Mesianicul simbol al mamei în lirica lui Grigore Vieru
Pentru tipar
„Mamă, / Tu eşti patria mea! / Creştetul Tău – /
Vârful muntelui / Acoperit de nea...”
Vârful muntelui / Acoperit de nea...”
La Chişinău, Limbă Valahă / Română suportă de multe decenii presiunea / jugul rusificării. Pe chipul Basarabiei se imprimă tot mai adânc pecetea „mancurtizării” care înseamnă în primul rând uitarea cuvântului mamei, realitate surprinsă veridic de poetul Grigore Vieru chiar în cunoscutul poem ce poartă titlul Cuvântul Mamei: „Pruncii îl zuruie. / Bătrânii îl visează. / Bolnavii îl şoptesc. / Munţii îl gândesc. / Fricoşii îl strigă. / Orfanii îl lacrimă. / Răniţii îl cheamă. / Iar ceilalţi îl uită. / O, Mamă! O, Mamă!”(VRF, 53 / De la noua atitudine faţă de Cuvânt, la Necuvânt – TGrp, 282).
În poezia lui Grigore Vieru, Mamase relevă – după cum s-a mai spus(supra)– drept simbol mesianic al Patriei, al Limbii Române, ori „jertfă” de întemeiere / zidire: „Mamă, / Tu eşti patria mea! / Creştetul Tău – / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi – / Mări albastre. / Palmele tale – / Arăturile noastre. / Respiraţia ta – / Nor / Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş. / Inelul / Din degetul tău – / Cătare / Prin care ochesc / În vrăjmaş. / Basmaua – / Steag, / Zvâcnind / Ca inima... / Mamă, / Tu eşti Patria mea!” (Mamă, tu eşti); „Pe mine / mă iubeau toate femeile. / Mă simţeam puternic şi sigur. / Ca Meşterul Manole / am cutezat / să ridic o construcţie / care să dăinuie veşnic. / Am început lucrul / şi le-am chemat la mine / pe toate: / pe Maria, pe Ana, / pe Alexandra, pe Ioana... / Care va ajunge întâi, / pe-aceea-n perete o voi zidi. / Dar din toate femeile / a venit una singură: / Mama. / – Tu nu m-ai strigat, / fiule?!” (Mică baladă – VRF, 56 / Profund autohtonism, Patria-mumă, sfânta Limbă Română, nou mesianism, imnologie etc. – TGrp, 298).
Istoricul Ion Rotaru apreciază că Grigore Vieru (Pererita – Hotin / Basarabia, 14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009) este „al doilea poet emblematic al Basarabiei, venit la aproximativ o jumătate de veac după Alexei Mateevici” (RotIst, V, 600). În aprilie 1988, poetul Ioan Alexandru, în prefaţa pe care o face antologiei de versuri de Grigore Vieru, tipărită în acelaşi an la Editura Univers din Bucureşti, Rădăcina de foc (similară cărţii tipărite la Chişinău, Scrieri alese, Editura Literatura artistică, 1984), notează: „Cartea sa numită Scrieri alese, cu un studiu introductiv de mare profunzime, datorat criticului şi eminescologului Mihai Cimpoi, apărută cu prilejul împlinirii unei jumătăţi de veac de viaţă, în nu mai puţin de cincizeci de mii de exemplare, epuizată din librării, impune o operă intrată în conştiinţa unor generaţii postbelice dornice de adevăr şi splendoare, de frumuseţea logosului, de viaţa de toate zilele. Pentru că în cazul acestei poezii scrise de Grigore Vieru se poate vorbi despre poezie ca hrană vitală, ceea ce este cântecul popular în vechime în viaţa fiecărui om cu adaosul de individualizare şi adâncire după nevoile vremilor de către oameni culţi, cu o înzestrare superioară, ce ştiu să răspundă nevoilor sufletului la modul convingător. Un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămâne-va «suflet din sufletul neamului său». O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei. Iar Grigore Vieru nu este singur, stejarii cei mai viguroşi tot în pădure cresc, el face parte dintr-o generaţie cu cărţi şi opere ce s-au impus în conştiinţa cititorilor în ultimele decenii. Aş numi doar pe câţiva dintre ei, mult mai mulţi cuprinşi în antologia apărută de curând la noi: Liviu Damian, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Leonida Lari, Leo Butnaru, mai tânărul, dar foarte dăruitul Valeriu Matei, Gheorghe Vodă, Nicolae Esinencu, Arcadie Suceveanu, Ion Gheorghiţă, Vasile Leviţchi, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Pavel Boţu, Vasile Romanciuc – şi să mă ierte zecile şi zecile de nume ilustre ce s-ar cuveni citate