Taina care mă apără
Pentru tipar
În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut şi Nistru, intrată sub ocupaţie sovietică, n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie în româneşte. Graniţa de pe Prut, dintre România şi U.R.S.S., devenise un adevărat „zid al Berlinului”, blocând orice comunicare între românii aflaţi de o parte şi alta a Prutului. Dacă în cazul celor două Germanii, una capitalistă iar alta comunistă, duritatea separaţiei avea explicaţii politice lesnicioase, prin teoria celor două sisteme antagonice, în cazul hotarului de pe Prut, neîndurătoarei separaţii trebuie să-i căutăm alte explicaţii. Teoria diplomaţilor şi istoricilor ruşi şi sovietici, cum că Basarabia ar fi fost un vechi pământ rusesc, era contrazisă de o evidenţă incontestabilă. Chiar şi după ce la sfârşitul secolului al XIX-lea, Rusia ţaristă, care obţinuse Basarabia prin pacea ruso-turcă de la 1812, a făcut colonizări importante, majoritatea populaţiei era românească. După 1944, Moscova a dus o metodică politică de deznaţionalizare în această republică sovietică vestică, ruptă prin război dintr-o entitate etnică, clar circumscrisă, cu care se confunda cultural. Vechea elită culturală şi politică a Republicii Socialiste Moldova a fost lichidată şi înlocuită cu una nouă, adesea deşănţată, provenită fie din fosta Republică Moldovenească de peste Nistru, fie din alte părţi. Oraşele au fost treptat rusificate prin aducţiuni de populaţie slavă şi rusofonă, suprapusă şi dizolvantă pentru tradiţia locurilor. Zona rurală dominată de amintiri răzeşeşti a rămas marele rezervor de limbă şi valori româneşti şi din această direcţie au apărut în literatura socialistă a „republicii moldovene” Grigore Vieru şi colegii lui de generaţie. Introducerea literelor chirilice pentru scrierea limbii române, intitularea acesteia drept „limbă moldovenească”, prezentarea profilului şi istoriei ei din punct de vedere slav, învăţarea unei istorii literare şi culturale „moldoveneşti”, cu personalităţi ale literaturii române, înfăţişate trunchiat, iată tot atâtea aspecte ale unui program de aculturaţie gândit de politicienii sovietici, în vederea desprinderii poporului român din Republica Sovietică Socialistă Moldova şi a intelectualilor lui de cultura românească care avea puternica ei desfăşurare la Vest de Prut. Aceste măsuri au fost însoţite de altele, ca, de pildă, rescrierea istoriei românilor dintre Prut şi Nistru din punctul de vedere al istoriografiei şi intereselor politice ale Moscovei, punct de vedere în care statul ţarist devenea un protector salvator, iar statul român un factor multinaţional, imperialist şi opresiv. Această nouă istoriografie a fost un factor propagandistic antiromânesc plin de urmări pentru mentalitatea românilor dintre Prut şi Nistru. În acelaşi timp, instituţiile de învăţământ din Moldova ocupată foloseau limba rusă ca limbă de stat, glorificau istoria poporului rus şi ofereau diplome fără prestigiu absolvenţilor universitari din Moldova, care erau astfel determinaţi să migreze către învăţământul superior, pentru a intra în posesia unor diplome universitare competitive. Literatura care apărea în Moldova ocupată era una de comandă politică, liberă să trateze doar temele corespunzătoare şabloanelor instituite. Savanţi improvizaţi reprezentând noua istoriografie moldovenească intrau adesea în polemică cu cei din România, pentru a demonstra caracterul diferit al limbii române de „limba moldovenească”, fundamentul slav al Basarabiei, ca şi caracterul cotropitor al administraţiei româneşti dintre 1918 şi 1940, când Basarabia pierdută la 1812 de diplomaţia otomană devenise parte integrantă a României Mari. A doua ocupaţie moscovită a Basarabiei, începută în 1944, venea după una mai veche (1912-1918), ceea ce dădea toate şansele ca procesul de