Eugen Simion. Modernitatea clasicului
Pentru tipar(O recitire a Jurnalului parizian)
Când publica Timpul trăirii, timpul mărturisirii, în 1977, Eugen Simion mărturisea că ar fi vrut ca „acest Jurnal parizian să constituie o «mică vacanţă critică», după o carte grea, cu subiecte copleşitoare”. Tocmai publicase volumul II din Scriitori români de azi. Cu câţiva ani înainte apăruse volumul I. Volumul al III-lea, din 1983, va fi urmat de Sfidarea retoricii. Jurnal german. Dimineaţa poeţilor fusese, la rându-i, urmată de Întoarcerea autorului. Există – şi e asumată – o alternanţă între cărţile tari, grele, şi cele de plăcere, slabe, cum ar spune Vattimo. Unele îndreptate spre obiect, altele spre fiinţă. Nu ştiu dacă putem identifica o regulă. Poate că, în timp, cărţile grele au devenit cumva cărţi de plăcere. Studiile despre Ionescu şi Eliade, altele de dinainte, nu mai sunt dublate de „mici vacanţe critice”. Dar nu e acest fapt consecinţa unei metamorfoze la nivelul scriiturii critice?
Fireşte, specialiştii vor citi şi peste zeci de ani Scriitori români de azi ori Ficţiunea jurnalului intim, cercetătorii vor căuta cu febrilitate Dimineaţa poeţilor ori cartea despre Lovinescu. Dar în foarte multe din aceste cazuri va fi vorba mai degrabă de o lectură utilitaristă. Elevii sau studenţii de la Litere îl citesc pe Călinescu, când o mai fac, pentru examene. Rămân, sigur, câteva interpretări şi câteva instituţii. Nu le voi invoca aici pe cele – foarte importante – care poartă sigiliul Eugen Simion. Dar am sentimentul că ele se autonomizează în timp. Dacă nu cumva îşi devoră părinţii. Aşa încât, pariez mai degrabă pe cărţile pe care le vor citi ne-specialiştii, pasionaţii de literatură, cărţi care ne arată mai degrabă subiectul decât obiectul. Sau care ne arată obiectul din subiect. Pariez, de exemplu, pe Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian sau pe Sfidarea retoricii. Cred în acele cărţi în care aduc în faţa cititorului fiinţa, una construită din cuvinte şi prin intermediul cuvintelor. O spune Eugen Simion însuşi într-un loc: „Căci ceea ce mi se pare că ridică o operă deasupra interesului local este tocmai această filozofie a existenţei”. Fireşte, el nu se referă aici la critica literară. În ce mă priveşte, cred că ideea poate fi extinsă şi la ea. De altfel, de ce-ar mai citi cineva critică literară sau cărţi scrise de critici literari dacă n-ar face saltul de la local la sine?! Din nefericire, criticul literar e obligat să facă, îndeobşte, altceva. Să rămână în localul cel mai terestru, să fie medicul care stabileşte diagnostice, propune tratamente, însoţeşte un pacient cu care nu se poate identifica ori face pur şi simplu curăţenie. Şi cu ce preţ? „Rostul pe lume al criticului, spune Eugen Simion, este să citească şi ceea ce nu-i place. Cât invidiez pe cei care citesc din plăcere, numai din plăcere, după recomandări sigure! Eu trebuie să citesc totul cu atenţie, să duc dificila lectură până la ultima silabă. Şi asta, zi de zi, săptămână de săptămână. Cartea bună vine rar, foarte rar... în rest... literatură şi disciplinat mazochism spiritual!”. E aici numai una dintre servituţile criticului literar.
Prin urmare, mă voi întoarce spre Jurnalul parizian, din care tocmai am citat, operă de creaţie înainte de toate, plină de idei, personaje, atmosferă şi rafinament. Spectacolul străzii şi spectacolul ideilor, într-o solidaritate dată de scriitura care construieşte nu numai o lume, ci mai ales un subiect. O carte scrisă în descendenţa marilor moralişti francezi. Dar scrisă de un român care întâlneşte Occidentul. Un român crescut la şcoala franceză – unde a învăţat curiozitatea intelectuală, ironia subţire, scepticismul discret, fervoarea neliniştii interogative şi îndoiala –, în confruntare cu francezul real, adeseori fanatic. Dezamăgit, la întâlnirea cu realul, că miturile au murit – de nu vor fi fost cumva numai proiecţia unui subiect căruia ceea ce le-a generat îi era inaccesibil –, el reuşeşte să le reinstituie prin scris.
