Premise ale unei discuţii de principiu pe marginea „identităţii” între limbaj şi poezie
Pentru tipar0. Argument. În tezele sale din 19711, Eugeniu Coşeriu atrage dintru început atenţia asupra faptului că nu urmăreşte să pună în discuţie aşa-numitele „relaţii”, ci problema identităţii între limbaj şi poezie. Filozoful român pare să sugereze, în primă instanţă, că o eventuală abordare a celor două forme fundamentale de cultură din perspectiva raportului existent între ele ar trebui să excludă, din principiu, situarea acestora în sfere conceptuale distincte între care s-ar stabili anumite „relaţii” de natură să le confirme, la urma urmei, tocmai trăsăturile divergente – altfel spus, că există, în natura lor, o premisă suficient de puternică încât să determine formularea problemei în termenii categorici ai „identităţii”. Pe de altă parte, reţinem că avem totuşi a face cu o „problemă”, iar nu cu o presupusă „teoremă”, al cărei adevăr n-ar mai necesita decât truda unei (noi) demonstraţii. Coşeriu nu propune, de fapt, un excurs metodologic complementar de confirmare a unei realităţi, care, deşi certă, s-ar dovedi prea complexă pentru a fi conştientizată numaidecât. Cu atât mai mult cu cât (sau tocmai pentru că), formulată şi aproximată pe linia unei ilustre tradiţii de gândire, ea rămâne, cu toate acestea, în termenii lui Mircea Borcilă, o „formidabilă enigmă” (generatoare, fireşte, de orizont). Savantul de la Tübingen am spune că invită, mai curând, la stabilirea unor modalităţi de încadrare a acesteia într-o sumă de perspective menite să-i pună, pe de o parte, în evidenţă legitimitatea „metafizică” (câtă vreme această identitate există, fără doar şi poate, în planul creativităţii ca energeia) şi, pe de alta, să o circumscrie fenomenologic ca principiu al unei procesualităţi inevitabil relative.
Acest mod de abordare (sau de „a ajunge la problemă”) va fi, în ultimă instanţă, credem, cel în măsură să rezolve aparentul paradox al identităţii între un limbaj şi poezie, care, în ipostazele lor manifeste, nu sunt, ca atare, identice. Cu argumentul radical al intersubiectivităţii limbajului, Coşeriu decide, oarecum deconcertant, în paragrafele concluzive ale tezelor sale, că „identificarea între limbaj şi poezie nu este acceptabilă”2: „Şi totuşi, după ce am susţinut cu atâta migală şi poate şi rigoare identitatea dintre limbaj şi poezie, ca să încheiem, vrem să arătăm de ce nu poate fi acceptată această identitate.”3 Or, însuşi efortul preliminar de „a susţine” o asemenea idee demonstrează că, la un anumit nivel (într-o anumită dimensiune), conceptul este, „cu toate acestea”, valid sau că între zona de non-identitate relativă şi cea de identitate absolută există o legătură incontestabilă, un spaţiu intermediar, parcurs de Coşeriu, astfel încât să situeze discuţia pe făgaşul ei just, pe trei căi, „şi anume: 1) pe calea determinării funcţiilor semnului lingvistic concret; 2) pe calea analizei stilistice şi a teoriei literare; 3) pe calea filozofiei sau, altfel spus, a determinării esenţei limbajului”4. Lingvistul nostru nu defineşte, aici, identitatea între limbaj şi poezie, ci, raportându-se la ea ca la un aspect nu mai puţin problematic, indică modalităţi de a ajunge la aceasta, atât metodologic, cât şi, mai cu seamă, în planul dinamicii sale culturale propriu-zise – un traiect pe deplin justificat câtă vreme porneşte de presupoziţia fundamentală a unităţii între intuiţie şi expresie, respectiv a priorităţii ontologice comune limbajului şi poeziei deopotrivă. În măsura în care, aşadar, calea filozofică (3) stabileşte unul şi acelaşi „quid” al celor două forme de cultură (creativitatea absolută, care, în ultimă analiză, este primordial de natură poetică), dar exclusiv, ca principiu originar, la nivelul esenţelor, calea semiotică (1) (a actualizării relaţiilor semnice) îşi stabileşte ca punct de plecare relativitatea prin excelenţă. Ne aflăm, aici, în momentul imediat (indistinct) ulterior aprehensiunii primare, când singura intenţie este