Poezia şi matematica sunt surori, se află în aceeaşi paradigmă culturală
Pentru tipar;)
;)
;)
– Mult stimate domnule academician Solomon Marcus, precizaţi undeva că „Am fost convins că numai în limba română mă pot exprima cu întreaga nuanţare necesară. Pentru mine, nevoia de a mă exprima a fost întotdeauna vitală”. Importanţa excepţională a afirmaţiei rezidă şi în faptul că este făcută de un matematician. Când, în ce condiţii aţi conştientizat acest adevăr?
– Cred că necesitatea de a da expresie gândurilor mele mi-a apărut încă din copilărie, deoarece simţeam nevoia să fac un ziar al străzii Iernii, în care să consemnez jocurile pe care le practicam cu ceilalţi copii. Menţionam acolo pe copiii care erau câştigători la jocurile de castane, nuci, alergări, de-a v-aţi ascunselea etc. Într-o formă mai cristalizată, nevoia de exprimare mi-a apărut la vârsta adolescenţei, ca urmare a lecturilor care m-au marcat, în special din domeniul poeziei. Aveam impresia că trăiesc stări sufleteşti unice şi-mi spuneam: „Trebuie să le dau expresie, să-i îmbogăţesc şi pe alţii cu emoţiile mele”. Aşa a început în mod conştient lupta mea cu limba română. Numai că, după ce redactam o pagină, constatam că exprimarea mea prea semăna cu aceea a unor mari poeţi pe care îi frecventam atunci: Eminescu, Arghezi, Barbu, Rilke (în traducerea lui Sanin), Esenin (în traducerea lui George Lesnea), Baudelaire (în diverse traduceri). Mi-am dat seama că posibilitatea de a mă exprima într-un mod personal se câştigă greu, dar, în ciuda eşecurilor, eforturile mele în această direcţie nu s-au oprit niciodată. Când începusem a mă pasiona de matematică, simţeam o nevoie organică de a însoţi manipularea simbolurilor cu un discurs în cuvinte. Studenţii mei au remarcat repede că, spre deosebire de mulţi alţi profesori ai lor, care se exprimau aproape exclusiv în simboluri şi formule, eu acordam mare atenţie şi exprimării în limbaj natural, adică în limba română. Simţeam nevoia unei permanente navete între simboluri şi cuvinte. Ulterior am extins acest procedeu şi la engleză şi franceză, limbi în care am publicat foarte mult. A apărut şi o altă nevoie, aceea de a face naveta între engleza şi franceza, pe de o parte, şi limba română, pe de altă parte. Uneori, un exerciţiu similar şi cu alte limbi, cum ar fi germana, rusa, italiana sau spaniola (limbi în care mi s-au publicat unele cărţi).
– Lectura permanentă şi calitativă este una din condiţiile ce poate asigura cunoaşterea, stăpânirea satisfăcătoare a limbii române. „Nevoia de lectură ar trebui să fie organică”, apreciaţi dumneavoastră. Cum poate fi astăzi cultivată necesitatea lecturii? Ce cărţi ar trebui să stea obligatoriu la temelia unui viitor autentic om de ştiinţă şi de cultură? Ce rol în acest sens le revine mijloacelor audio, video moderne de comunicare?
– Multă lume consideră că adversarul cărţii şi al lecturii este internetul. Nu ader la această opinie. Lectura este azi necesară atât în forma ei tradiţională, care foloseşte tiparul, ca şi în forma promovată de era computaţională, care de vreo 20 de ani a luat forma internetului. La fiecare dintre acestea există o variantă pseudoculturală şi alta de cultură autentică. Pentru a dezvolta nevoia frecventării lecturilor de calitate, în ambele lor variante, este necesar ca elevii şi studenţii să înveţe de la cei care-i educă, indiferent de specialitatea lor, cum anume se articulează lectura tradiţională cu lectura pe suport electronic; să vadă deci pe situaţii punctuale momentul în care lectura pe suport hârtie are nevoie de o lectură pe suport electronic şi invers. Să vadă deci pe cazuri concrete şi la orice disciplină, cum arată o navetă între cele două tipuri de căutări. Să vadă cât de naturală este această navetă, faţă de situaţia actuală a patrimoniului cultural al omenirii. Ne aflăm într-o perioadă de tranziţie despre care nu se ştie cât va dura, în care cultura se distribuie între Gutenberg şi Turing, pentru a folosi numele celor care se află la baza celor două tipuri de cultură.
