Idei coşeriene în privinţa influenţei religiei asupra limbajului
Pentru tiparÎncep acest articol printr-o mărturisire: experienţa şcolii de vară de la Cluj a fost o ocazie, sper eu, nu unică, de a cunoaşte oameni noi, idei noi, chiar spectaculoase sau foarte bine documentate pe teme lansate de Eugeniu Coşeriu şi dezvoltate atât la Cluj de nişte oameni remarcabili, cât şi în lumea întreagă, în care ideile marelui lingvist au lăsat urme adânci în cultură.
Am primit această invitaţie de a publica într-o revistă ca pe o provocare, faptul de a scrie alături de oameni de cultură cu un cuvânt greu de spus în ceea ce îl priveşte pe Coşeriu mă onorează.
S-au dezbătut teme diverse atât în timpul cursurilor, cât şi în lungile nopţi de meditaţie şi aprofundare a ideilor.
Timpul a trecut însă prea repede şi a lăsat teme neabordate, de altfel, cum am putea să dezbatem atât de multe idei inovative precum cele ale lui Coşeriu. Această situaţie a rezervat și o poartă deschisă pentru viitoare întâlniri şi dezbateri pe teme diverse. Una care mi-a atras atenţia a fost influenţa religiei asupra limbajului, problemă pe care o abordează şi Coşeriu în studiile sale. Este, de asemenea, şi tema pe care o voi aborda în acest articol pentru a deschide interesul de aprofundare a acesteia.
Eugeniu Coşeriu în Lecţii de lingvistică generală afirmă că în limbaj pot fi distinse 3 niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual.
Eugeniu Coşeriu este de părere că există o lingvistică a limbilor şi că ar trebui să existe şi o lingvistică a vorbirii, a discursului, pentru a înţelege fenomenul limbajului, şi că lingvistica vorbirii ar trebui să studieze tocmai tehnica vorbirii ca atare.
Limba unui popor e o cale ideală de pătrundere în universul său spiritual: ştim de multă vreme că diversele limbi contribuie, fiecare în chip specific, la structurarea unei viziuni despre lume, a unei mentalităţi, a unui tipar cultural. De aceea în cele ce urmează ne vom referi la relaţia socială care există între limbă şi religie. Limba şi religia sunt două forme ale culturii şi putem spune că singura relaţie posibilă dintre cele două este una de co-laborare culturală, una care generează interferenţe şi influenţe reciproce.
Toate credinţele sau manifestările religioase şi-au exercitat influenţa într-o măsură mai mare sau mai mică asupra unei limbi, dar cel mai pregnant această influenţă s-a manifestat asupra limbii arabe.
Între religie, ca instituţie, şi formarea limbii comune şi literare, precum şi între religie şi conservarea anumitor limbi există relaţii care nu pot fi ignorate.
Din punctul de vedere al lui L. Gardet, ataşamentul faţă de limba arabă şi influenţa exercitată de ea ar fi una dintre componentele de bază ale acelei unităţi de comportament care caracterizează lumea islamului: „Căci chiar şi aceea pentru care exprimarea în limba arabă este traducerea unei gândiri ne-arabe la origine, nu au putut, totuşi, să nu arabizeze prin rugăciunea liturgică şi mediatoarea Coranului, şi, mai ales, poate prin aportul de vocabular”.
Cunoscutul istoric al arabilor P. Hitti vorbeşte şi el despre extraordinara forţă a cuvântului în spaţiul arab: „Niciun popor din lume, probabil, nu manifestă o asemenea entuziastă admiraţie faţă de expresia literară şi nu este atât de impresionat de cuvântul rostit sau scris ca arabii”.
Ca şi Allah, Coranul, cuvântul lui Allah, reprezintă Inteligenţa pură şi simplă. Cum limba Coranului îşi exercită autoritatea asupra limbii arabe, în general, Inteligenţa şi Perfecţiunea divine tind să-şi găsească expresie pretutindeni în construcţie, în organizarea limbii etc. Limba arabă este considerată, astfel, o limbă de o sensibilitate şi gingăşie, de o înţelepciune şi fineţe, armonie şi desăvârşire pe care nu le poţi întâlni la alte limbi, ceea ce i-a determinat pe mulţi lingvişti arabi să o considere ca pe o revelaţie a lui Allah.
Realitatea este că expresivitatea limbii arabe se constituie din subtilităţi lingvistice care nu pot fi transpuse cu exactitate deplină într-o altă limbă. Cuvintele nu pot reda toate conotaţiile în limba în care se traduce, ca să nu mai vorbim de îmbinări şi expresii frazeologice, care se traduc cu şi mai multă dificultate. Coranul reprezintă, în acest sens, culmea elocvenţei pentru limba arabă.
Musulmanul are o credinţă profundă în faptul că limba Coranului este Cuvântul lui Allah, stăpân absolut, Creator a tot ce există. Acest mesaj este trimis oamenilor pentru a-i îndruma. Din această credinţă decurge principiul că numai Coranul este deţinătorul adevărurilor absolute, reper sigur, care determină drepturile unora şi altora. Este singura referinţă de bună purtare, fiind deci pentru musulmani sursa unică a religiei, eticii şi dreptului.
Coranul conţine întregul corp al dreptului legislativ musulman (de aici şi stilul juridic-administrativ), adică prescripţiile sale în ansamblul lor, atât cele referitoare la rânduielile cultului, cât şi cele referitoare la relaţiile civile, la starea personală, la sancţiuni, sisteme constituţionale şi financiare.
Aşa cum am afirmat în această scurtă prezentare asupra influenţei religiei asupra limbajului, Coranul şi, implicit, limba de redactare a acestuia reprezintă limba civilizaţiei arabo-musulmane, considerată fiind o limbă de prestigiu. Iar aceasta nu va putea fi supusă modernizării, simplificării sau transformării decât într-un timp mult prea îndelungat.
Sper ca prin cele notate în prezentul articol să deschid noi oportunități de reflecţie şi asupra lingvisticii din diverse puncte de vedere, aşa cum a fost ea gândită de Eugeniu Coşeriu.
Astfel, sper ca la viitoarele evenimente dedicate marelui lingvist Eugeniu Coşeriu să putem dezbate mai pe larg astfel de subiecte sub atenta îndrumare a dlui prof. Borcilă, cu ajutorul căruia vom putea pătrunde în tainele adânci ale lingvisticii.