De altfel, întreaga carte pare să aibă în subtext acest fir roşu al raportării la mit. Contactul cu Parisul e dezamăgitor: „Mitul nu poate rezista pe aceste străzi murdare şi pe un frig umed de noiembrie. [...] Nimic din ceea ce caut nu găsesc. Mitul rămâne, ruşinat, la porţile oraşului”. Locuind un mit degradat, experienţa intrusului seamănă aproape cu aceea a unui exilat. Înstrăinarea nu merge însă până la capăt. Poate şi pentru că străinul locuieşte într-o cultură, într-un confort dat de mitul din sine, neameninţat de ruptura definitivă. Pe de altă parte, mitul rămâne în permanenţă o ipoteză salvatoare. „Parisul este un mit pe care trebuie să-l meriţi. Un mit pe care trebuie să-l cucereşti. [...] Iniţierea trece şi prin aceste deşerturi”, citim într-un loc. Aşadar, în confruntare cu realul imediat, terestru, vulgar şi viu, cel care te salvează este chiar mitul. Propriu-zis, subiectul îşi construieşte reperele, nu se lasă devastat de crizele care-şi arată colţii la tot pasul. Nemaivorbind de faptul că Parisul concret apare în metamorfozele care fac posibilă apariţia unor noi mituri. Iată-l, de exemplu, pe Bernard-Henri Lévy, care „vrea să demitizeze figurile vechii filozofii a istoriei. El nu reuşeşte, în cele din urmă, constată Eugen Simion, decât să reinventeze o nouă mitologie”.
De altfel, noile mituri nu aşteaptă prea mult. O va fi introdus Roland Barthes pe nu ştiu ce prezicătoare – „exemplu clar de mitizare în societate ordinatoarelor” – în mitologiile lui? Dar cafeneaua? Îşi va fi găsit ea locul în noul Olimp? În tot cazul, Franţa e încă locuită, fără să ştie, de mituri. „Mitul politic tinde [...] să se substituie în Franţa contemporană mitului gastronomic.” Dar aici intervine, evident, rostul creator al subiectului. Mitul locuieşte în subiect – de obicei credem că lucrurile stau invers – şi el, subiectul, îl proiectează în lume. Pe Adrian Păunescu, de exemplu, venit din America, în trecere prin Paris, nimic nu-l impresionează: „O privire şi-atât, şi-a făcut o impresie, nu se arată copleşit şi, cu aerul omului venit de pe un continent prosper şi puternic, păşeşte mai departe, sceptic şi încruntat, prin bătrâna capitală a Franţei. Pentru el (mi s-a părut) nu există un mit al Parisului şi nici un complex spiritual legat de el. Bătrâna mătuşă îl cam plictiseşte...”. La fel de departe de mit este, abia ajuns la Paris, Marin Preda. Iniţierea lui sfârşeşte lamentabil. Prozatorul nu se lasă impresionat: ceea ce lui Eugen Simion îi apare drept „o sărbătoare a spiritului”, lui i se par mai degrabă mofturi. „– Mai dă-i în mă-sa cu catedrala lor cu tot. [...] Ilie Moromete nu se arată doborât de măreţia goticului, n-are complexe”. Lui Eugen Simion întâmplarea îi aminteşte de Memoriile lui E. Lovinescu, „unde este narată iniţierea lui Aurel Vlaicu în arta pariziană”. Eu îmi amintesc mai degrabă de o descindere a lui Delavrancea la Berlin, evocată de Caragiale într-o scrisoare.
În fine, evocarea lui Preda îi prilejuieşte lui Eugen Simion să invoce din nou mitul, dar mitul artistului care e creat de opera lui. Care e „adevăratul portret moral al autorului care, în viaţa de toate zilele, trece prin împrejurări vesele sau triste, mănâncă şi bea, spune lucruri inteligente sau îşi odihneşte spiritul încurajând o conversaţie uşoară, ca oricare alt individ”? „Opera îl asumă şi-l exprimă integral. [...] Mitul Galateii se întoarce. Artistul se lasă născut de creaţia lui.” E o idee care mai apare, într-un fel sau altul, cu alte prilejuri, în volum. De fapt, cel creat e creatorul. O demonstrase Valéry, invocat în câteva rânduri. De asemenea Eliade. Chiar Cioran. O idee care în scrisul lui Eugen Simion se completează cu alta. Criticul preferă cultura, nu natura. Preferă scrisul ca act de voinţă. Fiinţa ca instituire de sine, şi nu ca dat. Maiorescu s-ar fi construit pe sine împotriva naturii sale ingenue. Or, aşa cum se construieşte pe sine, omul poate construi în jurul său miturile. Ţine numai de el să-şi dea un sens sau să se lamenteze. De aceea, Eugen Simion nu este neapărat un admirator al lui Cioran. Comentând tangenţial Inconvenientul de a te naşte, precizează: „Grandoarea omului începe în clipa în care, înţelegându-şi condiţia, încearcă s-o depăşească. Disperarea nu este un act de curaj. Pesimismul este filozofia oamenilor comozi.”.