– Aveţi o concepţie modernă despre procesul educativ. Pledaţi pentru aplicarea celor mai noi şi performante metode şi mijloace de instruire. Calculatorul, internetul, de exemplu, sunt deocamdată insuficient utilizate în şcoală. Cum poate fi extinsă, mai ales calitativ, aplicarea în practica pedagogică a internetului, miraculos mijloc de comunicare, documentare, învăţare?
– Prin răspunsul la întrebarea precedentă am făcut faţă şi acestei întrebări. Dar este important de observat că răspunsul meu implică necesitatea ca folosirea calculatorului şi internetului să nu fie lăsată numai în seama profesorului de informatică; toţi profesorii trebuie să fie în stare să prezinte în faţa elevilor sau studenţilor spectacolul (da, spectacol!) legăturii dintre manualul tipărit şi diferitele căutări pe site-uri ale internetului. Trebuie să facă aceasta şi profesorul de matematică sau de fizică, dar şi cel de geografie sau de istorie; cel de biologie, dar şi cel de limba şi literatura română. Antrenamentul în această direcţie este o datorie urgentă a tuturor educatorilor.
– Dragostea pentru ştiinţă, implicit pentru matematică, o descoperi citind, studiind cărţi bune, mai puţin indicate în acest sens sunt manualele şcolare. De altfel, manualele şcolare, şi nu doar de matematică, sunt în cele mai frecvente cazuri elaborate de autori cu vederi „anacronice”, iar procedeele didactice utilizate sunt perimate. De ce instituţiile de resort, specialiştii se implică modest şi ineficient în soluţionarea unei probleme majore – racordarea conţinutului manualelor la cerinţele imperioase dictate de timpul în care trăim?
– Actualele programe conţin o sumedenie de lucruri care nu se mai justifică sau care ocupă un loc exagerat. Lipsesc în schimb chestiuni mult mai semnificative şi mai atrăgătoare, care l-ar aduce pe elev mai aproape de ştiinţa şi de cultura zilelor noastre. Nu am verificat aceste afirmaţii decât pentru anumite discipline, dar destul de multe. Ar trebui, vorba poetului, să ştergem colbul de pe atâtea şi atâtea programe desuete (am dat cu alte ocazii exemplele de rigoare). Manualele poartă marca acestor păcate ale programelor, la care, multe din ele, adaugă păcate suplimentare: sunt frecvent ininteligibile, plictisitoare, obeze, îl au mai degrabă pe „dute-ncolo” decât pe „vino-ncoace”. Îmi spunea recent o elevă că de multe ori nici nu se mai folosesc manualele, printr-o înţelegere tacită între profesori şi elevi.
– Societatea românească din dreapta, dar şi din stânga Prutului, mai continuă să fie „victima propriului eşec în domeniul educaţional”. În ce mod trebuie abordate, corelate problemele educaţiei pentru a schimba starea de lucruri?