aici, reprezentând împreună cu Grigore Vieru o şcoală poetică de rang european, scriind o poezie care este viaţă de toate zilele în sufletul omului, ca pâinea şi apa este hrană în spiritul Logosului întrupat în istorie pentru a intensifica miracolul vieţii nepieritoare în inima omului” (VRF, 8 sq.). Fenomenul poetic românesc-basarabean, generaţia resurecţiei basarabene despre care vorbeşte Ioan Alexandru, având drept lider pe Grigore Vieru, viiază în condiţii social-istorice specifice, radical deosebite de cele din România; provincia istorică a Basarabiei smulsă de Stalin din trupul României, după cum se ştie, a făcut parte din U.R.S.S., sub numele de Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, fiind supusă unui cumplit proces de deznaţionalizare, de rusificare forţată. Generaţia resurecţiei din Basarabia nu îşi pune prea multe „probleme moderniste” înainte de 1990, aici problema fundamentală constituind-o lupta pentru salvarea şi cultivarea limbii române, pentru păstrarea identităţii şi demnităţii naţionale, pentru supravieţuirea estului românesc dintre Prut şi Nistru; în această luptă, în această rezistenţă antisovietică, dusă de intelectualitatea românească din Basarabia, reperul / idealul, simbolul „arderii totale” pentru cauza naţională se întrezăreşte prin Eminescu, prin geniul eminescian. De aceea, Grigore Vieru şi colegii săi întru aleasă liră, din Basarabia, şi-au ales, şi-au stabilit, între obiectivele fundamentale, arzătoarea, mistuitoarea misiune de a cultiva limba română, de a atinge lamura limbii literare române din poezia eminesciană. Acest deziderat capătă îndorurată expresie lirică şi în poezia cu titlul În limba ta de Grigore Vieru: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns, // Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot în limba ta” (VRF, 23).
Ca înflăcărat militant împotriva înrobirii imperiale sovietice / ruse, pentru eliberarea Basarabiei din Imperiul Roşu / U.R.S.S. şi pentru re-Unirea acestei valahe provincii cu Patria-mumă, România, ori pentru recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în Republica Moldova, Grigore Vieru a îndurat eroic, mesianic, multele necazuri pricinuite de autorităţile sovieto-ruse de ocupaţie.
Într-un interviu publicat în 28 septembrie 1989 în revista „Literatura şi Arta”, din Chişinău, Grigore Vieru mărturiseşte: „Nu am linişte şi pace nici atunci când merg pe stradă sau călătoresc cu transportul în comun, căci destui «internaţionalişti», când mă văd, se uită cu ochii pe dos la mine, ca şi cum le-am luat bucăţica de la gură, ca şi cum le-am pus pistolul în piept, mânându-i spre Siberii. Cred că tot ei au pus la cale pe odraslele lor mici să arunce cu piatra în mine chiar în preajma blocului în care locuiesc de aproape douăzeci de ani fără să ating pe cineva cu un cuvânt” (Lart, 4).
Pe aceeaşi pagină cu interviul, Grigore Vieru mai publică poemul Ascultă – „dedicat” „unora care într-un mod jignitor, arogant, ne spun la fiecare pas că ne-au eliberat şi ne-au făcut oameni”: „Bre Muscale,-am ostenit / Să te-ascult necontenit, / Să te-ascult neîncetat / Că m-ai fost eliberat; / Că m-ai ajutat, isteţ, / Să trăiesc un timp măreţ, / Că mă-mbraci, că m-ai născut, / Iar eu mă uit peste Prut. / Dar ce fel de ajutor / Când mai sunt măturător / Al străzii pe care stai / Plină zilnic de-ntâi Mai?! / Şi ce fel de falnic timp / Când muncesc ca robu-n câmp, / Când ficatul mi-i distrus / De otrăvuri ce-ai adus, / Când ne mor copiii-n leagăn, / Iar tu cânţi pe sub mesteacăn / Şi te baţi cu pumnu-n piept / C-ai luptat şi ai un drept... / Nu zic nu: ai ars în foc, / Dar eu ce: jucam ori joc?! / Nu zic nu: te-ai şi bătut, / Dar noi, ceilalţi, ce-am făcut? / Bielorusul şi armeanul, / Letonul şi-americanul, / Românul şi polonezul / şi tadjicul şi englezul!... / Bre Muscale, ia fii bun, / Ascultă şi eu ce-ţi spun: / Fără ceilalţi, negreşit, / Azi nemţeşte-ai fi grăit / Şi cerşeai chiriliţa, / Limba, cântul, şcoala ta, / Hramul tău şi propriul pom... / Bre Muscale, fii, bre, om!”.
