Arghezi, între teluric şi celest
Pentru tiparFără a apela, acum şi aici, la textele lui Tudor Arghezi, propun o reconsiderare a traseului poetului Cuvintelor potrivite, al Agatelor negre, al Florilor de mucigai, al Cimitirului Buna-Vestire, între teluric şi celest. G. Călinescu îi acorda, după capitolul consacrat lui Eminescu, cel mai însemnat spaţiu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Capitolul se intitula Fenomenul arghezian. La vremea aceea, în 1940-1941, când „divinul critic” da forma finală a Istoriei..., Arghezi avea aproape 60 de ani, iar exegetul – cu puţin peste 40. Arghezi se lăuda cu faptul că l-a văzut pe Eminescu pe Calea Victoriei, era la vârsta pantalonilor scurţi (depoziţia sa în acest caz trebuie citită cu reticenţă). G. Călinescu însă, născut la 10 ani de la trecerea în eternitate a Poetului Naţional, avea să purceadă, fără prejudecăţi, la cărţile care au devenit de referinţă: Viaţa lui M. Eminescu şi Opera lui M. Eminescu (în 5 volume). Fenomenul arghezian irumpea, din paginile volumului de debut, Cuvinte potrivite, la 47 de ani. Arghezi avea atunci o experienţă revuistică de aproape 30 de ani. Scrisese şi în reviste fără orientare, adică eclectice, şi în reviste efemere („Liga ortodoxă”), dar care au însemnat ceva în devenirea întru modernitate a literaturii române şi a culturii româneşti în ansamblu.
Măruntul (la trup) frate şi, apoi, monah, Ion N. Theodorescu avea să renunţe la viaţa de la Mănăstirea Cernica, cu toate că acolo a adâncit studiul cărţilor sfinte şi a scris unii dintre psalmi. Atras de lumea mireană, Arghezi a ajuns să se îndoiască şi de adevărurile sacre. Avea să plătească, peste ani, această îndoială; în anii ’50, când, după ce se bucurase de toate onorurile, trăia din banii primiţi pe cireşele vândute în poarta casei de la Mărţişor. Avusese puterea (verbului) şi gloria până atunci. Din celestul (sau slujitor al celestului) care fusese Arghezi devine un terrier alături de coana Paraschiva. Celestul îl învinge însă pe teluric, chiar dacă, aşa cum spun exegeţii (?) mai noi, fenomenul Arghezi a făcut pactul cu diavolul. Ar fi putut fi băgat, în anii ’50, şi el la puşcărie; avea atunci 69 de ani; n-a făcut detenţie, dar a fost marginalizat. După cum se ştie, de asemenea, un „merit” a avut şi Sorin Toma: acela de a fi scris, în „Scânteia”, infamul text Tudor Arghezi, putrefacţia poeziei sau poezia putrefacţiei. (Fostul redactor-şef de la „Scânteia”, blamat de atâta vreme şi de atâţia, încerca să revină, la vreo 90 de ani, în actualitate, pentru a se disculpa de textul respectiv, punându-l pe seama altora. Tot în această lungă paranteză mai trebuie amintit că tatăl lui Sorin Toma, „celebrul” autor al poeziilor ocazionale din perioada proletcultismului, modestul – ca profesie şi talent –, se făcea remarcat ca traducător al versurilor semnate de Carmen Syllva. Monstruoasă alianţă: cel care traduce în româneşte pe fosta regină şi poetă avea să devină poetul de curte al comuniştilor din România! Ce-i drept, mai erau la putere şi „românii” Ana Pauker, Iosif Chişinevski, Teoharie Georgescu ş.a.).
Arghezi spunea, cândva, că nu-i pare rău că toată viaţa a fost înjurat; îi părea rău că a fost înjurat prost. În puterea gloriei, la 20 de ani de la întârziatul său debut editorial, şi la 67 de ani de viaţă, cel care, comiliton cu Pamfil Şeicaru („etajul şi şantajul”), avea să-i spună ministrului de interne de atunci, Tancred Constantinescu, căruia i se zicea şi „Porcu” şi care a avut un merit deosebit în ridicarea casei de la Mărţişor, o celebră apoftegmă: „corb la porc nu scoate ochiul”; el, Arghezi, avea să îndure reversul acţiunilor sale publicistice; înjurase în stânga, înjurase în dreapta, fără să ştie încotro se îndreaptă Istoria. Fostul monah de la Cernica, modestul ceasornicar din Elveţia, Tudor Arghezi se pomenea vânzător de cireşe. Celestul psalmist era redus la condiţia unui oarecare teluric. Vremurile n-au fost aşa de negre precum se spune. A fost şi o orientare a puterii (pe care trebuie s-o apreciem cu măsură), au fost şi aparatnici constructivi (a se vedea volumul lui Pavel Ţugui: Amurgul demiurgilor; Pavel Ţugui inserează la capitolul consacrat lui Arghezi şi câteva misive primite de la marele poet; ele sunt o dovadă irefutabilă a aserţiunii anterioare).
Celestul Tudor Arghezi de până în 1948 devine, până în 1955, un teluric. Scrie despre răscoala din 1907, scrie Cântare omului, traduce din Krâlov, spre a supravieţui. Repus în drepturi, adică recunoscându-i-se valoarea, Arghezi este lăsat să publice tot ceea ce vrea, în „Contemporanul” condus de G. Ivaşcu, un atlet al jurnalisticii româneşti. Regimul de atunci ajunsese la concluzia că nu poţi ieşi în lume fără valori culturale. Arghezi este tradus peste tot; şi de obscuri (atraşi de sejururi în România), şi de nume celebre, precum Salvatore Quasimodo (a cărui lecţiune din poetul Cuvintelor potrivite n-are nicio altă valoare decât aceea că este semnată Quasimodo). În aceeaşi perioadă, teluricul Arghezi redevine celest şi publică meditaţii despre viaţă şi lume, în registru biblic, în toate revistele României. Când avea să treacă la cele veşnice, în iulie 1967, Tudor Arghezi redevenise ceea ce fusese înainte de 1948: cel mai important poet de după Eminescu.
Merita Arghezi 7-8 ani de ostracizare? Categoric, nu! Trebuia să facă acele mici concesii cu guvernanţii (deşi le-a făcut abil)? Nu se ştiu multe lucruri despre relaţiile personale dintre Arghezi şi Călinescu. Mai în vârstă cu 18 ani decât „divinul critic”, Arghezi i-a supravieţuit acestuia cu 2 ani şi ceva (martie ’65 – iulie ’67). Textul din 1941, al lui G. Călinescu, despre T. Arghezi, Fenomenul arghezian, are cel mai inspirat titlu, deşi despre poetul de la Mărţişor au scris strălucit şi alţi monştri sacri ai criticii literare româneşti.
Am încercat, fără a apela la texte, să reiterez un traseu între teluric şi celest al lui Tudor Arghezi. Om cu picioarele pe pământ, gospodarul Arghezi se înalţă până în Tăria Cerurilor, de unde este trântit la pământ; numai că el, ceasornicarul de altădată, pune scara şi se urcă, prin ultimele volume, către cer. Au încercat, în ultimii ani, unii pretinşi specialişti în literatura română de după război, să-i fure, să-i taie scara meşterului Cuvintelor potrivite. Efort zadarnic, pentru că Meşterul fusese primit în ceruri.