aceea, redusă la maxim, de comunicare a unui concept structurat. Cu acest conţinut de conştiinţă, omul lingvistic iniţiază, în efortul de a-şi interpreta propria lume, un întreg proces de reconstrucţie şi de recuperare a actualizării sale originare prin însăşi „energia” acesteia, subliniind propensiunea fundamentală a limbajului (a culturii, a omului) de a se identifica, în cele din urmă, cu Poezia, utilizându-şi propriile instrumente creative cu care a fost înzestrat în însăşi survenirea sa. Dar pentru că, oricât ar încerca să-şi actualizeze relaţiile, semnul va rămâne fatalmente „prizonierul” relativităţii, intervine un termen median, sintetic, pe care îl configurează calea „stilistică” sau literară (2), unde disjuncţia dintre esenţă şi fenomen, dintre absolut şi relativ în tensiunea lor creativă caută o rezolvare („epiforică”, am spune) şi, în consecinţă, instituie un nou stadiu, transgresiv, de semnificare ca artă a cuvântului – acesta este obiectul discuţiei pe marginea identităţii şi aici, odată premisele stabilite, trebuie căutate „datele problemei”: plenitudinea funcţională a limbajului (activarea tuturor potenţialităţilor sale creative) are, inevitabil, nevoie de un pas în plus, nu cantitativ, ci calitativ, în „lateralul” unei alte dimensiuni. Procesul de identificare a limbajului cu Poezia trece prin poezie sau, altfel spus, pentru a dobândi sens „absolut”, limbajul se oferă prin propriile-i resurse metaforice să devină semnificantul unui act (ne place sau nu s-o spunem) revelatoriu.
Pentru a înţelege însă implicaţiile tezelor coşeriene asupra raportului dialectic dintre limbaj şi poezie, trebuie să pornim de la următoarele fapte:
1) în pofida oricăror reducţii uzuale (al căror efect nefast e acela de a dezrădăcina obiectul din solul propriei sale naturi), cultura5 nu poate fi înţeleasă ca „epifenomen”, ci, tocmai în temeiul ideii de actualizare, ca act uman constitutiv de situare ontologică într-un dublu orizont6, unde cunoaşterea are loc ca activitate creativă în limbaj şi, doar prin intermediul acestuia, dincolo de el;
2) dintre cele esenţiale, specifică tuturor formelor culturii şi, „prioritar”, limbajului, este universalia creativităţii, în virtutea căreia vorbim cu necesitate despre activităţi libere circumscrise unui obiect infinit7;
3) ipostaza fundamentală a creativităţii lingvistice se regăseşte în creaţia semantică, respectiv ridicarea, prin reprezentare, la rang de concept (sau conţinut de conştiinţă) a intuiţiei, structurarea experienţei umane sau delimitarea posibilităţilor fiinţei prin captarea unitarului, creaţie anterioară distincţiilor adevărat / fals, existent / inexistent şi, ca atare, asimilabilă obiectivităţii prin excelenţă şi / sau subiectivităţii „absolute”8;
4) creaţia primordială de semnificaţi inaugurează un proces permanent de (re)creaţie prin determinările sale ulterioare, dată fiind dimensiunea indisolubil complementară a alterităţii (sau a [inter]subiectivităţii „relative” – istorice şi materiale – inerente limbajului ca mijloc de „comuniune”), proces care, în relaţia dintre norma şi sistemul limbii, respectiv în sinopsisul nivelurilor (universal, idiomatic, individual), al punctelor de vedere (energeia, dynamis, ergon), al conţinuturilor (designat, semnificat, sens) şi al criteriilor de realizare (congruenţă, corectitudine, adecvare) integrante activităţii de vorbire în ansamblul ei, rămâne, ca intenţionalitate, chiar dacă este în principiu de configuraţie metaforică, la nivelul aşa-numitului „estetic natural”9;
5) „caracterul fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului” nu doar înlesneşte, ci, de fapt, determină o nouă intenţie de semnificare, un act de „delimitare a posibilităţilor fiinţei” exponenţial, în cadrul căruia, pornind de la metasemia lingvistică10, survine raportul semiotic secund al cunoaşterii prin (re)creaţia de sens în acord cu o tipologie duală (amfibică) a metaforicului şi, implicit, a nivelului individual de manifestare a competenţei expresive prin text11.
