Cititorul în lumea creaţiei personalităţii literare: sugestii de predare
Pentru tiparAstăzi, când discuţiile în jurul cărţii, înţeleasă ca obiect de artă, marfă, mijloc de comunicare, instrument de lucru, efervescenţă intelectuală sau hârtie la kilogram, sunt mai fervente ca oricând, asistăm, în mod paradoxal, la un dezinteres lamentabil al tinerei generaţii faţă de actul lecturii. Cartea nu mai are prestigiul de altădată în ochii adolescenţilor de astăzi, iar creativitatea lor se manifestă adesea doar în spaţiul virtual.
Mă întreb în acelaşi timp cât de creativi suntem noi, în calitate de dascăli, autori de manuale sau programe şcolare, persoane responsabile de relaţia cititorului cu cartea? Cât de creativi suntem atunci când predăm un oarecare segment literar, în ideea dezvoltării la discipoli, inclusiv a ceea ce numim convenţional deja creativitate. Cât de mult corespund aceste liste canonice de scriitori (perpetuate an de an sau modificate în dependenţă de noile partizanate) orizontului de aşteptare al tinerei generaţii? Cât de abili ne dovedim noi atunci când încercăm să convingem elevul sau studentul din faţa noastră de valoarea / nonvaloarea unui scriitor. Cât de inventivi suntem în decuparea segmentelor literare valoroase chiar în cadrul creaţiei aceluiaşi scriitor? Un Vasile Alecsandri, spre exemplu, citit astăzi prin prisma exclusivă a textelor sale dramatice, dar mai ales lirice, se relevă descurajant de anost. Or peregrinul de la Mirceşti se descoperă superior în memorialistica sa, calităţile de prozator fiind mult mai pe placul publicului de astăzi. Observaţia, profetică, altminteri, o făcea pentru întâia dată G. Ibrăileanu, într-un articol din 1919, unde se arăta nemulţumit de faptul că Alecsandri este un autor onorat şi citat, dar nu şi citit, ceea ce constituie o „nedreptate”, întrucât scriitorul „are pagini frumoase, care ar satisface şi pe cetitorul modern, dacă ar şti unde să le caute. Aceste pagini sunt mai ales în proza lui Alecsandri şi mai cu seamă în notele sale de „călătorie”, pe care nimeni nu le-a pus la îndemâna publicului”. Intrate fulminant în circuitul şcolar, Pastelurileau devenit foarte curând marca stilului lui Vasile Alecsandri, fiind ignorate pe nedrept paginile de proză, în care îl găsim mult mai evoluat, mult mai descătuşat de acordurile versificatoare, pagini în care autenticitatea vocaţiei scriitorului de la Mirceşti se relevă la modul plenar. Nutrim convingerea că factura diaristică a lui Vasile Alecsandri ascunde sectoare absolut fascinante, neexploatate suficient până în prezent. În paginile sale de călătorie, autorul se arată nepăsător la canoanele compoziţiei, dând frâu liber fanteziei.
Acestea au constituit motivele pentru formularea unor sugestii didactice în vederea predării creaţiei lui Vasile Alecsandri în treapta preuniversitară. Pentru început vom porni de la constatarea că experienţa didacticii demonstrează faptul că informaţia teoretică referitoare la creaţia unui autor şi impactul acesteia va avea un efect minor dacă actul predării va fi unul monologal. Pentru a evita un eventual eşec, profesorul trebuie să mizeze prioritar pe explorarea textului, construind dimensiunea teoretică a discursului său pe observaţii (inclusiv ale elevilor) asupra modului de funcţionare a unui text literar sau nonliterar. Totodată, pentru a da culoare discursului didactic şi pentru a întreţine interesul elevilor faţă de personalitatea creatoare a autorului, se poate recurge la unele detalii biografice sau la observaţiile vizând şantierul literar al operei sale. Este vorba de folosirea unei metodologii care va trebui să fie astfel folosită, încât accentul să cadă pe realizarea laturii formative a procesului didactic, mai precis pe exersarea unor capacităţi cu valoare de instrumente, de tehnici necesare învăţării continue. În asemenea condiţii, eficienţa metodelor este dată de măsura în care ele să fie folosite în aşa manieră, încât să angajeze efortul intelectual al elevilor, astfel ca aceştia să devină, alături de profesorii lor, coautori ai propriei lor formări.
