Părintele Dumitru Stăniloae sau istoria unui drum personal al Crucii
Pentru tipar(La 110 ani de la naştere şi două decenii de la trecerea sa la cele veşnice)
Preţuit de Heidegger şi de mulţi alţii, personalitate monumentală a teologiei creştin-ortodoxe contemporane, cu o operă impresionantă, dogmatist recunoscut fără echivoc pentru limpezimea gândirii sale, traducătorul în limba română al Filocaliei, părintele profesor Dumitru Stăniloae (n. 16 decembrie 1903 – d. 5 octombrie 1993) nu s-a abătut niciodată în viaţă, de cum şi-a conştientizat calea, de la drumul Crucii pe care l-a străbătut, chiar şi în vremuri de grea încercare sau mai ales atunci. Şi nu oricum, ci împreună cu Hristos, cum o mărturisea fără ezitare ori de câte ori avea ocazia: „pentru că numai în Hristos putem să ne iubim, ca toţi să fim una să ne unim faţă de cei din stânga, şi faţă de cei din dreapta. Să stăm locului [...]”. Şi nu s-a clintit din credinţa sa şi a luptat, cu adevărat, spiritual, în fidelitate faţă de Revelaţia lui Hristos dată în Sfânta Scriptură şi Tradiţie, cu responsabilitate faţă de credincioşi şi deschidere către viitorul eshatologic.
Kallistos (Ware), episcop de Diokleia, evidenţiază faptul că Dumitru Stăniloae ne oferă „o convingătoare teologie a lumii”, „o teologie a iubirii şi a comuniunii personale”, „în mod pregnant trinitară”, fiind de părere că doctrina Treimii are „o semnificaţie crucială pentru fiecare dintre noi, afectând felul în care ne privim pe noi înşine şi unii pe alţii”. Înaltul sacerdot nu scapă din vedere nici aspectul potrivit căruia teologia părintelui profesor Stăniloae „este structurată de adevărul dublu al depărtării şi totuşi al apropierii lui Dumnezeu. Dumnezeirea este total transcendentă şi total imanentă, incomprehensibilă şi totuşi înţelesul adânc al oricărui lucru, infinit dincolo de orice participare şi totuşi mai aproape de noi, decât însăşi inima noastră”. Mai mult, viziunea savantului român asupra transfigurării cosmice, strâns legată de învăţăturile sale despre prezenţa energiilor necreate ale lui Dumnezeu, este considerată de către exarhul de Diokleia o altă caracteristică majoră a teologiei lui Dumitru Stăniloae.
Bazându-se în chip esenţial pe scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântului Vasile cel Mare sau Dionisie Areopagitul, gânditorul român s-a străduit să ne arate că lumea este opera raţională a lui Dumnezeu, insistând asupra faptului că existenţa creată este fundamentată în voinţa, eminamente liberă, a Tatălui din ceruri care le aduce pe toate la existenţă, la viaţă, din nimic, în timp şi din iubire.
În „timpul dinainte de timp” sau a „începutului înainte de început”, potrivit părintelui profesor Dumitru Stăniloae, Dumnezeu a gândit dinainte toate lucrurile, evoluţia sau devenirea lor, lumea fiind creată nu din necesitate, ci din libertatea, bunătatea şi iubirea Creatorului ei. Astfel, în concordanţă cu învăţătura patristică, marele teolog defineşte lumea drept „o realitate unitară raţională, existând pentru dialogul interuman, ca o condiţie pentru creşterea spirituală a omului, pentru dezvoltarea umanităţii” (pr. prof. dr. Dumitru Popescu).
În acest context, aplecându-ne chiar şi doar în treacăt asupra operei lui Dumitru Stăniloae, trebuie să amintim concepţia cărturarului referitoare la dimensiunea dialogică a omului. Stăniloae sesizează că: „Precum numai în persoane există concret fiinţa umană, aşa numai prin comunicare iubitoare între doi, sau mai mulţi, ea se face mai unită şi mai întărită. Fiinţa umană, existând numai în persoane, implică în ea mişcarea comunicării interpersonale şi se întăreşte prin actualizarea acesteia, sau prin dialogul sincer şi pozitiv între persoane”. În consonanţă cu teologul român, Vladimir Lossky semnalează că natura umană nu poate exista doar în posesiunea unei monade, ci solicită, în defavoarea singurătăţii, comuniunea sau „diversitatea cea bună a iubirii”. Astfel, în relaţia cu celălalt, fiind pentru celălalt sau ceilalţi, omul are posibilitatea să descopere un sens mai profund al existenţei, esenţa fiinţei. Ceea ce înseamnă că ne vom regăsi nu în fiinţă, ci dincolo de ea, tocmai în relaţie, prin intermediul comunicării. Tot din această aplecare către comprehensiunea celuilalt se dobândeşte responsabilitate sau conştiinţă de ceva, ceea ce conduce către luminarea sau limpezirea fiinţei, adică spre o potenţare a umanismului autentic sau, pur şi simplu, a omeniei. Referindu-se strict la termenul românesc omenie, Dumitru Stăniloae specifică faptul că este la fel de dificil de explicat precum noţiunea autohtonă de dor. Omenia depăşeşte în semnificaţie termenul german, Menschlichkeitsaumenschlich, care se apleacă, după Stăniloae, doar spre ideea de milă. Acelaşi lucru îl constată părintele profesor şi când analizează cuvântul francez humain, acesta având, de asemenea, aproape numai un înţeles sentimental.