Aflat la Paris, spiritul se poate însă contrazice. A trecut timpul adevărurilor absolute. Şi în vreme ce moralistul scrie, gândul ia întorsături neaşteptate. Ca şi fraza. Iată: „Astăzi umoarea mea este rea, sufletul este o catedrală părăsită. Nimic nu-mi place, oraşul îmi este străin, un polip uriaş. [...] Simt un fel (cum să-i spun?) de rău de existenţă, senzaţia că sunt prizonierul unei lumi străine şi absurde, că locul meu nu este aici, că saltul de 3.000 de kilometri pe care l-am făcut este inutil. // Câteodată, la Paris, bate un vânt de negaţie, izbucneşte în tine o furie imprecisă, şi atunci toate resorturile spiritului se blochează, tot ce faci îţi pare fără sens, fără o justificare adâncă. A citi, a scrie cărţi? Ce acţiune contra naturii! Ţăranul care ară, seamănă şi culege este mai aproape de sensul adevărat al lucrurilor, munca lui are o profundă justificare cosmică, ritmul lui de viaţă urmează ritmul mare al universului, pe când ceea ce fac eu este pură artificialitate. Literatura ca negaţie a vieţii. Critica vine şi întăreşte, justifică această negaţie. Ce oroare!”. Cuvinte care-i continuă pe Eminescu şi pe Blaga. Cioran însuşi face apologia naturii. Îmi place să amintesc cuvintele lui Mircea Streinul, poetul bucovinean, un damnat, care spusese: „În ţara asta sunt prea mulţi poeţi şi prea puţini grădinari”. Şi atunci, cum rămâne cu pledoaria pentru cultură, pentru spiritul care îşi este propriul creator, cu modelul Valéry?! Dar omul disperat, sau numai dezamăgit, ori poate exasperat – în faţa unui nou rău de existenţă – face tocmai prin scris saltul care-l scoate din infern. Iată o astfel de dovadă. Fragmentul continuă: „Şi totuşi: ce magnifică este voinţa omului de a corecta, de a prelungi natura, de a construi o altă realitate: arta. Paradisul lui artificial. Mândria şi vanitatea lui. Poezia, zice Cocteau, este o minciună care spune adevărul. Esenţa artei mi se pare alta: ea vindecă pe om de complexul de umilinţă faţă de natură”.
E, în toate acestea, un mesaj care transcende ideile, cărţile, studiile? În fond, ca orice creator veritabil, Eugen Simion e construcţia scrisului său. Nu are altă biografie, nici altă identitate, decât aceea impusă de scris. Omul din el se metamorfozează chiar în exerciţiul scrisului, care e un exerciţiu deopotrivă de cunoaştere şi de întemeiere. Or, sensul trăirii e dublat de timpul mărturisirii. Istoria e dublată de mit. Faptele sunt urmate îndeaproape de proiectarea lor în idee. Ceea ce rămâne e mitul, expresie a unui act de voinţă. Cât despre Paris, eroul vizibil al jurnalului, în finalul cărţii el este restaurat în totul. Pe deoparte, în timpul concret: „Mitul Parisului nu-mi mai pare, de aici, ca o creaţie fără sens, o iluzie nutrită de zonele mărginaşe ale Europei, o Mecca a sufletelor laice ale continentului. Parisul este triumful în piatră al raţiunii şi fanteziei omului, Parisul este o realitate spirituală puternică, vie, în care trebuie să intri încet, singur ca într-o catedrală, fără ghid, fără duhovnic. Trebuie să te abandonezi curiozităţii şi bucuriei tale”. Înapoi la mit! – pare să spună Eugen Simion. Şi nu doar la mitul construit din fascinaţia inaccesibilului, ori din exemplaritatea culturii. Nu, ci la mitul care locuieşte prezentul, cu toate căderile lui, pe care ochiul sagace le înregistrează cu aviditate. Mi-am amintit, recitind acest jurnal parizian, de pagini memorabile din Corabia lui Sebastian, volumul postum, din 1978, al lui A. E. Baconschi. La Berlin sau la Paris, omul din Est vedea, dincolo de ideologie, cam aceleaşi lucruri. Pe care le poate vedea azi aici, deşi, chiar şi după atâtea zeci de ani, la altă scară. Rămânem încă, chiar şi în rău, în urma Occidentului. Cât despre mit?! Ar trebui să-l identificăm şi în concretul de aici.