Îndemnul către popor de a se ridica la luptă împotriva terorii sovietice / ruseşti capătă sunetul de bronz al clopotelor „de mobilizare” din vremea lui Ştefan cel Mare, reverberând într-un veritabil imn naţional: „Tu, preschimbată într-o gară, / În care cine vrea coboară, / Prin care cine vrea se plimbă, / Scuipând în datini şi în limbă. / Schimbată crud de minţi demente, / În cruce de experimente: / Îţi bat piroane-n mâini, picioare, / Te stingi şi parcă nu te doare. / Ridică-te din suferinţă / şi din cazonă umilinţă! / Ridică-te, Basarabie, / Trecută prin foc şi sabie, / Bătută ca vita, pe spate, / Cu biciul legii strâmbate, / Cu lanţul poruncitoarelor strigăte: / Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!” (apud RotIst, V, 604).
Rafinatul mesianism, polivalenţa lirică a simbolului mamei (mama-patrie, mama-cuvânt / logos, mama-libertate, mama-demnitate naţională, mama-zeitate protectoare, mama-jertfă-a-zidirii, mama-dor etc.) s-au ivit în creaţia poetică a lui Grigore Vieru, în ciuda aprigei cenzuri staliniste din R.S.S. Moldovenească, deoarece poetul a avut iscusinţa de a valorifica subtilităţile adânci ale limbii române, intraductibile în limba rusă „de control” a imperialilor Moscovei (deşi la Chişinău s-au găsit şi destule „cozi de topor” care i-au prilejuit multe necazuri marelui poet dinspre autorităţile de ocupaţie sovietică). Într-un cântec de leagăn, cu multă măiestrie, Grigore Vieru face să se profileze lângă mamă şi icoana lui Eminescu, textul având inducţie lirică în tot perimetrul spiritual valahic / românesc: „...Că mama te-a legăna, / Pe obraji, pe geana sa; / Pe un spic frumos de grâu / Şi pe val adânc de râu, / Pe-amiros de măr, pe-o stea, / Pe-o crenguţă de şasla; / Pe răsuflet cald de doină / Şi pe tremur lin de horă, / Pe ram verde de stejar, / Pe coamă de armăsar; / Pe doi faguri dulci, mustoşi, / Într-un clopot de strămoşi, / Pe-amintirea lui bunicu, / Pe nesomnul lui tăticu; / Pe un vers de Eminescu, / Pe pământul ce-l iubescu, / Să-l iubeşti şi tu aşa, / Hai, puiu, nani-na” (De leagăn – VRF, 20).
Asemenea războinicilor-strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, şi Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci numai de suferinţa mamei-Ţară: „De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei / De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem, / Dar cine, cine, dulceo, / Iubi-te-va mai mult? // De moarte nu mă tem, / Dar cum să-mbrace sufletu-mi / Celalt, al bolţii trup? / Căci sus e nesfârşit adâncul, / Iar sufletu-mi e doară / Cât ochiul tău cel umed. // De moarte nu mă tem, / Mă tem să nu apese trupu-mi / Suflarea de izvor. / De moarte nu mă tem, / Dar cântă pasărea pe ram / Şi lunca nu mă ştie” (Doină – VRF, 22).
Patria-mamăeste pentru eroul liric al lui Grigore Vieru aroma, aurul desfăşurării vieţii în dienoc (diurn-nocturn): „Piatra asta e o pâine caldă. / Vântul ăsta e un vin domnesc. / Şi pelinul – busuioc sălbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul” (Patria – VRF, 30).
Desigur, dacă eşti bună sămânţă: „Dar mai întâi / să fii sămânţă. / Tunet să fii. / Ploaie să fii. / Lumină să fii. / Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană. / Brăzdar să fii. / Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat / de-atâta rod” (Dar mai întâi – VRF, 31).
Mâna mamei-Patriieste coroană-mpărătească pe fruntea fiului: „Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească. // Duios, o, mâna ei întâi / Cu mâna dragei mele fete / S-au întâlnit la mine-n plete, / S-au întâlnit la mine-n plete. // Copii am. Dar şi-acum, când / Vin zorii noaptea s-o destrame, / Găsesc pe frunte mâna mamei, / Găsesc pe frunte mâna mamei. // O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul veşted, / A-mbătrânit la mine-n creştet, / A-mbătrânit la mine-n creştet” (Mâinile mamei – VRF, 45).