Vom stabili, prin urmare, că reexaminarea limbajului de pe poziţii integraliste, sub auspiciile (sin)tezei fundamentale potrivit căreia, în toate aspectele sale, limbajul este activitate de creaţie „prioritară” şi bază a tuturor formelor culturii, nu doar facilitează, ci, în ultimă instanţă, obligă la o (re)evaluare (în sensul unei limpeziri, mai curând) a oricăror discursuri, raporturi şi abordări culturale.12
În contextul statuării limbajului ca formă de cultură „prioritară”, relaţia acestuia cu celelalte activităţi ale spiritului uman (de structurare, înţelegere, interpretare a lumii în vederea adevărului) devine limpede: precedându-le ontologic, le fundamentează totodată şi le oferă o bază (creativă) pentru a perpetua procesul de cunoaştere. Limbajul stabileşte, astfel, un complex de relaţii (imanente înseşi fiinţării în resorturile sale psihologice, intelectuale, afective etc.) în cadrul cărora, subiacent (sau „condiţie” a) tuturor manifestărilor cu „conţinut de conştiinţă”, emerge în ipostaze distincte sau, mai exact, specifice de activitate cognitiv-creativă – facilitează, cu alte cuvinte, prin categoriile pe care le incumbă, actualizarea13 potenţialului de cunoaştere al discursurilor ştiinţifice, artistice şi metafizice.
Dimensiune definitorie a existenţei umane spirituale (şi, ca atare, culturale), poezia devine ea însăşi unul dintre domeniile care, datorită „defrişărilor” integraliste, refuză să mai fie percepută ca fenomen „de la sine înţeles”14. Coşeriu sugerează şi, până la urmă, demonstrează, în descendenţa unei notabile linii de gândire, că poezia este o realitate a cărei circumscriere poate fi pe cât de riguroasă, pe atât de convingătoare (fără a-şi pierde, precum se va vedea, nicio clipă, pe de altă parte, caracterul de „mister”), în interiorul căreia elemente aparent disjuncte coexistă şi se completează.
Dacă în cazul ştiinţei şi al filozofiei (lăsând la o parte discursul religios sau mi[s]tic, pe care îl vom considera, din punct de vedere expresiv, în specia textului poetic) – dimensiuni pragmatice şi apofantice – este vorba în mod cert despre determinări ulterioare ale logosului semantic, privitor la artă15 şi, în speţă, la poezie, lucrurile par să se complice.
Pe de o parte, câtă vreme se vrea creaţie a unui subiect „absolut”, anterioară distincţiei adevăr / neadevăr şi, prin construcţia unei noi realităţi, anterioare distincţiei existenţă / nonexistenţă, poezia coincide cu însăşi actualizarea primară şi deci cu limbajul în sine, aşa încât, făcând abstracţie de aspectul intersubiectivităţii, precum şi de statutul exponenţial al semnului instituit, la nivelul textului, prin sens, putem vorbi despre un principiu poetic al limbajului sau despre poeticitatea inerentă activităţii de creaţie lingvistică ca dimensiune ireductibilă sau plenară. În această situaţie – dată fiind neutralizarea ideii de alteritate şi, implicit, a oricărei intenţii de comunicare – toate reducţiile funcţionale sunt, fireşte, abolite, iar limbajul dobândeşte calitatea unei invariante (teoretice şi ideale), unde toate relaţiile sale interne ar fi pe deplin actualizate. Cu alte cuvinte, fiind poezie (şi deci act creativ de transgresare a acestei lumi în orizontul „misterios” al tuturor lumilor [im]posibile – sfidând, evident, orice logică...), limbajul se actualizează pe sine însuşi până la a-şi pierde, în fapt, raţiunea de a fi. Universalizând fără rest particularul în aprehensiunea totală a indivizibilului prin intermediul unui subiect suficient sieşi la modul „absolut”, limbajul îşi recuperează, în ultimă instanţă, starea pură de energeia, găsind „expresia” desăvârşită a intuiţiei primordiale, şi îşi asumă, astfel, esenţa, finalitatea şi mecanismele poeziei16. În ciuda aparenţelor, o asemenea linie de gândire nu ţine totuşi de ceea ce am putea numi, mai mult sau mai puţin peiorativ, „ficţiune teoretică”, odată ce, pe calea ideii de actualizare sau a implicaţiilor sale ireductibile, acesta este „limanul” întregii tensiuni dintre limbaj şi poezie: identitatea funciară, de esenţă, spre care, în ultimele lor consecinţe, tind cele două forme culturale generatoare de „orizont”. Aşa se şi explică de ce, în procesul de actualizare a relaţiilor semnului lingvistic, limbajul îşi creează, la nivel individual, posibilitatea sensului, oferindu-se drept „semnificant” textual al unui nou semn, ale cărui noi relaţii caută, la rândul lor, să se actualizeze, înglobându-le pe cele anterioare şi, ca atare, identificându-se cu ele. Tocmai de aceea, în perspectiva identităţii şi din perspectiva non-identităţii dintre limbaj şi poezie, vom fi nevoiţi să vorbim, mai curând, despre un proces de identificare.
