Gheorghe Bolocan, Elena Şodolescu-Silvestru, Iustina Burci, Ion Toma, Dicţionarul entopic al limbii române, Craiova, vol. I-II, Editura Universitaria, 2009
Pentru tipar;)
Toponimia, domeniu de cercetare al onomasticii, are ca obiect de studiu numele proprii geografice sub diferite aspecte: etimologic, lexical, derivaţional, semantic, funcţional. Toponimele reprezintă formaţii onimice de ordin secund, în sensul că au la bază unităţi lexicale primare, apelative sau nume proprii preexistente. Apelativele pot fi cuvinte obişnuite din lexicul comun, literar sau dialectal, cunoscute de toţi vorbitorii unei limbi sau de către o parte dintre ei (baltă, gârlă, lac, râu, vale etc.), precum şi cuvinte ce ţin de terminologia geografică regională, locală, acestea cunoscute în literatura de specialitate ca apelative topice sau termeni entopici, termeni geografici locali sau termeni geografici populari (anafor, brundoi, cleanţ, delniţă, stăuină, vracniţă etc.).
Toponimele provenite din cuvinte comune şi termeni geografici literari au o etimologie, în fond, clară sau transparentă. Pentru studiul numelor topice însă o importanţă deosebită au apelativele topice, termenii geografici de circulaţie regională, locală. Lipsa unei surse terminologice de acest fel s-a lăsat demult simţită în ştiinţa onomastică românească. Vine să înlăture această lipsă lucrarea lexicografică prezentată.
Dicţionarul entopic al limbii române reprezintă un adevărat tezaur al terminologiei entopice care a servit ca bază de creare a sistemului toponimic românesc. Termeni ce denumesc diferite realităţi fizico-geografice şi naturale, cuvinte specializate în domeniu, colectate prin anchete de teren în mai toate regiunile istorice şi în judeţele de astăzi ale României, sunt inventariate, sistematizate şi prezentate după anumite criterii ştiinţifice în această operă de prestigiu naţional. La elaborarea dicţionarului au fost utilizate şi lucrările lexicografice preexistente (dicţionare, glosare), precum şi materialele şi studiile de specialitate publicate anterior.
Cu părere de rău însă, printre acestea nu se regăsesc lucrările mai noi referitoare la nomenclatura entopică din Basarabia, între care şi Dicţionarul explicativ şi etimologic de termeni geografici, editat la Chişinău în anul 2006. Lipsesc şi unele lucrări de terminologie entopică apărute în alte centre onomastice (Iaşi, Cluj-Napoca).
Termenii entopici, după cum se menţionează în Introducere, au fost adunaţi de autori (şi în parte de alţi specialişti în domeniu) cu ajutorul unui chestionar comun, prin anchete efectuate direct pe teren, ceea ce presupune o anumită integritate a informaţiilor şi sporeşte caracterul autentic al materialelor colectate.
Esenţiale, în procesul de elaborare a dicţionarului, au fost fişierele create de autori, unul clasificat alfabetic şi altul grupat după numărul întrebărilor din chestionar, precum şi fişierele organizate separat, ce cuprind entopicele din spaţiul românesc şi cel din ţările vecine.
În Introducere nu se dă o definiţie exactă a noţiunii de „termeni entopici”, dar se arată că în limitele acesteia se cuprind câteva grupe distincte de unităţi terminologice: a) termenii generali utilizaţi în limba literară şi în majoritatea graiurilor limbii române; b) termenii folosiţi în limba literară şi în unele graiuri, însă cu alt sens; c) termenii care nu se întâlnesc în limba literară, având o răspândire strict locală.
Am adăuga aici şi o altă grupă de unităţi terminologice cu trăsături distincte, şi anume, termenii necunoscuţi astăzi în limba română, existenţa cărora în trecut poate fi demonstrată însă pe baza toponimiei. Pentru Basarabia aducem câteva exemple: aburcătură „pantă abruptă a unui deal”, „ridicătură bruscă pe coasta unui deal”, aninuş „loc nisipos” (din reg. anină „nisip”), bârnag „ridicătură de teren; deal, holm”, „mal înalt şi priporos”, boi „trup de moşie”, „parte de moşie egală cu 20 de pachete”, budă „căsuţă în pădure”, „casa pădurarului”, huc „prag în albia unui râu”, „cascadă”, pachet „parte de moşie egală cu 20 ha”, popânzac „insuliţă plutitoare într-o apă stătătoare”, şomuldoc „mică apă stătătoare; baltă”, voloacă „pădure de luncă”, zamcă „loc fortificat; cetăţuie”.
Domeniul onimic în care entopicele apar frecvent ca nume topice este, bineînţeles, microtoponimia. În cadrul acesteia, după cum se afirmă în lucrare, se distinge în acest sens oronimia, urmată fiind de hidronimie şi, în cele din urmă, de oiconimie. Hidronimele entopice sunt clasificate după caracterul obiectelor hidrografice desemnate: 1) ape curgătoare (cu debit permanent, cu debit temporar şi ape care seacă în timpul verii); 2) ape stătătoare (revărsate); 3) ape de acumulare (mocirloase). Pentru unele regiuni se aduc şi statistici privind utilizarea entopicelor la crearea diferitor categorii de nume topice.
Articolele de dicţionar, după cuvântul-titlu, conţin: 1) materialele provenite din anchete: variantele formale, sensurile, localizarea, sinonimele; 2) materialele extrase din diferite surse lexicografice şi alte lucrări publicate; 3) folosirea entopicului ca nume topic; 4) atestările istorice ale entopicelor şi cuvintelor comune; 5) răspândirea termenului în alte limbi; 6) etimonul termenului (cuvântului comun). Sunt informaţii absolut necesare în procesul de studiere a nomenclaturii entopice şi a toponimiei provenite din entopice.
Toponimia entopică, în ansamblu, confirmă ideea unităţii noastre etnolingvistice în întreg spaţiul dacoromân. Deosebirile de ordin formal, lexical, derivaţional, semantic etc., ce se fac observate de la o regiune la alta, nu afectează structura limbii române, nu-i modifică statutul ei unitar, ci sunt elemente şi fenomene de ordin regional, local. Ariile de răspândire teritorială a unităţilor terminologice, de regulă, nu corespund cu teritoriile geografico-naturale, limitate de munţi, râuri etc., şi, cu atât mai mult, cu cele administrativ-teritoriale. Munţii şi râurile n-au format stavile sau hotare glotice în răspândirea cuvintelor şi termenilor, ci, dimpotrivă, acestea, în majoritatea cazurilor, le intersectează, le devansează, obţinând teren larg de circulaţie. Foarte mulţi termeni dintre cei cercetaţi în dicţionar au o răspândire generală în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Şi apoi nu regionalismele constituie baza lexicală a unei limbi, ci fondul ei lexical literar comun.
Cercetarea terminologiei entopice româneşti va contribui efectiv la soluţionarea unor probleme de istoria limbii, dialectologie, lexicologie, derivatologie etc., va elucida chestiuni privind formarea şi evoluţia lexicului terminologic regional şi a celui literar comun, procesele de încadrare a nomenclaturii entopice în sistemul toponomastic general românesc.