– Cum să ieşim din situaţia inacceptabilă pe care o semnalăm în răspunsurile anterioare? Mass-media a creat multă confuzie, invitând mereu la dezbaterile privind educaţia pe cei care sunt în spatele frontului educaţional: oameni politici, sindicalişti, gazetari. Oamenii şcolii, educatorii, elevii, studenţii, părinţii lor apar rar la aceste dezbateri, dar tocmai de la ei se aşteaptă marile iniţiative. Nici de la guvern, nici de la parlament, nici de la partidele politice nu va veni înnoirea de care avem nevoie în educaţie, ea nu poate veni decât de la oamenii şcolii, care, prin iniţiative inteligente şi curajoase, pot schimba situaţia. Nu prin măsuri „peste noapte”, ci prin acţiuni pe termen lung, prin paşi mărunţi, dar într-o direcţie clară, oamenii şcolii pot crea acea masă critică prin care să impună factorilor de putere schimbarea necesară. Tot felul de fundaţii, de organizaţii, de asociaţii propun diverse acţiuni „salvatoare”, dar fiecare din ele acţionează pe cont propriu şi în acest fel nimic nu se coagulează.
– Deşi comunicarea dintre discipline, altfel spus fenomenul transdisciplinar, s-a impus ca o realitate de maximă oportunitate şi necesitate, totuşi nu putem afirma că pe acest tărâm avem progrese palpabile. Pe ce cale poate fi sensibilizat interesul pentru transdisciplinaritate?
– Transdisciplinaritatea, metabolismul disciplinelor, colaborarea lor sunt necesare ca aerul. Cele mai interesante fenomene şi procese au loc în zonele de interfaţă a unor discipline diferite. Situaţia actuală, în care, în dispreţul realităţilor pe care le trăim, de interes crescând acordat tendinţelor holistice, integratoare, şcoala şi universitatea persistă în viziuni atomiste, de cultivare a unor domenii care se dezvoltă, fiecare, pe cont propriu, ignorându-se interacţiunile cu celelalte domenii, este de-a dreptul scandaloasă. Livrăm astfel absolvenţi care intră în viaţă cu diplome în mare măsură fără acoperire. La şcoala primară nici măcar nu ar trebui să existe împărţirea pe discipline.
– Pledaţi consecvent pentru „răspândirea” matematicii şi a informaticii în cele mai diferite domenii: literatură, istorie, arheologie, economie, muzică, cinematografie etc. Cum trebuie înţeleasă necesitatea gândirii matematice în ansamblul general al activităţii umane?
– Universalitatea matematicii se manifestă în mai multe feluri. Prin noţiunile, structurile, formele, procesele de o mare generalitate pe care le studiază, matematica se arată aptă de a modela fenomene dintre cele mai variate ale lumii înconjurătoare, dar şi ale propriei noastre gândiri, ale propriului nostru comportament. Arhitectura creierului uman se regăseşte şi ea în dinamica formelor matematice. Dar nu în primul rând la aceste lucruri mă gândesc atunci când este vorba de impactul matematicii asupra diferitor discipline şcolare şi universitare şi mai cu seamă la impactul matematicii asupra vieţii noastre cotidiene. Cred că mai mult decât prin noţiunile şi prin rezultatele sale, matematica ne poate marca prin modul de gândire pe care ea îl promovează. Dar există o întreagă tipologie a gândirii matematice: deductivă, inductivă, abductivă, analogică, generalizatoare, combinatorie, statistico-probabilistă, discretă, continuă, constructivă, recursivă, algoritmică, geometrică, infinită, algebrică, sunt numai o parte din posibilele ei variante. Nimeni nu le are pe toate, există matematicieni foarte versaţi în gândirea algebrică, dar stângaci în cea probabilistă; alţii excelează în gândirea combinatorie, dar sunt slabi în gândirea geometrică etc. Matematica ne inoculează un mod de gândire în etape riguros ordonate, în care fiecare etapă se bazează explicit pe etapele anterioare şi se poate vedea clar cum s-a predat ştafeta de la o etapă la alta. Totul se desfăşoară „cu cărţile pe masă”, frauda devine aproape imposibilă.
– Sunteţi un matematician cu renume, dar şi o fire artistică (poetică, filozofică etc.), înzestrată cu o rară sensibilitate şi profunzime de trăire şi gândire. Cum reuşiţi să perseveraţi cu succes constant în domenii care aparent au puţine tangenţe cu preocuparea dumneavoastră de bază, fundamentală?
