Metafora kenning – unitate a discursului repetat
Pentru tipar;)
Situată în perspectiva deschisă de o reflecţie filozofică asupra limbajului, lingvistica integrală coşeriană oferă mai mult decât un cadru conceptual de abordare şi analiză, constituindu-se într-o activitate sistematică de surprindere a sensului ca dimensiune inefabilă şi „transmundană” a textului. Sensul se dezvăluie ca o aventură personală a celui intrat de bună-voie în alchimia textului, tăind punţi de comunicare între partea văzută şi cea nevăzută a dialogului nostru continuu cu noi înşine şi ceilalţi. Posibilitate de creare a sensului în general prin integrarea în procesul articulării sau construcţiei de sens al textului, evocarea (funcţiile evocative) contribuie la reperarea intuitivă a valorii de sens produse prin actualizarea lor. Identificând o serie de tipuri de relaţii evocative realizabile în text, Eugeniu Coşeriu distinge (pe lângă cele trei funcţii bühleriene de funcţionare a semnului lingvistic) cinci categorii principale1, una dintre acestea fiind relaţiile semnului cu alte texte, subliniind astfel faptul că sensul nu provine doar din structura textului, ci şi din relaţii cu segmente de text deja existente. Relaţiile semnului cu alte texte se referă la relaţiile semnelor unui text cu semne din alte texte care aparţin unei tradiţii culturale dintr-o comunitate lingvistică determinată.
Discursul repetat cuprinde, aşadar, „tot ceea ce este fixat în mod tradiţional ca expresie, frază sau locuţiune” (Coşeriu, 2000: 258), în care textemul reprezintă unitatea substituibilă printr-un alt fragment de text. Coşeriu a pus explicit în valoare caracterul (de)compozabil – deci analizabil (interpretabil) – al elementelor „discursului repetat” şi, în special, al textemelor2. Din această perspectivă, o re-lectură a poeziei scaldice medievale în cadrul conceptual cu deschideri transdisciplinare, oferit de lingvistica integrală, reprezintă mai mult decât o abordare inedită, este un demers necesar pentru abordarea din unghi semantic a viziunii metaforice cristalizate în formulele kenning din poezia nordului medieval.
Situată între modul convenţional de creaţie bazat pe reguli stricte şi virtuozitatea tehnică a unor poeţi individuali cu înzestrări diferite, poezia scalzilor scandinavi a fost deseori comparată cu artefactele unice ale unor meşteşugari desăvârşiţi. În miezul acestei poezii pulsează metafora kenning, ale cărei tehnici şi principii estetice au fost decodificate şi normate în secolul al XIII-lea de Snorri Sturluson în capitolul doi al vastei sale lucrări în proză Edda. Schiţând o poetică în care descifrează aceste metafore enigmatice, care de cele mai multe ori închid în ele un mit, o legendă sau o poveste adevărată din vârstele eroice ale perioadei vikinge, cărturarul islandez transmite generaţiilor viitoare de scalzi o preţioasă listă de metafore kenning.
Esenţială în stabilirea semnificaţiei estetice şi cognitive a poeziei scaldice, metafora kenning suscită în continuare multiple provocări. Dacă în versul eddic contribuie, prin caracterul său aluziv, la evocarea unor istorii sacre, fie ele eroice sau mitologice, în versul scaldic un kenning se articulează ca metaforă fixă cu rol crucial în jocul controlat al aliteraţiei şi asonanţei. Diversele studii şi exegeze dezvoltate pe marginea metaforei kenning au dus la concluzii care împărtăşesc câteva puncte de convergenţă. Cel dintâi este statutul de „figurativitate” convenţionalizată, fie ea metaforă sau formulă poetică stereotipă, ale cărei variaţii urmează anumite reguli susceptibile unei clasificări riguroase.