Creaţia scriitorului va fi înţeleasă mai profund, dacă elevii vor cunoaşte unele momente specifice din biografia scriitorului sau condiţiile particulare în care a fost creată opera. Informaţiile suplimentare, în baza cărora elevii pot afla lucruri deosebit de captivante despre omul-scriitor, trezesc, de obicei, interesul elevilor, făcând lecţiile mai incitante. Informaţiile selectate din / despre viaţa scriitorilor sunt diverse: date / evenimente luate din mai multe surse; amintiri ale contemporanilor; fragmente autobiografice etc.
Astfel, etapa introductivă de caracterizare a biografiei scriitorilor se sprijină pe constatarea că „opera literară nu poate fi studiată şi înţeleasă decât raportată la factorii care au generat-o şi se reflectă în ea într-o formă specifică”1. Cercetările în domeniu au stabilit că, pentru a realiza procesul de receptare a textului literar şi pentru ca elevii să-şi însuşească instrumentarul necesar studiului literaturii, se impune ca înaintea contactului cu textul prin lectură să fie cunoscute unele date, să fie „reactualizate” unele stări emotive, care să permită ulterior receptarea textului propriu-zis. Privită din această perspectivă, etapa introductivă include mai multe obiective asupra cărora vom insista în cele ce urmează. Într-o primă fază elevul trebuie să facă un efort pentru a ieşi din viaţa cotidiană şi a fi coautor la ,,viziunea” în interiorul căreia păşeşte. Astfel, strategiile de predare sunt menite să orienteze cititorul spre text şi să-i facă accesibilă această nouă lume a textului.
Spre exemplu, în cadrul studierii diaristicii lui Vasile Alecsandri, care apare recomandată de autorii curriculumului la limba şi literatura română, în vederea studierii la clasa a IX-a (Jurnal de călătorie în Africa),am sugera actualizarea următoarelor informaţii ce ar facilita, în opinia noastră, apropierea de text:
• Peregrin de lux, având „demonul drumeţiei în sânge” (George Munteanu), Vasile Alecsandri vizitează în nenumărate rânduri Italia, Franţa, Spania, Germania, Anglia, dar şi Turcia, Egiptul, India, Africa, de unde se întoarce exaltat şi derutat în egală măsură, întrucât discrepanţa dintre realitatea din ţară şi cea din afară era descurajantă.
• Numeroasele sale călătorii, favorizate de excelenta situaţie materială, dar şi de posturile ce încurajau pelerinajul (membru al Comisiei pentru reorganizarea învățământului public, ministru al afacerilor externe, ministru plenipotenţiar la Paris ş.a.), au constituit inepuizabile surse de inspiraţie pentru întreaga sa operă literară.
• Autorul Pastelurilor contribuie în mod decisiv la consolidarea literaturii de frontieră în spaţiul românesc, în calitate de memorialist, diarist, dar şi autor de corespondenţă literară şi autobiografii. Mai mult, Alecsandri rămâne un diarist şi în materie de lirică. Spre exemplu, ciclul său erotic, Lăcrimioare, nu reprezintă decât jurnalul în versuri al iubirii poetului pentru Elena Negri (produsă între 1845-1847), jurnal atât de fidel, încât etapele iubirii pot fi urmărite poezie cu poezie. Pastelurile stau sub aceeaşi constelaţie diaristică: sfârșitul de toamnă a anului 1867, anevoioasa iarnă dintre cumpăna anilor 1867-1868, sosirea primăverii şi apoi a verii lui 1868 vor fi consemnate pe viu, strict cronologic, prin celebrele Sfârșit de toamnă, Iarna, Gerul, Sania, La gura sobei, Viscolul, Sfârșitul iernei, Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa, Paştele, Plugurile, Sămănătorii, Rodica. Criticul Mihai Zamfir împinge interpretările mai departe, calificând ultimul volum publicat de poet, Ostaşii noştri, drept un „veritabil jurnal poetic de front”, întrucât acesta ar descrie campania militară de la 1877-1878, începând cu zvonurile privind războiul şi până la întoarcerea în ţară a luptătorilor de la Griviţa. Această deschidere spre diversele specii literare, inclusiv cele aparținând literaturii de frontieră, descinde din însăşi natura paşoptismului, perioadă literară care, în virtutea unor principii recuperatoare, se concentrează la consolidarea genurilor şi speciilor.