– În Discursul meu de recepţie la Academia Română am explicat modul natural în care m-am aventurat în domenii aparent tot mai depărtate de matematică. Fiecare „pas peste graniţe” (pentru a parafraza titlul unei cărţi a lui Werner Heisenberg) l-am făcut în mod natural, deci la momentul şi în direcţia impuse de proiectele mele, care, la rândul lor, erau croite ca urmare a unor nevoi sufleteşti şi intelectuale adânci. Pe cât de dezordonat am fost în detaliile vieţii practice, pe atât de sistematic m-am manifestat în treburile mele intelectuale. Am pornit cu pasiunea pentru poezie, am trecut apoi la matematică, pe care am citit-o cu ochelarii poeziei, de aici mai departe la mariajul lingvisticii cu matematica, drept pas intermediar spre poetica matematică, prin care am unit pasiunea mea din adolescenţă cu cea ulterioară, pentru matematică. Lingvistica matematică m-a dus inevitabil la informatică, iar aceasta din urmă la rădăcinile ei biologice (modelarea sistemului nervos), pentru a constata ulterior că umbrela comună a tuturor acestor preocupări este semiotica. Iată o schiţă sumară a aventurilor mele intelectuale. Dar trebuie să precizez că peste tot unde am umblat modul matematic de gândire nu m-a părăsit niciun moment.
– În continuare vă rog să vă referiţi la „Poetica matematică”, disciplină fundamentată de către dumneavoastră. În ce context aţi descoperit fascinaţia şi atracţia pentru acest oarecum neobişnuit aspect al artelor? Care sunt principiile de care v-aţi călăuzit la elaborarea lucrării?
– Se întâmplă frecvent să bănuim, sa simţim un fapt mult înainte de a-l putea confirma cu argumente valabile şi pentru cei cărora ne adresăm. Trăiesc de multă vreme cu convingerea că poezia şi matematica sunt surori, se află în aceeaşi paradigmă culturală, au o nevoie organică una de cealaltă, exprimă, prin mijloace diferite, aceleaşi aspiraţii, acelaşi crez spiritual. Dar cine să mă creadă, într-o lume care a făcut totul pentru a le ţine cât mai departe una de cealaltă, pentru a întreţine ideea unei opoziţii ireductibile între ele? De o viaţă mă preocupă această problemă, care se dovedeşte de o complexitate uriaşă. Cartea Poetica matematică (1970) constituie un moment din reflecţia mea asupra relaţiei dintre matematică şi poezie. Accentul cădea pe opoziţia dintre ele, dar pariul era de a transforma această diferenţă într-un avantaj: a folosi matematica drept metalimbaj în studiul poeziei, trăgând toate foloasele unei distanţe maxime între metalimbaj şi limbajul obiect. Un al doilea moment l-a constituit cartea Arta şi Ştiinţa (1986), în care resping prima (pe lista din 1970) şi cea mai populară pretinsă opoziţie dintre matematică şi poezie, aceea dintre raţional şi emoţional. Cea de-a treia etapă, afirmată printr-un articol în Bridges-Mathematical Connections in Art, Music and Science (1995) şi în unele capitole din Paradigme universale. Ediţie integrală (Editura Paralela 45, 2011), constă în a pune pe primul plan nu opoziţiile, ci asemănările dintre matematică şi poezie, dintre ştiinţă şi artă, arătând că în interiorul fiecărei asemănări se dezvoltă o opoziţie şi în interiorul fiecărei opoziţii se dezvoltă o asemănare, într-un şir care nu are sfârşit. Cea de-a patra etapă a fost demonstrarea originii comune a matematicii şi poeziei, părinţii lor fiind vechile mituri, de la care ele au preluat esenţialul: funcţia de simbolizare, nevoia unui univers de ficţiune, capacitatea holografică a localului de a da seama despre globalitate, transgresarea logicii tradiţionale, nevoia de paradox şi de metaforă etc. A fost raportul meu ca invitat la Conferinţa internaţională despre mituri şi poetică, Université Libre de Bruxelles, 14-16 iunie 2013. Îmi este clar că reflecţia mea asupra acestui subiect nu se va încheia niciodată şi mereu voi avea în faţă un mister încă nedezlegat.