aculturaţie dirijat împotriva culturii române a provinciei să izbândească. Teritoriul Basarabiei a fost împărţit între R.S.S. Moldova şi R.S.S. Ucraina, ultima preluând în propriile graniţe atât fostul Bugeac – deci accesul la Gurile Dunării! –, cât şi Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, unde se afla şi oraşul studiilor liceale ale lui Mihai Eminescu şi apoi una din marile universităţi româneşti interbelice – Cernăuţii. Românii din spaţiul U.R.S.S. au fost astfel divizaţi, purtând şi etnonime diferite: cei din Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa sunt numiţi „români”, cei din R.S.S. Moldova poartă numele de „moldoveni”, ca şi cei din fosta republică moldoveneasca transnistriană. Acestor condiţii dramatice pentru românii integraţi prin ocupaţie militară în U.R.S.S. (disputaţi de România prin participarea alături de Germania la războiul antisovietic, 1941-1944, fără şansă), U.R.S.S. le-a adăugat condiţia de lagăr, interzicând intrările şi ieşirile în R.S.S. Moldova şi întrerupând orice contact cu ţara-mamă, România. Propaganda sovietică postbelică a desfăşurat o ciudată campanie contra României, tratând-o drept stat capitalist, deşi România, ocupată de Armata Roşie în 1944, era şi ea înglobată în sistemul sovietic, controlat de Moscova. În copilăria lui, Grigore Vieru îşi aminteşte că examina, cu maximă curiozitate şi evident clandestin, cu un binoclu de împrumut, malul românesc, căutând să vadă cum arată spionii despre care se vorbea, care ameninţau Moldova. Fiecare tânăr moldovean era crescut la şcoală în ideea că la Vest de Prut este „duşmanul” şi că faţă de acesta orice concesie devine periculoasă. În România, puţinele contacte şi puţinele ştiri despre românii de dincolo de Prut au dus la instalarea concluziei că limba română se afla acolo pe moarte şi că procesul de ruso-sovietizare îşi atinsese scopul, deznaţionalizându-i pe români. Apariţia lui Grigore Vieru, cu poezia lui şi a celorlalţi confraţi, la sfârşitul anilor ’70, a adus surpriza unei alte realităţi: conştiinţa culturală şi conştiinţa de neam nu dispăruseră, ci luaseră chiar forme organizate şi ofensive.
Nici chiar în cei peste o sută de ani (1812-1918) semnele vocaţiei culturale şi ale capacităţii de creaţie româneşti n-au fost absente. În contact cu cultura rusă, scriitori de real talent scriu în româneşte (Alecu Donici), alţii consemnează drama în cărţi semimemorialistice (ca Dumitru C. Moruzi în Pribegi în ţara pierdută),închină laude limbii române (A. Mateevici) sau se întorc la matcă (precum C. Stere, deportatul în Siberia). C. Stere devine lider de opinie decisiv în societatea ieşeană şi apoi bucureşteană, din jurul lui 1900. Tradiţia culturală românească s-a păstrat atât în clasa de sus, când aceasta a refuzat aculturaţia şi rusificarea, cât şi în ţărănime, care conservase vechile ei obiceiuri. Generaţia lui Grigore Vieru a venit în literatură mai ales pe filiera tradiţiilor populare şi a trunchiatelor manuale de istoria literaturii moldoveneşti, din care însă nu lipseau Donici, Hasdeu, Creangă, Eminescu.
Prin traiectoria literară a lui Grigore Vieru reconstituim traiectoria culturală a lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care acesta s-a prezentat mereu ca un exponent.
În România ştirbită de rezultatele pactului Ribbentrop-Molotov şi ale ultimului război mondial, Grigore Vieru a adus ştirea că literatura română n-a dispărut dincolo de Prut, că se manifestă cu vigoare şi cu conştiinţa apartenenţei la marea tradiţie culturală românească, ilustrând-o prin propriile versuri, ca şi prin cele ale altor poeţi români de la Chişinău al căror intermediar a înţeles să fie. Faptul a fost înregistrat de presa literară, revistele „Convorbiri literare”şi – mai ales! – „Luceafărul” deschizându-şi paginile pentru cei pierduţi şi regăsiţi.