Pe de altă parte, stabilind (în virtutea unei necesare reducţii fenomenologice) că avem de-a face cu realităţi distincte (atât ca finalitate, cât şi ca funcţie), poezia şi limbajul nu pot fi tratate, cu toate acestea, „independent”, cât, mai degrabă, „interdependent”. Dacă semanticitatea şi alteritatea ar putea fi separate altcumva decât pur metodologic, atunci poezia ar rămâne, fără îndoială, în sfera unui subiect absolut incomunicabil, pe când subiectului relativ al limbajului, limitat de alteritate, i s-ar interzice accesul la ea. Or, asemenea pragmaticului şi apofanticului, poeticul pare, la rândul şi în felul lui, că reprezintă o determinare ulterioară a logosului semantic. Chiar dacă poezia (şi vorbim, aici, despre discursul artistic creator, prin aproximări inevitabile, al unor „lumi alternative”, iar nu despre lumile înseşi ale Poeziei ca sublimări pe fundalul actualizării plenare) instanţiază o realitate „în sine” şi scoate principial din discuţie comunicarea cu cineva şi, mai ales, despre ceva (reverberând „absolutul” subiectului), expresia ei (corelativă intuiţiei aferente) este, fatalmente, lingvistică. Se impune aici numaidecât observaţia potrivit căreia toate formele de cultură sunt, prin însăşi condiţia lor, lingvistice. Pe bună dreptate. Spre deosebire însă de toate celelalte forme culturale (cu excepţia discursului mi[s]tic), poezia îşi revendică limbajul drept materie „plăsmuitoare” activă, căreia, preluându-i mecanismele structurant-creative, îi conferă, prin posibilitatea celei de-a doua semioze şi a creaţiei de sens, însăşi esenţa creatoare şi, ca atare, o intenţionalitate aparte, nu atât de înţelegere şi interpretare a lumii, cât de recreaţie a acesteia pe un plan transgresiv, unde cunoaşterea lucrurilor şi principiile gândirii se suspendă. Am fi tentaţi să ne întoarcem şi să spunem că, astfel, statutul special al poeziei rezidă tocmai în faptul că, la urma urmei, ea este însuşi limbajul, fie şi exponenţializat, o tentaţie căreia, în εποχή, trebuie, cu toate acestea, să-i rezistăm: „[N]u limbajul, ci limbajul absolut, dezlegat de celelalte subiecte, este identic cu poezia.”17 Limbaj pe care, ne grăbim să adăugăm, poezia, folosindu-l, caută, în ultimă instanţă, să-l absolutizeze tocmai pentru a se recupera pe sine în principiul creator cu care îl înzestrează ea însăşi încă de la început. Pentru ca limbajul să devină poezie şi, totodată, pentru ca poezia să beneficieze în mod deplin de potenţialul limbajului, procesul de actualizare a relaţiilor semnice (de identificare) necesită punerea în act a unei ultime relaţii decisive, şi anume tocmai aceea dintre „relativ” şi „absolut”, respectiv cea dintre semnul propriu-zis şi, la nivelul textului, sensul (prin excelenţă metaforic) căruia limbajul îi slujeşte drept nou „semnificant” şi care devine aprehensiune, structurare, delimitare a posibilităţilor şi, deci, „semnificat” al unei lumi situate dincolo de orice reducţii.