Pe scurt, de teme precum Sfânta Treime, Sfânta Biserică şi îndumnezeirea omului prin iubirea lui Hristos s-a preocupat în profunzime Dumitru Stăniloae, cel care, potrivit exprimării teologului Andrei Scrima, a oferit, fără doar şi poate, „ospitalitate lui Dumnezeu liber de orice închidere”.
Referindu-se la libertatea omului, părintele profesor Dumitru Stăniloae, cu studii şi doctorat obţinut în cadrul teologiei cernăuţene, ajunge la concluzia că minunea creaţiei omului de către Dumnezeu constă în faptul că persoana umană este un subiect liber, care are posibilitatea să facă bine din proprie voinţă şi nu dintr-o supunere necondiţionată faţă de Creator, progresând în asemănarea cu Dumnezeu, apropiindu-se de El. Este vorba, aşadar, conform formulării ad litteram a preotului Mihai Iordache, de ceea ce numim „lucrarea continuă a asemănării cu Dumnezeu, susţinând lupta personală pentru menţinerea şi întărirea libertăţii sale. Dacă omul încetează această luptă, atunci există pericolul căderii sub sclavia patimilor sale”1. O consecvenţă de acest tip, o aşa conştiinţă, de nezdruncinat, l-a făcut pe Dumitru Stăniloae chiar şi în momentele cele mai vitrege din viaţa sa, şi aici mă refer la perioada detenţiei din închisorile comuniste, 1959-1963, de care nu a scăpat nici el, să nu abdice sub nicio formă de la crezul său, continuându-şi drumul personal al Crucii. Ca om, după cum mărturiseşte fiica sa Lidia Stăniloae, savantul român era lipsit de egoism, devotat celorlalţi până la a se uita pe sine. A fost aşa cum spune Scriptura: „tuturor toate”. Solidar şi responsabil. De aici şi forţa de a-şi modela viaţa în chip eminamente liber, trăindu-şi credinţa în perfect acord cu marea sa libertate interioară.
Maica Siluana povesteşte cum, fără să-l fi întâlnit vreodată faţă în faţă, l-a cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae. Şi încă mai bine şi mai profund decât pe mulţi care i-au stat prin preajmă. Primise „canon” să-i citească întreaga operă. Încă de la primul cuvânt citit, l-a simţit ca şi cum i-a fost adresat personal, fiind scris special pentru ea. „Așa am citit Dogmatica descoperind în trupul meu că Biserica este laboratorul Învierii în care este recuperată ființa umană cu toate ale ei. Am citit Iisus Hristos sau restaurarea omului aflând cine sunt de fapt și de ce nu-mi puteam găsi pacea în altă parte decât în Biserică. Am citit minunata carte (carte?) despre Sfânta Liturghie care m-a adus, în sfârșit, acasă. ACASĂ! Citind, mâncând cuvintele Părintelui Dumitru (vă rog să faceți ca mine și veți vedea!), îl urmam cutremurată. Și Părintele înainta aprinzând în mine o Lumină în care re-cunoșteam totul”, povesteşte Maica Siluana, arătând astfel importanţa lecturii din opera lui Dumitru Stăniloae. Parcurgând litera unor mărturii ca aceasta, putem afirma fără urmă de îndoială că părintele profesor, fie prin cuvântul scris, fie prin cel vorbit, direct, firesc, de la om la om, avea capacitatea extraordinară de a crea duh de comuniune. Costion Nicolescu, doctor în teologie, afirma că: „Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindecă de orice tulburare. [...] Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape... Cu tine! Îl simt şi acum... Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu”. Un drum al Crucii pe care dacă nu îl străbătea, cu siguranţă, am fi fost mai săraci, nu doar noi, ci şi întreaga ortodoxie.
Note
1 Pr. Mihai Iordache, Concepţia despre libertate la Emil Brunner, Karl Barth şi Rudolf Bultmann. O evaluareortodoxă (Rezumatul tezei de doctorat omonime), Bucureşti, 2011, p. 10.