Surprinzător este să descoperim, în această literatură care nu şi-a uitat stirpea, motive şi formule artistice proprii poeziei româneşti care explodează în România anilor ’60. Influenţa lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru şi alţii este incontestabilă la Grigore Vieru şi colegii lui, evident în doze diferite, ceea ce le conferă o notă comună cu generaţia simetrică de poeţi din România. În pofida seriei de interdicţii, un fluid cultural şi poetic a comunicat peste oprelişti, afirmând încă o dată importanţa unei matrice culturale comune. Fenomenul neîndoielnic important îşi are explicaţiile lui.
Perioada Hruşciov a însemnat un „dezgheţ” pentru toate statele din U.R.S.S. şi cele satelizate de Moscova. Pe vremea lui Hruşciov, după călătorii speciale la Cernăuţi în căutare de carte românească, care acolo exista în librării, de unde se ridicau, en-gros, cu desagii, scriitorii de la Chişinău încep să le găsească chiar la Chişinău. Timid, intermitent, cartea românească – cenzurată, însă, la ea acasă! – pătrunde la Chişinău. Pe acest flux de informaţie şi de influenţă, manifestate precar, se produc debuturile semnificative ale noii literaturi „moldovene”, aproape simultan cu cele de la Bucureşti, din Colecţia Luceafărul, care marchează o generaţie. Grigore Vieru debutează în 1965 cu volumul Poezii prefaţat de Ion Druţă. În ciuda distanţelor şi a obstacolelor, ceea ce numim generaţia Labiş sau generaţia Nichita Stănescu îi cuprinde şi pe tinerii scriitori de la Chişinău. Dramatică a fost însă pentru literaţii români dintre Prut şi Nistru urmarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Moscovei, deoarece protestul anti-invazie rostit de la Bucureşti s-a răsfrânt asupra R.S.S. Moldova şi a firavului contact cu literatura română. Cartea românească de la Bucureşti, şi aşa întâmplătoare, dispare din librăriile din Chişinău, fragilizând ameninţător un contact şi aşa extrem de nesigur. Adeziunile la valorile limbii şi literaturii române erau pedepsite, în unele cazuri, cu deportări „la urşii polari”, adică în zone cu totul străine de mediile natale. Legătura se reface însă pe o filieră care explică multe din caracteristicile poeziei scrisă în Basarabia şi Bucovina de Nord, după război. Literatura română pătrunde însă de aici înainte, în vitregita lume literară din teritoriile româneşti încorporate U.R.S.S., prin emisiunile pe care Radio Bucureşti le dedică poeziei, mai precis prin emisiunile speciale realizate pentru radio de Adrian Păunescu şi cenaclul său, unde se declama şi se cânta multă poezie scrisă de Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ni-chita Stănescu, Marin Sorescu şi alţii. Audienţa cenaclurilor literare, prezidate de Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu la radio, la televiziune, pe stadioane, în săli de spectacol, a fost enormă în ţară, dar şi cu un efect imprevizibil şi benefic în lumea dintre Prut şi Nistru. Graniţa şi interdicţiile suplimentare au fost învinse de forţa mediatizării. La sfârşitul anilor ’70, Grigore Vieru, în chip de sol al celor de acasă, stabileşte o legătură directă cu poeţi auziţi până atunci numai pe unde radio. Poetul Ioan Alexandru şi menestrelul Tudor Gheorghe îl poartă cu ei într-un turneu triumfal prin mai multe localităţi din România, timp în care Grigore Vieru apare şi la televiziune. Un univers ignorat era introdus în circuitul naţional.