„Tăcerea” mamei-Patrii prilejuieşte poetului un lanţ de comparaţii de o mare forţă lirică: „Tăcută / Eşti, draga mea mamă, / Tăcută. // Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, / Ca mierla. // Ca frunza / Când merge la coasă, / Ca frunza. // Ca iarba / Când şade la masă, / Ca iarba. // Ca steaua / La moară când duce, / Ca steaua. // Ca piatra / Ce-aminte-şi aduce, / Ca piatra” (Tăcerea mamei – VRF, 52).
Profunde reverberări de suflet românesc întâlnim şi în alte poezii în care apare simbolul mamei: „Pe izvor cu val de verde / Suflet sună, gând se vede. / Tot ce-i veşnic şi frumos, / Ce-i frumos, e domnesc os! / Pe izvor cu val de bine / Doină creşte, dor tot vine. / Tot ce-i dor e neuşor, / Chiar de vine pe izvor!” (Izvorul mamei – VRF, 54); „– Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ţi stea, / Te uitaşi la ea atât / Încât semeni azi cu ea. // Ziua, noaptea, la apus, / Ardeţi către tot ce-i sfânt, / Luminând pe rând de sus / Faţa cestui vechi pământ. // – Ardem. Căci în lung şi-n lat / Nu-i mai tragic nenoroc: / Stea cu foc înstrăinat / şi durere fără loc” (Steaua mamei – VRF, 55).
Ca simbol izbăvitor-mitic, mama / Terra mater, apare şi într-o cunoscută ars poetica, asociindu-şi simbolul geniului orfeic: „Să cânte pot (credeam) chiar şerpii. / I-am pus ca grave strune harpei / Alăturea de coarda poamei / Şi sfântul fir de păr al mamei. / Cu harpa stam sub mere coapte. / Ei blând cântau. Ci-n neagra noapte, / Trecând prin codru, singuratic, / Ei prinse-a şuiera sălbatec, / Săreau să-mi muşte mâna, faţa, / Să-i sugă cântecului viaţa. / Sunai al mamei păr sub cetini, / Veniră-n fugă-atunci prieteni. / Când mă trezisem ca din vise, / Văzui c-o strună-ncărunţise” (Harpa – VRF, 160).
Când şi când poetul este atras şi de conjugarea „paradoxurilor planetare”, dar în inconfundabilul său mod liric: „Prin văi cu ierbi de brumă turma / Îşi paşte tragic sieşi urma. // În fluier intră frigul, ura, / Pe unde a ieşit căldura. // Şi-n loc de frunze, pe meleaguri, / Din cosmos curg foşniri de steaguri. // Visarea creşte, cerul scade, / Pe mări deodată Newton cade. // Mistreţul roade doina veche, / Se trage crucea de ureche. // Şi-mi alipesc, uitând necazul, / De steaua cea de pradă-obrazul” (Paradoxuri planetare – VRF, 218).
Grigore Vieru are divinul dar de a transforma în poezie chiar şi un formular poliţist de evidenţă a populaţiei:„– Numele şi prenumele? / – Eu. // – Anul de naştere? / – Cel mai tânăr an: / Când se iubeau / părinţii mei. // – Originea? / – Ar şi semăn / Dealul acel din preajma codrilor. / Ştiu toate doinele. // – Profesiunea? / – Ostenesc în ocna cuvintelor. // – Părinţii? / – Am numai mamă. // – Numele mamei? / Mama. // – Ocupaţia ei? / – Aşteaptă. // – Ai fost supus / Judecăţii vreodată? / – Am stat nişte ani închis: / În sine. // – Rubedenii peste hotare ai? / – Da. Pe tata. Îngropat / În pământ străin. Anul 1945”(Formular – VRF, 34 / Grigore Vieru şi simbolul mesianic al mamei – TGrp, 402 – 405).
Bibliografia de sub sigle
Lart = Internaţionalismul...,interviu acordat de Grigore Vieru, deputat al poporului din U.R.S.S., lui Boris Vieru, publicat în revista „Literatura şi Arta”(Chişinău), nr. 40 / 2304, joi, 28 septembrie 1989, p. 4.
RotIst, V = Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. V (Poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000), Bucureşti, Editura Niculescu, 2000.
TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice (1965-1970),Timişoara, Editura Augusta, 2005.
VRF = Grigore Vieru, Rădăcina de foc(„poeme şi confesiuni” – antologie / ediţie de Arcadie Donos, cu un cuvânt înainte, Grigore Vieru, de Ioan Alexandru, cu o Postfaţăde Victor Crăciun, cu ilustraţii de Sabin Bălaşa), Bucureşti, Editura Univers, 1988.