Elemente de onomastică în opera coşeriană
Pentru tiparNecesitatea de a numi este fundamentală, deoarece numirea separă, distinge şi individualizează.
Aşa cum există o variaţie lingvistică, se poate vorbi şi despre o variaţie antroponimică, pornind de la premisa că sociolingvistica reprezintă studiul sistematic al limbii în contextul său social. După cum multe fapte lingvistice sunt motivate din punct de vedere social, neaflându-se, aşadar, în variaţie liberă, la fel unele prenume au o motivaţie socială, etnică, religioasă sau psihologică. Anumite experienţe culturale, sociale, lingvistice pot influenţa modul de gândire şi, implicit, de alegere a prenumelor. Astfel se justifică diversele relaţii dintre limbă şi gândire, dintre vorbire şi situaţia socială, dintre comportamentul lingvistic şi statutul socioeconomic. Aşa cum idiolectul depinde de particularităţile individuale ale personalităţii şi vieţii unei persoane, tot astfel numele este determinat de apartenenţa individului la un anumit cadru istoric / zonă geografică / la o anumită clasă socială / confesiune etc.
„Totuşi, în măsura în care nu este vorba de simple convenţii, ci de afirmaţii întemeiate pe «ştiinţa naturală» despre limbaj, ele nu pot fi pur şi simplu respinse ca «erori». O teorie a numelui propriu, înţeleasă ca teorie a experienţei lingvistice, trebuie să le justifice, adică trebuie să stabilească în ce sens şi în ce plan sunt ele valabile. Unicitatea designatului, adică a ceea ce se desemnează prin numele propriu, este confirmată de către «cunoaşterea originară», dar că, totodată, există fapte obiective care par să contrazică această unicitate” (Teoria limbajului şi lingvistica generală: 5 studii / Eugeniu Coşeriu; ed.: Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 289).
Referindu-mă la Eugeniu Coşeriu, nu pot vorbi despre el doar ca un promotor al lingvisticii integrale, iar aici îl voi cita pe dl prof. Mircea Borcilă, care menţiona într-un articol că „savantul de la Tübingen a reuşit să se impună, fără nicio îndoială, ca cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor omului”. Şi, deşi studiile marelui savant abordează probleme teoretice diverse şi fundamentale ale lingvisticii, nu poate fi trecut cu vederea articolul acestuia El plural en los nombres propios apărut în 1955 în „Revista Brasileira de Filologia”, care abordează problema pluralului numelor proprii în general. Acest articol a fost un imbold pentru a participa la Şcoala de vară „Eugeniu Coşeriu” desfăşurată între 25 iunie şi 8 iulie la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.
Deşi s-ar părea la prima vedere că domeniul onomasticii e separat de lingvistică, audierea cursurilor şi schimbul de opinii m-au ajutat să consolidez tezele proprii expuse în cadrul temei de cercetare. Aceste cursuri mi-au oferit oportunitatea de a aplica în practică cunoştinţele acumulate, dar şi de a înţelege mai profund opera coşeriană. În acest context aş vrea să menţionez utilitatea şi actualitatea comunicărilor profesorilor de la această şcoală de vară Mircea Borcilă, José María Bernardo, Cornel Vîlcu, Cristian Bota, care au avut un impact pozitiv în configurarea itinerarului meu de cercetare.
Pe lângă cunoştinţele acumulate în această perioadă, un alt aspect important a fost atmosfera creată în cadrul şcolii de vară, o atmosferă academică, dirijată cu măiestrie de profesorii invitaţi şi de organizatorii acestei şcoli, dar şi o atmosferă degajată în afara orelor de curs. Cred că fiecare participant a rămas cu multe emoţii pozitive, dar şi cu foarte multe cunoştinţe noi. De aceea le mulţumim şi pe această cale profesorilor de la Centrul de Studii Integraliste din cadrul Facultăţii de Litere de la Universitatea „Babeş-Bolyai” pentru organizarea acestei stagieri de maximă necesitate.