1. Conexiuni. Ştiinţele, potrivit lui Eugeniu Coşeriu, se disting în funcţie de întrebările cu privire la quid-ul sau esenţa lucrurilor şi a fiinţelor. În acord cu acest criteriu, el vorbeşte, pe de o parte, despre esenţa individului, pe care o cercetează istoria, iar pe de alta, despre esenţa unei clase, de care se preocupă ştiinţele generalului, i.e. ştiinţele matematice (obiectele şi relaţiile pur formale), ştiinţele naturale (obiectele exterioare omului şi omul considerat ca obiect exterior), ştiinţele culturii sau umaniste (obiectele create liber de om ca forme de conştiinţă care iau o anumită substanţă, astfel încât, concretizându-se, să poată deveni intersubiective, precum limbajul, arta, religia). La alt nivel, vom întâlni însă o ştiinţă al cărei obiect este esența a înseși esenței sau, altfel spus, quid-ul quid-ului.
„În acest sens, filozofia întreabă cu privire la esenţa esenţei, cu privire la tot ceea ce explică şi poate constitui justificarea acestei esenţe, conducându-ne la primele principii ale fiecărui mod de a fi.”18
În ideea unui studiu referitor la identitatea dintre limbaj şi poezie din perspectiva orizontului hermeneutic pe care îl deschide lingvistica integrală şi, cu precădere, lingvistica textului, un pas iniţial de neocolit îl reprezintă examinarea premiselor filozofice de la care pleacă doctrina lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu. Pentru că, spre deosebire de alte paradigme, integralismul pune în centrul preocupărilor sale limbajul în plenitudinea sa dimensională, iar nu limba, căreia îi rezervă un statut bine definit în ansamblul de niveluri şi puncte de vedere și pe care aceasta îl edifică. Înainte de a se constitui într-o lingvistică generală sau teorie a limbii, limbajul se întemeiază primordial – pe o traiectorie epistemologică firească, socotim – ca filozofie a limbajului19. Înainte, aşadar, de a aborda studiul mecanismelor elocuţionale, idiomatice ori expresive, bunăoară, într-o hermeneutică a textului poetic perceput atât în identitatea sa cu limbajul sub specia unui subiect creator absolut, cât şi în nonidentitatea de principiu pe care o implică dimensiunea intersubiectivităţii, specifică, precum se va vedea, în mod constitutiv limbajului, este necesară o situare filozofică în măsură să legitimeze orice dezvoltare disciplinară ulterioară.
Din acelaşi trunchi filozofic se desprinde un domeniu crucial în fundamentarea cercetării noastre, şi anume metaforologia integrală, ale cărei coordonate de principiu au fost trasate de Mircea Borcilă pe baza „creaţiei metaforice în limbaj”. Fără a intra în detalii, noua antropologie culturală, cu reperele sale conceptuale cognitiv şi creativ, se vădeşte de maximă importanţă în abordarea hermeneutică a fenomenului poetic. „Caracterul fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului”, după formula pe cât de sintetică, pe atât de sugestivă a lui Coşeriu, oferă cadrul reconsiderării radicale atât a naturii limbajului, cât, mai ales şi implicit, a creativităţii artistice ca formă exponenţializată de semantizare. „Voi încerca, afirmă Mircea Borcilă, să argumentez, în acest sens, că trăsăturile îngemănate ale esenţei cognitive şi ale modalităţii creatoare oferă posibilitatea definirii preliminare a «competenţei metaforice» într-un mod mult mai adecvat şi mai fecund decât au făcut-o toate celelalte aproximări lingvistice în acest domeniu. Aceste trăsături vor fi disociate, în mod analitic, şi considerate, pe rând, ca reprezentând cele dintâi coordonate conceptuale definitorii pentru abordarea integrală în metaforologie.”20
Nu în ultimul rând, pe palierul hermeneuticii propriu-zise, se cuvine menţionat caracterul cu necesitate interdisciplinar al acesteia. Ea însăşi o ştiinţă „non-pozitivistă, idealistă, speculativă şi, evident, interpretativă”21, hermeneutica literară frecventează un orizont epistemologic cuprinzător, fie că e vorba despre discipline fundamentale precum filozofia, istoria, antropologia, fie că se raportează la disciplinele generale ale literaturii şi ale limbii (lingvistica, istoria şi critica literară, poetica etc.).