Publicaţiile româneşti ajung în continuare cu dificultate la Chişinău. Funcţionează însă conspiraţia scriitorilor din republicile sovietice de centură. Dacă abonamentul la revista bucureşteană „Luceafărul” nu este admis în R.S.S. Moldovenească, el este posibil într-una din localităţile baltice, de unde abonatul, un coleg într-ale scrisului, îl poate trimite fără dificultăţi la Chişinău. Această alianţă nescrisă a scriitorilor din republicile sovietice de centură se încheagă şi-şi are importanţa ei pentru difuziunea valorilor culturale şi artistice în spaţiul U.R.S.S., unde cei mai importanţi scriitori se impun din aceste republici sau din Siberia. Este epoca lui Cinghiz Aitmatov, a lui V. Şukşin, a lui Ciubua Auregibi, dar şi a lui Ion Druţă, prozator şi dramaturg român de mare succes, jucat pe marile scene ruseşti, ca şi în Europa. Piaţa valorilor literare şi artistice începe să fie dominată în U.R.S.S. de aceste contribuţii „periferice”, de mare audienţă, care stârnesc interesante reacţii „velikoruse”.
Deschiderile culturale ale reformei iniţiate de Mihail Gorbaciov în U.R.S.S. vor fi fructificate inspirat de scriitorii din R.S.S. Moldova, care imprimă o direcţie din ce în ce mai naţională scrisului lor şi publicaţiilor Uniunii Scriitorilor din republică. Spiritul critic, pe care Mihail Gorbaciov îl ceruse pentru îndepărtarea inerţiilor şi stagnărilor din viaţa socială şi economica a Uniunii Sovietice, a fost îndreptat însă, cu precădere, împotriva tuturor restricţiilor naţionale, mai ales de intelectualii republicilor de centură, islamice sau creştine, ca şi de cei ruşi care redescoperă velikorusismul drept o valoare reprimată de comunism. Perestroika lui Gorbaciov, preocupată mai ales de aspectul economic şi de cel politic, ignorase chestiunea etniilor şi a culturilor naţionale reprimate din U.R.S.S., care se dovedesc forţe centrifuge şi destabilizatoare foarte greu de controlat. Se repetă situaţia din 1917, despre care marele istoric Vasilii Miliukov afirma că nu energiile politice au dus la destabilizare şi la revoluţie, ci cele naţionale decise să-şi ia revanşa. Fronturile Populare, apărute în mai multe republici, cu rosturi politice tutelate de Moscova, devin fronturi naţionale şi determină schimbări importante în viaţa socială şi politică a republicilor sovietice. Ele revendică drepturi naţionale, depăşind intenţiile gorbacioviste.
La Chişinău, Uniunea Scriitorilor este pivotul gorbaciovismului deviat, deoarece pe structura ei se produc toate mişcările importante: apare Frontul Popular, cercul literar Mateevici, revista „Literatura şi Arta”îşi precizează programul de identitate etnică şi culturală cu România, Uniunea Scriitorilor însăşi devine sediu de dezbateri şi de metamorfoză. În 1988, una dintre conferinţele ordinare ale Uniunii Scriitorilor este transformată în Congres prin voinţa majorităţii invitaţilor, ceea ce le conferea dreptul, conform statutului, de a-i schimba conducerea. Deoarece acţiunea sa făcea în conformitate cu ideile perestroikăi, centrul, adică Moscova, este de acord, iar Congresul scriitorilor din R.S.S. Moldova schimbă conducerea Uniunii Scriitorilor, aducând în poziţii centrale pe scriitorii cei mai interesaţi de consolidarea relaţiilor cu România şi de reafirmarea identităţii naţionale prin cultură. Grigore Vieru este, alături de alţi colegi, unul dintre autorii decisivi la tribuna acestui Congres scriitoricesc, care dă câştig de cauză unei tendinţe literare şi politice unioniste. Nicolae Dabija, conducător al revistei „Literatura şi Arta”, impune revistei o atitudine de campanie culturală, în slujba identităţii etnice, publicaţia sporindu-şi tirajul şi ajungând să fie căutată şi în România. Anul 1989 este anul unor evenimente culturale şi politice foarte importante pentru R.S.S. Moldova. Centenarul morţii lui Mihai Eminescu devine