– Cum, în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe Ion Barbu şi în ce mod s-au constituit şi derulat relaţiile dintre dumneavoastră? Cum poetul-matematician v-a influenţat destinul?
– Disting patru etape în apropierea mea de Ion Barbu. Prima: la liceu, îl aveam în manualul de română al lui Nedioglu, cu câteva versuri menite să ilustreze secţiunea intitulată Poezia ermetică. Nu mi-a reţinut atenţia. A doua etapă (aveam vreo 17 ani): lectura poeziilor din Joc secund, o adevărata sărbătoare a vieţii mele, un paradis de limbă română la care simt nevoia să mă întorc mereu şi mereu, de fiecare dată ca pentru prima oară. A treia etapă: în toamna 1945, îmi apare în carne şi oase, ca profesor de algebră axiomatică, dar cu un discurs în care poetul se trădează prin fiecare cuvânt, prin fiecare gest, prin fiecare mişcare. Am făcut radiografia acestei stranii apariţii în capitolul ce i l-am dedicat în Paradigme universale. Ediţie integrală (m-a bucurat să văd că această carte se află la Biblioteca Naţională a Moldovei, din Chişinău, dar aş fi dorit să fie şi în librăriile Chişinăului). A patra etapă, în desfăşurare: mă aplec periodic asupra textelor matematice şi poetice ale lui Barbu-Barbilian, căutând să arăt că este vorba de o singură personalitate, în două ipostaze diferite. Cea mai frecventă reflecţie a mea despre Barbu-Barbilian se află în articolul Scriitorul Dan Barbilian din volumul colectiv Ion Barbu, în timp şi dincolo de timp coordonat de Basarab Nicolescu la Editura Curtea Veche, 2013.
– „Viaţa e un spectacol pe care nu mă satur să-l contemplu”, susţineţi dumneavoastră într-un interviu. Cum şi când aţi descoperit pentru prima dată fascinaţia / revelaţia / bucuria acestui spectacol?
– Da, din momentul în care, ca adolescent, am descoperit poezia, am căpătat convingerea că viaţa este un spectacol pe care nu mă satur să-l contemplu în înfăţişările cele mai diverse. După poezie a venit matematica, altă minune. Şi tot aşa, bucurii după bucurii. Sunt acum la Budapesta. În apropierea hotelului meu este un parc, unde mă duc mereu pentru munca mea intelectuală. În parc este un lac, iau loc pe o bancă în apropierea lacului şi nu mă mai satur privind răţuştele care plutesc fericite pe suprafaţa apei şi din când în când ies din apă, pentru a se bucura de soare. Deasupra lor zboară porumbeii, care savurează libertatea văzduhului. La Chişinău locuiam la Hotel Codru, unde şi acolo aveam în apropiere un parc în care, stând pe o bancă, priveam copiii cuprinşi de o dulce ameţeală, când se rostogolesc pe tobogan. Să retrăieşti rostogolirea pe tobogan în toate manifestările omenescului, iată cheia.
– Vă mulţumim, stimate domnule academician, pentru bunăvoinţa de a răspunde la întrebările noastre, multă sănătate şi succes continuu pe miraculoasa scenă a vieţii.