Cea de-a doua caracteristică subliniată de exegeţi şi comună tuturor studiilor este puternicul caracter aluziv, prin care metafora kenning devine atât păstrătoare a istoriilor sacre, ferindu-le de uitare, cât şi reper fix în memorarea poemelor scaldice care aparţin unei tradiţii orale. Edward Oswald Gabriel Turville-Petre dezvoltă în lucrarea Scaldic Poetry3 o întreagă teorie despre caracterul aluziv al metaforelor kenning. Chiar dacă, susţine Turville-Petre, o metaforă kenning nu reuşeşte întotdeauna să-şi dezvăluie „înţelesul”, ea va provoca întotdeauna o imagine mentală bogată şi luminoasă care descrie un mit sau o legendă în miniatură. Există însă riscul, subliniază Turville-Petre, ca metaforele kenning cu încărcătură mitologică să devină atât de comune şi obişnuite, încât să se transforme în formule stereotipe4 . Dincolo de funcţia lor de păstrătoare a unor istorii sacre, metaforele kenning cu încărcătură mitologică au servit ca puncte de reper în memorarea poemelor scaldice, care, după cum se ştie, aparţin unei tradiţii orale. Roberta Frank va sublinia şi ea acest aspect în lucrarea Old Norse Court Poetry, în care identifică sisteme de kennings interlegate, transmise prin nenumărate generaţii de scalzi5. Gary Holland va extinde această perspectivă asupra metaforei kenning ca parte a unui sistem, insistând asupra statutului de formulă poetică, mergând până la retragerea calităţii de metaforă (Holland, 2005: 123). Datorită caracteristicilor fundamentale – caracterul aluziv, interpretabil, de-compozabil – şi funcţiei de unitate lingvistică în interiorul unui text, metafora kenning se înscrie, fără îndoială, în câmpul de reflecţie asupra discursului repetat. Pentru că abordările de tip gramatical nu propun decât o investigare formală a acestor fenomene lingvistice, propunem o abordare semantică a acestora. Teza noastră, care conectează aici teoria coşeriană, este aceea că, prin repetare, metaforele kenning au devenit expresii convenţionale (texteme), însă care se actualizează în poezie datorită caracterului lor aluziv.
În poezia scaldică avem, aşadar, o combinaţie fericită între creativitate şi normativitate, adică între energia primară a limbajului şi anumite reguli configuratoare ale poemului scaldic. Acest aspect credem că justifică necesitatea unui studiu prin care să explicăm mai întâi modul de formare dintr-o perspectivă unitară sub raportul semanticităţii, iar prin integrarea în procesul articulării sensului în textul poetic (Borcilă, 1994 :33), rolul metaforei kenning în configurarea perspectivei referenţiale caracteristice universului de discurs pe care îl ilustrează, precum şi viziunii stilistic-culturale implicite.
Note
1 (a) relaţii cu alte semne; (b) relaţii cu alte texte; (c) relaţii între semne şi „lucruri”; (d) relaţii dintre semne şi „cunoașterea lucrurilor”; (e) cadrele vorbirii (cf. Coşeriu, 1981/2001a: 97-131).
2 Simina Dan-Terian realizează o amplă analiză asupra textemelor ca unitate a discursului repetat în teza sa de doctorat Semantica textemelor româneşti – abordare în perspectivă integralistă. Teză de doctorat, sub coordonarea prof. Mircea Borcilă, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2011.
3 Clarendon Press, Oxford, 1976.
4 When poets combined names of gods with words for „battle, weapon” to denote simply „man, warrior”, we may wonder whether they had any clear conception of the god named. Gabriel Turville-Petre in Scaldic Poetry, viii.
5 The skalds developed entire systems of interlocked kennings with its own syntaxs or language of metaphoric expression which depended on both previous knowledge or training as well as feeling for or observation of nature to be fully understood. Roberta Frank, Old Norse Poetry, p. 44-45.
Bibliografie
1. Mircea Borcilă (1994), Semantica textului şi perspectiva poeticii, Limbă şi literatură, vol. II, p. 33-38.
2. Eugeniu Coşeriu (1973/2000), Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău.
3. Simina Maria Dan-Terian (2011), Semantica textemelor româneşti – abordare în perspectivă integralistă. Teză de doctorat, sub coordonarea prof. Mircea Borcilă, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
4. Roberta Frank (1978), Old Norse Poetry, Cornell UP, London.
5. Gary Holland (2005), Kennings, Metaphors, and Semantic Formulae in Norse Drottkvaett. Arkiv för Nordisk Filologi, p. 118.
6. Snorri Sturluson (2005), The Prose Edda, ed. şi trad. Jesse L. Byock, Penguin Classics, London.
7. Gabriel Oswald Turville-Petre (1976), Scaldic Poetry, Clarendon Press, Oxford.