un pretext foarte bun pentru a reafirma caracterul românesc al culturii şi limbii din R.S.S. Moldova, într-un simpozion ţinut la Opera din Chişinău, ca şi a dezbaterii publice, într-un mare miting ţinut în piaţa mare a oraşului, privind pactul Ribbentrop-Molotov, ale cărui clauze secrete sunt denunţate de istorici şi scriitori. În toate aceste evenimente, Grigore Vieru şi colegii lui au avut un rol de primă importanţă. În aceeaşi toamnă ei reuşesc să impună în Parlamentul Moldovei limba română ca limbă de stat şi scrierea cu grafie latină. Deşi regimul de cenzură de la Bucureşti nu permitea primirea ştirilor, evenimentele de la Chişinău ajung în România pe calea presei scrise, a televiziunii de la Chişinău şi prin diverşi mesageri – unul a fost chiar Grigore Vieru – care începeau să treacă peste „cortina de fier” de pe Prut. Mişcarea scriitorilor români de la Chişinău a avut o întinsă influenţă în România, unde scriitorimea intrase de multă vreme într-o stare de pasivitate, privind destinul culturii şi societăţii româneşti. Dramaticele evenimente din decembrie 1989, din România, şi-au avut în cele basarabene un precedent şi un impuls. Grigore Vieru a devenit figura emblematică a acestei legături şi a mesajelor de înfrăţire, de unionism pornite din Chişinău.
Pentru mulţi evenimentele de la Chişinău, din 1989, sunt preludiul insurecţiilor de la Timişoara şi Bucureşti, din acelaşi an.
Evenimentele care-i aduc la Chişinău, în 1989, în prim-plan pe Grigore Vieru şi colegii lui constituie ultima campanie a generaţiei literare, care s-a intitulat mai întâi Nicolae Labiş, apoi Nichita Stănescu, cu un evident plus de misionarism şi de patos personal. Scriitorii români din Basarabia reafirmă caracterul românesc al provinciei, al istoriei ei, al neamului majoritar, al culturii şi al limbii scrise şi vorbite acolo, cu o energie şi cu un entuziasm care aminteşte de paşoptişti sau de memorandiştii ardeleni. Reconquista culturală,începută în România la sfârşitul anilor ’60 şi sufocată lent, îşi găseşte o altă expresie în campania de recucerire a valorilor naţionale reprimate, dusă de scriitorii dintre Prut si Nistru. Resurecţia culturală produsă de ei este indiscutabilă.
Condiţiile de existenţă şi de difuzare ale literaturii române postbelice dintre Prut şi Nistru şi-au pus pecetea asupra ei, indiferent de talentul autorilor. Posibilităţile de informare şi formare a acestor scriitori au fost precare. Cultura lor rămâne afectată de interdicţii grele, cu atât mai apăsătoare, cu cât au fost obturate tocmai izvoarele deziderate şi iubite, cele româneşti, cele occidentale, contactate fragmentar şi impropriu. Publicul de limba română al acestor scriitori a fost mai ales un public rural şi în mai mică măsură urban. Oraşele basarabene postbelice au în primul rând o populaţie rusofonă şi în mică măsură o populaţie românească. Dacă adăugăm că accesul la reperele moderne ale literaturii române şi universale le-a fost blocat, iar că publicul lor avea o vârstă culturală rurală şi anacronică, vom înţelege o dată în plus drama acestei generaţii. În plus, scriitorii români ai Moldovei sovietice au ţinut să se adreseze cititorilor români ai locurilor, sensibilităţii lor, adoptând cele mai militante atitudini, fără de care bătăliile literare şi politice ale anului 1989 nu ar fi fost posibile. Disocierea factorilor estetici de cei politici, operată cu o sută de ani mai înainte în cultura română, devenea pentru aceşti scriitori inaplicabilă. În voinţa lor de sincronizare cu cultura română, implicarea militantă a fost un factor de sincronizare estetică, dar şi de benefică dezvoltare culturală. Asta face ca poezia şi proza basarabeană postbelică să ofere un spectacol de anacronism şi de modernitate, uneori în chiar spaţiul aceleiaşi opere. Aceste trăsături sunt prezente şi în scrisul lui Grigore Vieru.