Bucureşti – Chişinău – Budapesta
august-septembrie 2013
P.S. Întâlnirile cu academicianul Solomon Marcus sunt întotdeauna fascinante şi au proprietatea de a te scoate de pe făgaşul obişnuit şi oarecum anodin al existenţei, îndemnându-te să priveşti altfel realitatea cotidiană, să cauţi şi, mai ales, să găseşti reperele necesare pentru echilibrul tău interior. Având o largă arie de preocupări (matematică, domeniul principal de cercetare, dar şi informatică, lingvistică, poetică, semiotică, filozofie, istoria ştiinţei şi a educaţiei etc.), omul de ştiinţă şi de cultură cu o biografie de excepţie, nu numai în spaţiul limbii române, ajuns la o vârstă venerabilă (S.M. s-a născut pe 1 martie 1925 la Bacău), continuă să aibă o prestaţie creativă de invidiat. Participă în Ţară şi peste hotare la numeroase congrese şi conferinţe, este un interlocutor frecvent al emisiunilor de radio şi televiziune, are un succes jinduit de mulţi dintre utilizatorii diverselor reţele de socializare de pe net. Cărţile, articolele şi reflecţiile sale, rod al unei viziuni izvorâte din necesitatea „comunicării cu lumea” („ne aflăm în plină transdisciplinaritate” , „azi niciun domeniu al culturii, al ştiinţei nu îşi mai este suficient sieşi; are nevoie de metabolismul cu restul lumii”), sunt căutate, citite, citate, comentate pentru că provoacă necesitatea regândirii, revizuirii modului „clasic” de abordare a diverse probleme aflate într-o firească şi strânsă conexiune. Personalitate de excepţie a culturii române, academicianul Solomon Marcus este autorul unor apreciate sinteze întinse pe mii de pagini . Dintre cele mai importante lucrări menţionăm Poetica matematică (1970), Timpul (1985), Artă şi ştiinţă (1986), Moduri de gândire (1987), Provocarea ştiinţei (1988), Invenţie şi descoperire (1989). Expresii ale cunoaşterii complexe şi profunde a universului uman sunt si volumele: Paradigme universale (2001), Jocul ca libertate (2003), Întâlnirea extremelor (2005), Întâlniri cu Solomon Marcus (2011), Răni deschise (vol. I, 2012, vol. II, 2012, vol. III, 2013) etc. În ansamblu, opera lui Solomon Marcus numără circa 60 de titluri de carte (autor sau coautor), alte circa 30 de titluri de carte (coordonate, editate, prefaţate sau postfaţate), peste 500 de articole în limbile română, engleză, franceză, italiană, germană, spaniolă, rusă, maghiară, cehă, sârbo-croată, greacă.
Educaţia şi cercetarea, politica şi economia, sănătatea şi morala aflate în derivă ridică mari semne de întrebare, iar soluţiile, evident, nu pot fi găsite lesne, consideră magistrul, pentru că „situaţia actuală este urmarea unor deteriorări succesive ale climatului intelectual”, iar „societatea este victimă a propriului ei eşec în domeniul educaţional”, „rădăcina tuturor relelor”. Singurătatea matematicianului (un excepţional discurs de recepţie), Educaţia, bolnav cu diagnostic controversat, Neînţelegere, confuzie şi derută în politica cercetării, Eminescianismul lui Nichita Stănescu sunt doar câteva dintre cele mai recente luări de atitudini în care savantul încearcă să radiografieze societatea contemporană ori să disocieze diferite aspecte ale artei şi literaturii naţionale. De fapt, întreaga operă a lui Solomon Marcus constituie un imbold de a ne smulge din inerţia „istorică” în care ne-am pomenit.
Modest, generos, cooperant, receptiv, delicat, blând, comunicativ, Solomon Marcus e oricând gata să vorbească despre lumea de azi şi cea de ieri, despre bogata experienţă de viaţă şi de creaţie. Anume astfel l-am cunoscut cu diferite ocazii la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău. Anume aşa se profilează şi în paginile încredinţate publicaţiei noastre, care, sperăm, sunt citite cu interes şi emoţie.
Al.B.