt.”
49 Id.: 205.
Bibliografie
Natalia Alvarez Castro, 2006, Tradición y novedad del entorno universo de discurso de Eugenio Coseriu, in Antonio Roldán Pérez (ed.), Caminos actuales de la historiografía lingüística: actas del V Congreso Internacional de la Sociedad Española de Historiografía lingüística, vol. 1, p. 223-234.
Heidi Aschenberg, 1999, Kontexte in Texten. Umfeldtheorie und literarischer Situationsaufbau, Max Niemeyer, Tübingen.
Heidi Aschenberg, 2001, Sprechsituationen und Kontext, in Haspelmath Martin et al. (éds), Language Typology and Language Universals, W. de Gruyter, Berlin/New York, vol. I, p. 435-444.
Heidi Aschenberg, 2003, Diskurstraditionen – Orientierungen und Fragestellungen, in Heidi Aschenberg/Raymund Wilhelm (hrsg.), Romanische Sprachgeschichte und Diskurstraditionen. Akten der gleichnamigen Sektion des XXVII. Deutschen Romanistentags, Gunter Narr, Tübingen, p. 1-18.
P. Auer, A. Di Luzio (ed.), 1992, The Contextualization of Language, J. Benjamins, Amsterdam.
Jean-Paul Bronckart, 2004, Enjeux épistémologiques de l’analyse du discours, A. Auchlin et al. (éd.), Structures et discours. Mélanges offerts à Eddy Roulet, Québec, Nota bene, p. 367-382.
Karl Bühler, 1934/2009, Théorie du langage. La fonction représentationnelle du langage,trad. Didier Samain, Agone, Marseille.
Denisa Butnaru, 2009, Critique du concept de „signification”. Etude phénoménologique et sémantique sociale, thèse de doctorat, Université de Strasbourg.
Eugenio Coseriu, 2000, L’homme et son langage, Peeters, Louvain/Paris.
Eugenio Coseriu, Óscar Loureda Lamas, 2006, Lenguaje y discurso, Eunsa, Pamplona.
Eugenio Coseriu, 2007, Lingüística del texto. Introducción a la hermenéutica del sentido, ed. de Oscar Loureda Lamas, Arco Libros, Madrid.
Eugenio Coseriu, 2009, Omul şi limbajul său, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
A. Duranti, Ch. Goodwin (ed.), 1992, Rethinking Context, CUP, Cambridge.
Johannes Kabatek, 2004, Algunas reflexiones sobre las tradiciones discursivas, www.uni-tuebingen.de/kabatek/discurso/reflex.pdf, 3 p, consultée le 4 juin 2007.
Johannes Kabatek, 2005, Die Bolognesische Renaissance und der Ausbau romanischer Sprachen. Juristische Diskurstraditionen und Sprachentwicklung in Südfrankreich und Spanien im 12. Und 13. Jahrhundert, Max Niemeyer Verlag, Tübingen.
Johannes Kabatek, 2011, Diskurstraditionen und Genres, in: Sarah Dessì Schmid / Ulrich Detges / Paul Gévaudan / Wiltrud Mihatsch / Richard Waltereit (Hrsg.): Rahmen des Sprechens. Beiträge zu Valenztheorie, Varietätenlinguistik, Kreolistik, Kognitiver und Historischer Semantik. Peter Koch zum 60. Geburtstag, Tübingen: Narr, 89-100.
C. Kerbat-Orecchioni, 1996, Texte et contexte , in „SCOLIA”, n°6, p. 39-60.
Georges Kleiber, 1994, Contexte, interprétation, mémoire: approche standard vs approche cognitive, Langue française, 103, p. 9-22.
Brigitte Nerlich, David Clarke, Language, action, and context : the early history of pragmatics in Europe and America, 1780-1930, J. Benjamins, Amsterdam.
François Rastier, 1998, Le problème épistémologique du contexte et le statut de l’interprétation dans les sciences du langage, Langages, 129, p. 97-141.
François Rastier, 2001, Arts et sciences du texte, PUF, Paris.
Emma Tămâianu, 2001, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Clusium, Cluj-Napoca.
Jürgen Trabant, 1970/1975, Semiología de la obra literaria, Gredos, Madrid.
Wilbur Marshall Urban, 1939, Language and Reality. The Philosophy of Language and the Principles of Symbolism, George Allen & Unwin LTD, London/ The Macmillian Company, New York.
Teun Van Dijk, 2006, Discourse, context and cognition, Discourse studies, 8, p. 159-177.
Teun Van Dijk, 2007, Macro-contexts, www.discourses.org/OldArticles/Macro Contexts.pdf
Dumitru Cornel Vîlcu, 2007, Premise fenomenologice în teoria lingvistică integralistă. Componenta husserliană a gândirii lui Eugenio Coseriu, thèse de doctorat, Université „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
Dumitru Cornel Vîlcu, 2010, Orizontul problematic al integralismului. Integralism şi fenomenologie, vol. I, Argonaut & Scriptor, Cluj-Napoca.
Raymund Wilhelm, 2001, Diskurstraditionen, in Martin Haspelmath et al. (ed.), Language Typology and Language Universals, W. de Gruyter, Berlin / New York, p. 467-477.