Este uimitor însă cum au convertit scriitorii Basarabiei moderne limitele în deschideri, oferindu-ne evoluţia unui fenomen literar de excepţie. Dacă le-a fost interzis accesul la marii scriitori moderni, poeţii Basarabiei l-au transformat pe Eminescu în reperul suprem, de limbă, de muzicalitate poetică, de valori estetice, de idei, de valori naţionale. Este de precizat că le era cunoscut numai un Eminescu al poeziilor, celălalt, prozatorul politic, de pildă, fiind în afara cunoaşterii şi conştiinţei curente. Acestui suprem model i-au adăugat inspiraţiile provenite din contactele parţiale cu poezia română contemporană şi cu alte surse. Generaţia lui Grigore Vieru poate fi considerată cea mai eminesciană generaţie din literatura română modernă. Ea a avut şi are o condiţie singulară şi grea atât dincolo, cât şi dincoace, de Prut. Soarta poetului!
Grigore Vieru pare la prima vedere poetul unei singure teme şi al unor mijloace simple şi lipsite de variaţie. Dificultatea este de a-l analiza, atunci când pare inanalizabil. În realitate scrisul lui Grigore Vieru este bifurcat şi diversificat. Dacă în unele poezii principalul mijloc este sugestia, altele sunt declarative. Autorul Rugii pentru mama este în acelaşi timp scriitor de versuri pentru copii, dintre cele mai bune, ca şi al unor aforisme, unde îngândurarea se împleteşte cu maliţia moldovenească, dacă ne gândim la Creangă. Dacă poate fi apropiat de Eminescu, este însă posibilă şi apropierea de Goga, după cum şi de Bacovia sau de Blaga. În acelaşi timp, volumele lui dezvăluie un poet familiarizat cu versul popular, în ce are acesta mai esenţializat şi definitiv. Este mai mult decât o colecţie de influenţe (deşi poetul lasă la vedere sintagme sugestive, ca pe nişte inserturi indicatoare, citate emblematice), este vorba de o sinteză foarte personală. Din Eminescu vine starea de resemnare din Odă (în metru antic), din ultimele versuri ale marelui poet, starea de fiinţă epuizată, plutind deasupra celor lumeşti. Motive şi teme eminesciene se amestecă cu cele provenind de la Lucian Blaga: „S-au micşorat alunii. / Cineva, sus pe coastă, / Spală faţa lunii / Cu lacrima noastră. / Ah, idee măreaţă, / Îmbătrâni-vei şi tu! / Toate se schimbă în viaţă, / Numai izvorul nu. / Veşnic tânăr şi bun, / Sună sub dealuri străbune. / «Bună seara», îi spun / «Bună ziua», îmi spune”(Izvorul). O presiune secretă funcţionează, ca în poezia lui Bacovia, determinând retrageri în spaţii matriciale, arhetipale, la sat, sub stele, unde lumea trăieşte ritual şi satul se coşcoveşte mutându-se în altă parte. O jale transfigurată domină satul atemporal al lui Vieru, de oameni osteniţi, care nu mai plâng ca la Goga, pe ceasloave, dar se sfinţesc prin suferinţă. Figura centrală a acestui univers este mama, căreia Grigore Vieru îi dedică un număr impresionant de poezii. O intensă suferinţă hieratizează fiinţele: „Pe câmpul cu / pomi ciudaţi de tabac / tăcută înaintezi. / Limbi verzi / ca de şerpi uriaşi / fiinţa ta înconjoară. / Dar tu înaintezi. / Nu mai vine, mamă, / nimeni din urmă / afară de pâinea ta / învelită-n ştergar / Şi cerul, din spate, eliberat / de frunzele mari. // Doamne, / cât cer / deasupra unei singure / pâini!” (Dar tu). O mucenică este mama din versurile lui Grigore Vieru, o făptură care abia atinge pământul şi aerul, ridicată deasupra binelui şi răului: „Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ! // În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti” (Făptura mamei). În poeziile „gândiriste” îngerii coboară pe ogor. Aici e vorba de sacralizarea celor pe care lipsurile şi chinurile îi pot desprinde de cele lumeşti, îi pot ridica lângă îngeri. Este o lume de fiinţe vulnerate, care ştiu să accepte renunţarea. Grigore Vieru fuge de prozaism, de durerea inestetică, şi arar versul său are muşcătura amară a unei dureri numite: „Iar buzele tale sunt, mamă, / O rană tăcută, mereu, / Mereu presurată cu ţărna / Mormântului tatălui meu” (Buzele mamei). Rar în poezia românească s-a putut auzi vocea unei iubiri filiale atât de epurată de cele pământeşti. Critica literară românească a fost de acord că Grigore Vieru se impune şi singularizează prin litaniile despre muma purificată prin dragostea acordată altora şi printr-o nesfârşită suferinţă. Deşi de obicei nu apar contextele sociale, ca la Octavian Goga, ele însă nu lipsesc complet: „Peste dealul de-aramă / Curge soare-asfinţit. «Odihneşte-te, mamă, – / Pot rosti, în sfârşit. – Mai trăieşte la mine, / Sfântul grai să-l ascult. / Albei tale lumine / Închinu-mă-voi mult». / Ea se şterge cu mâna / De sudoare şi mit, / Coperind cu ţărâna / Chipul ei ostenit” (Mama la câmp). În felul său discret, fără patetism, Grigore Vieru face din maica obosită imaginea patriei, a patriei mici din care face parte, dar mai ales a patriei mari, suferindă, din care lipseşte. „Mamă, / Tu eşti patria mea!”exclama poetul, într-o poezie-manifest: „Creştetul tău – / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi – / Mări albastre. / Palmele tale – / Arăturile noastre. / Respiratiu ta – /Nor / Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş. / Inelul / Din degetul tău – / Cătare prin care ochesc. / În vrăjmaş. / Basmaua – / Steag, / Zvâcnind / Cu inima... / Mamă, / Tu eşti patria mea!” (Mamă, tu eşti). Poetul imaginează un univers vegetal însufleţit, în care păsările îşi invocă mamele, puii ţipă după mama dispărută, iar un cuib se deplasează somnambul „pe marginea crengii şi frunzei”. Poezia lui Grigore Vieru este una a suferinţei superioare, absolvitoare, care a lepădat gesturile de prisos. „Lacrima” este unul din motivele poeziei, lângă acela al suferinţei purificatoare, prezentă direct şi indirect peste tot. Dar poetul este capabil şi de jocuri verbale, de răsucirea cuvintelor pentru efecte ludice. Pădure, verde pădure începe astfel: „Draga i-a fugit cu altu, / S-a ascuns în codru. «Uuu!» / El a smuls pădurea toată, / Însă n-a găsit-o, nu. // El a smuls pădurea toată / Şi s-o are începu. // Şi-a arat pădurea toată. / Însă n-a găsit-o, nu”. Versurile pentru copii ale lui Grigore Vieru vin din vocaţia comunicării cu universul candorii. Iată cum e Bunica, descrisă de poet pentru copii: „Tot mai mică, tot mai mică: / Cât o floare, o furnică / Cât o lacrimă sub soare. / De ce oare, de ce oare?!”. Lumea „boabei şi fărâmei”, după o expresie a lui Tudor Arghezi, este capitală pentru Grigore Vieru, care se simte la locul lui printre vietăţi şi gâze, urşi şi pui, rândunici şi băieţei. Iată o poezie inventivă, despre ploaie, în care rostul didactic este ascuns sub jocul replicilor: „Boc-boc-boc! / Ploaia în umbrelă bate: / – Pot să intru? / – Nu se poate! / Boc-boc-boc! / Ploaia în asfalturi bate: / Pot să intru? / Nu se poate! / Boc-boc-boc! / Ploaia în câmpie bate: / Pot să intru? / – Da, se poate!” (Boc-boc-boc).