În tot cazul, finalul cărţii e o apologie a iniţierii şi a cunoaşterii. „Parisul reprezintă pentru mine timpul cunoaşterii. Debarc într-o lume necunoscută, sânt, pe rând, uluit, exasperat, demoralizat, îndrăgostit, şi în acelaşi timp ochiul meu interior se deschide larg, selectează, judecă, cunoaşte”. Timpul trăirii se diluează odată cu mărturisirea – şi, cu toate acestea, abia prin scris mitul se reinstituie. Ca şi subiectul. Scriitura ca act originar. Scriitura ca întemeiere, semn al omului clasic, trecut însă prin toate îndoielile şi neliniştile modernului.
Aşadar, Eugen Simion, un moralist din Est pe urmele francezilor clasici?! Lui Eugen Simion însuşi o editură pariziană îi ceruse să selecteze o sută de aforisme din literatura română. Sunt românii făcuţi pentru aforism? „Românul se naşte poet şi devine moralist”, spune criticul. Dar afirmaţia e mai degrabă ironică, întrucât „aproape toţi moraliştii români arată o poftă de viaţă surprinzătoare. Moartea, neantul sunt încercuite cu ironie. Timpul nu-i sperie, spaţiul nu-i copleşeşte. Să creadă, oare, moralistul că, definind răul, îl şi învinge? Este una dintre iluziile cele mai fecunde ale omului care crede în puterea raţiunii”. Ale raţiunii şi ale umorului. E soluţia Creangă.
Să fie vorba oare, cum credea cineva, de o anumită inapetenţă a românilor pentru tragic?! Brâncuşi „gândeşte valorile morale ca un gospodar oltean: respect faţă de părinţi, pedagogie severă a tatălui, sfinţenia mamei etc.”. În tot cazul, în faţa crizei omului modern, sau a omului occidental, Eugen Simion imaginează o salvare: „O soluţie ar fi meridionalizarea popoarelor prea grave. A le inocula virusul farsei, căci cei ce n-au gustul balivernelor reprezintă o calamitate pentru ceilalţi”. Provocatoare afirmaţie, făcută în contextul unei discuţii despre Cioran. E ca şi cum Cioran însuşi ar oferi o astfel de soluţie, în descendenţa parcă a lui Caragiale, un meridional veritabil, cum îl numea Zarifopol, cu gustul, într-adevăr, al farsei. Dar nu avea şi Cioran acest gust? N-avea, de asemenea, plăcerea balivernelor? Prilej de alte discuţii. Interesante însă ecourile lumii lui Caragiale în spaţiul francez. Nu ştiu ce personaje, dacă nu cumva e o regulă, scapă repede de „fumurile revoluţionare”, ajungând „deputaţi ai majorităţii”; altundeva aflăm: „Înnoire, dar să păstrăm achiziţiile materiale şi spirituale de până acum, să răsturnăm puterea opresivă, dar...”; o doamnă, care ştie totul despre tot şi despre nimic, „se hrăneşte cu vorbe, o bulimie teribilă”, aminteşte de O lacună... E limpede, Mitică locuieşte la Paris, aşa cum o face şi Coriolan Drăgănescu. „Tinerii cinici de azi vor fi notarii zeloşi şi conservatori de mâine”. Dar Eugen Simion nu insistă. Francezii au şi ei, fireşte, faliţii lor.