Scopul unei lecţii introductive este de a contura cât mai viu personalitatea artistică a unui scriitor proiectată pe fundalul epocii în care el a trăit şi a creat. În cadrul ei profesorul expune materia, urmărind nu doar transmiterea cunoştinţelor, ci şi selectarea datelor necesare înţelegerii operei, care să le trezească elevilor emoţii pozitive. O lecţie introductivă improvizată se poate încheia cu eşec, de aceea este necesar ca profesorul să se pregătească minuţios de ea. În acest sens, profesorul ar trebui:
– să aleagă din materialul bibliografic doar elementele care vor servi la înţelegerea concepţiei despre viaţă a scriitorului şi la perceperea mai clară a operei ce urmează a fi studiată;
– să găsească materialul adecvat, care să incite curiozitatea elevilor;
– să folosească cele mai semnificative şi emoţionante citate fie din opera scriitorului studiat, fie din opera altor scriitori sau din cea a unor critici literari;
– să concretizeze ce reprezentări grafice va folosi (scheme sau diagrame, simboluri), necesare pentru sistematizarea materialului prezentat.
De exemplu, se poate porni de la următoarea afirmaţie a lui Nicolae Manolescu: „Deşi toată critica e de acord că proza reprezintă o parte durabilă a operei lui Alecsandri, puţini au luat-o în serios, majoritatea comentatorilor părând a se inspira din frivolitatea şi umorul atribuite scriitorului însuşi. Hibridă, în felul romantismului Biedermeier (însemnări de călătorie, jurnale, biografii, amintiri, studii de moravuri, fiziologii, epistole, nuvele şi chiar mici romane sentimentale, eseuri critice ori filozofice ş.a.m.d.), această proză este, alături de a lui Negruzzi, cea mai valoroasă din primele şase-şapte decenii ale secolului XIX, sintetizând pe alocuri principalele tendinţe contemporane ori anticipând altele din jurul lui 1900”2, după care să analizeze împreună cu elevii contribuţia lui Vasile Alecsandri la consolidarea literaturii de frontieră în spaţiul românesc. Discuţia ar favoriza apropierea de obiectivul lecţiei, şi anume, analiza literară aJurnalului de călătorie în Africa. Se va sublinia, printre altele, că farmecul jurnalelor sale de călătorie (Jurnal de călătorie la Viena, 1844; Iaşii, 1844; Călătorie în Africa, 1853; Suvenire, 1855) derivă din firescul naraţiei şi prospeţimea limbajului, amplificată de lipsa intenţionalităţii literare. Se poate face trimitere, de asemenea, la o altă afirmaţie valoroasă, venind, de data aceasta, din partea criticului G. Călinescu, care subliniază superioritatea calităţilor de prozator ale lui Vasile Alecsandri în raport cu cele de poet: „Scutit de risipa de silabe şi de obligaţia gravităţii lirice, scriitorul îşi revarsă, slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictură, înlesnire orientală de povestitor”.
Dintre tehnicile de lucru cu textul nonliterar ce asigură rezonanţe profunde în conştiinţa elevilor fac parte şi comentariul profesorului cu privire la biografia literară a scriitorului; lectura expresivă a operei; memoriile evocând chipul artistului-cetăţean; recitarea unor poezii dedicate scriitorului; comunicările elevilor despre anumite secvenţe din viaţă şi activitatea autorului studiat, folosind corespondenţa, paginile de jurnal intim, pasajele din opere, mărturisirile contemporanilor, studiile şi monografiile existente etc.
Cazul lui Vasile Alecsandri rămâne ilustrativ în acest sens, reprezentând un foarte util material didactic. Apropierea de creaţia sa, ca şi de creaţia altor personalităţi ale literaturii, depinde în mare măsură de talentul profesorului, care poate asigura sau, dimpotrivă, sacrifica emoţia estetică.
Note
1 Vistian Goia, Ion Drăgătoiu, Metodica predării limbii şi literaturii române, E.D.P., Bucureşti, 1995, p. 136.
2 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 241.