Grigore Vieru se dovedeşte capabil să schimbe registrele şi atunci când scria cântece intitulate Răzbunarea frumuseţii, unde sugestia şi silenţiozitatea sunt înlocuite cu adresa directă, cu poezia de idei, poezia-manifest, patetică. Multe din aceste versuri au devenit populare prin intrarea în repertoriul orchestrelor de tineri adepţi ai identităţii naţionale pentru românii dintre Prut şi Nistru. Este vorba de „munţii lătiniei”, despre declaraţia „Eminescu să ne apere” „Eminescu să ne judece”, sau despre mărturisirea ritoasă, ostentativă a poetului, „Sunt na-ţi-o-na-list!”, ca ripostă la teoriile care, minimalizând importanţa etnicului, minimalizau şi campania pentru limba şi grafia română în Basarabia.
O poezie deosebit de dramatică faţa de tonul obişnuit al liricii lui Grigore Vieru sugerează convieţuirea cu şerpii şi primejdiile pe care le presupune: „Să cânte pot / (credeam) chiar şerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coada poamei / Şi sfântul fir de păr al mamei. / Cu harpa stam sub mere coapte, / Ei blând cântau. Şi-n neagra noapte, / Trecând prin codru singuratec, / Ei prinse-a şuiera sălbatec, / Săreau să-mi muşte mâna, faţa, / Să-i sugă cântecului viaţa. / Sunai a mamei păr sub cetini, / Veniră-n fugă-atunci prieteni. / Când mă trezisem ca din vise, / Văzui c-o strună-ncărunţise” (Harpa).
Poezia lui Grigore Vieru are un ton şi un univers propriu, obsesiile şi sugestiile lui. Derutanta simplitate a mijloacelor ascunde sensuri grave. Poetul s-a prezentat adesea pe sine ca purtător al mărturisirii unei suferinţe nespuse şi a unei lacrimi imense, care a spălat sufletele chinuite ale concetăţenilor săi. Poezia lui este expresia subtilă a acestei lacrimi enorme. Poetul nu vrea să fie mai mult decât un exponent, prezentându-se mereu cu decentă umilinţă. Reproducem în întregime poezia Stare care vorbeşte expresiv despre ce este Grigore Vieru printre contemporanii lui:
„Puternic nu sunt. / Nu pot fi de faţă / Cu sângele meu / Când este rănit. / Nu îndrăznesc / Să calc în picioare / Vipera care m-a încolţit. // Nu pot până la capăt / Cântecul duce. / Scriind, / Parcă-aş ara cu o cruce. / Dorm iepureşte şi-mi pare / Că nu mai vin zorii. / Îngheţ fără / Lâna albă-a ninsorii. / Tulbure, Doamne, / Mi-ar rătăci sufletul, / Tulbure şi-mprăştiat, / Cocoşul de aur al cerului, / De l-aş găsi dimineaţa tăiat. // Puternic nu sunt. / Nu pot o casă dura, / O cruce nu pot ciopli. // Cocorii se duc / Şi nu-i pot opri. / Stelele cad / Şi nu le pot la loc ţintui, / Vremea ca viscolul te-acoperă – / Cum să te apăr, / Mamă: fluture fericit, / Soare / În aceeaşi clipă / Răsărit şi-asfinţit?!”.
Grigore Vieru vrea să fie doar un exponent, purtător de lacrimă colectivă, dar locul lui în literele române rămâne bine individualizat, odată cu al întregii lui generaţii.
Sentimentele stârnite de această carieră misionară sunt dovada autenticităţii ei.
(Prefaţă la Grigore Vieru, Văd şi mărturisesc,
Editura Minerva, 1996)
Editura Minerva, 1996)