Să revenim însă la aforism, semn poate tocmai al clasicului. După un extraordinar portret al lui Cioran, „un domn în vârstă, plecat după cumpărături”, poate şi sub impactul gândirii lui aforistice, apare întrebarea: „Ce poate aforismul în faţa marelui mecanism al istoriei?”. Exerciţiu de stil, dovadă de rafinament, dar şi de linişte, de tihnă din care se poate naşte paradoxul, aforismul pare aproape o trădare. O trădare a vieţii, dar o trădare în favoarea literaturii. În ce-l priveşte pe Cioran, „disperarea de a fi singur în mijlocul cuvintelor nu-l împiedică pe eseist să fie un strălucit stilist”. În tot cazul, revăzându-şi aforismele selectate pentru antologie, Cioran intervine asupra lor până la modificarea totală. „Aforismele de acum nu mai seamănă cu cele pe care le-am adus eu. Tot căutând expresia exactă, moralistul le-a schimbat, a scris, sub ochii mei, altele. Am un exemplu clar de felul în care forma îşi creează conţinutul. Scriind, autorul se face, se descoperă pe sine. Impreciziile limbajului determină, în cele din urmă, ideea, după cum configuraţia, densitatea materialului poate influenţa linia statuii”. Ceva din admiraţia pentru Valéry persistă în aceste rânduri. E însă o viziune asumată. Eliade?! „Gândeşte cu creionul în mână, ca orice scriitor autentic”, şi-aici Eugen Simion nu se referă la nuvelele lui Eliade sau la romanele sale, ci la studiile ştiinţifice. În tot cazul, rămâne întrebarea: „Ce poate aforismul în faţa marelui mecanism al istoriei?”, căruia îi găsim, printre rânduri, un răspuns implicit.
N-am rezistat totuşi tentaţiei de a căuta eu însumi, înainte de toate, aforismele lui Eugen Simion. Iată câteva: „Omul este un animal acomodabil”; „Planeta noastră va muri, într-o zi, asfixiată de cărţile care ne învaţă cum să trăim şi să fim fericiţi”; „Există o retorică a libertăţii, dar ce înseamnă libertatea când nu există riscul de a o pierde? E ca şi când nişte fiinţe nemuritoare ar discuta despre moarte. O dezbatere mondenă”; „Dacă priveşti un obiect şi nimic nu se arată ochiului tău, de vină este nu obiectul, ci ochiul care nu ştie să privească”; „Conştiinţa modernă nu mai crede în ierarhia culturilor”; „Morala poeziei este de a nu avea nicio morală. Şi de a purifica totul. De a sublima obiectul chiar şi atunci când coboară în subsolurile lui”; „Literatura reprezintă o săptămână de lucru, pictura este o întâlnire de duminică”; „Care este deosebirea dintre poet şi critic? Una poate fi luată în seamă: poetul are sentimentul ideii, în timp ce criticul are ideea sentimentului”; „Cine vorbeşte mult îşi toceşte instinctele în luptă. Naturile violente sunt naturi comprimate, tăcute, explozia este fulgerătoare şi loviturile puternice”. Cu siguranţă, nu sunt singurele şi ele spun ceva esenţial despre Eugen Simion. Dar moralistul trădează, finalmente, aforismul, adică adevărul condensat la care ajunge nu atât prin stil, cât prin idee. Şi îl trădează pentru că pune în locul lui meditaţia, îndoiala, neliniştea. În locul aforismului – care este expresia celui ce ştie –, întrebarea, semnul celui ce caută. Şi se caută. Omul modern nu mai trăieşte cu convingerile ferme ale clasicului. Pe teritoriul unei culturi a aforismului şi deseori a fanatismului, Eugen Simion propune întrebarea: „Să fie o legătură între bunăstarea unei societăţi şi numărul mic de lectori de literatură?”. Clasicul ar fi dedus de aici un paradox formulat memorabil. Întrebările se opun aforismului, îl sabotează şi, prin urmare, identitatea moralistului e alta în modernitate. În cazul lui Cioran, el e structurat tocmai de principiul contradicţiei. Un alt mijloc de a formula întrebări şi de a recunoaşte că ştii că nu ştii nimic.
Aforismul, în felul acesta, nu mai este o armă. În gura unei studente căreia îi ţinea paltonul, cuvintele „politeţea este o formă a servituţii” devin o armă. Specifică raţionalismului francez. Omul din Est are încă îndoieli: „În Estul Europei, politeţea încă este o formă a relaţiei de civilitate, dar, mă rog, dacă aşa stau lucrurile, nu insist...”. A nu insista înseamnă a nu scoate la rândul tău o armă. Cu aforismele nu te poţi lupta. Sunt cea mai bună armă a raţiunii. Altundeva, moralei sănătoase expuse de un eminent filozof el îi contrapune îndoiala. O îndoială care se întemeiază pe ironie. Iar ironia înseamnă şi toleranţă. În tot cazul, moralistul meditează, îşi întreabă sinele, întreabă în jur, nu ştie, se caută, e sceptic. Iar aforismul, şi când există, e dublat de umbra lui, îndoiala. Îndoiala e arma modernului.