„Ea va utiliza în demersul său tot ceea ce este important în aprehendarea, comprehensiunea şi explicarea sensurilor operei, punînd la contribuţie toate datele pe care le posedă din alte domenii ale cercetării fenomenului literar: de la achiziţiile istoriei şi criticii literare, la datele cele mai noi ale simbolologiei sau metaforologiei.”22
E firesc, prin urmare, ca Eugeniu Coşeriu să vorbească despre o „hermeneutică a sensului” atunci când sistematizează nivelul individual corespondent competenţei expresive într-o lingvistică a textului.
„În ce priveşte sensul, se justifică şi importanţa specială pe care o are în lingvistica textului conexiunea intimă între teoria limbajului şi cea a literaturii. Într-adevăr, planul sensului este, ca să spunem aşa, dublu semiotic.”23
2. Universalii. Ca orientare conceptuală întemeietoare în ştiinţele culturii, integralismul îşi revendică, pentru a repune bazele gândirii lingvistice din secolul XX, un teren filozofic ferm. „Realism” lingvistic, după unii, aflat într-o relaţie aparent paradoxală cu perspectiva mai curând „idealistă” pe care o adoptă Coşeriu însuşi asupra limbajului24, doctrina integralistă îşi stabileşte coordonatele în acord atât cu o tradiţie de gândire unitară în istoria filozofiei, cât şi cu o viziune coerent fundamentată din punct de vedere epistemologic.
Întreg eşafodajul conceptual se ancorează în ceea ce Coşeriu numeşte, cu un termen de sorginte scolastică, universalii: noţiuni de maximă generalitate (tipuri, proprietăţi sau relaţii apte să definească invariabilul într-un anume sistem de referinţă), operând în calitate de concepte ireductibile ale gândirii filozofice şi, totodată, ca realităţi asumate, axiomatice, ale domeniului supus examinării. În domeniul universaliilor limbajului (lingvistice, iar nu ale lingvisticii25), se disting, în acord cu înţelesul logic, cinci tipuri de universalitate: trei primare (conceptuală, esenţială şi istorică) şi două secundare (selectivă şi implicativă). Corespondente acestor categorii, vorbim, prin urmare, despre universalii posibile (universally available), esenţiale (universally necessary) şi empirice (universally present), respectiv despre universalii selective şi implicative26.
Situându-se în planul universaliilor esenţiale27, Coşeriu porneşte de la un sistem alcătuit din cinci asemenea realităţi prime în ceea ce priveşte limbajul: creativitatea, semanticitatea, alteritatea, istoricitatea şi materialiatea28, urmând să distingă gradul acestora de specificitate atât în raport cu fundalul integrator al culturii ca activitate liberă a omului din perspectiva ştiinţelor spiritului, cât şi cu particularizările pe care le determină izolarea anumitor trăsături derivate. Prin urmare, dacă, în cazul creativităţii, vorbim despre o universalie caracteristică nu exclusiv limbajului, cât tuturor formelor culturii, în cazul istoricităţii şi al materialităţii se va vedea că aşa-numitele universalii secundare îşi găsesc raţiunea doar în sinteza selectivă a anumitor elemente definitorii specifice universaliilor primare.
Socotind limbajul ca formă primordială a culturii – de acelaşi rang, însă deopotrivă determinantă în raport cu arta, ştiinţa, mitul –, Coşeriu îi atribuie din principiu universalia creativităţii, întrucât „toate activităţiile culturale sunt activităţi de creaţie” şi, nu mai puţin, libere: „[P]rimul universal, adică creativitatea, nu e caracteristic numai pentru limbaj, ci pentru toate formele culturii, adică pentru toate formele acestei activităţi libere sau culturale a omului. Adică se prezintă creativitatea tot aşa şi în artă, şi în ştiinţă, şi în filozofie. Şi, în acest sens, creativitatea chiar coincide cu libertatea acestor activităţi, libertate – se înţelege – în sens filozofic: o activitate este liberă dacă obiectul ei este infinit, ceea ce înseamnă că nu este dat în prealabil, în mod anticipat, obiectul care trebuie realizat, ci obiectul este infinit, adică mereu dus mai departe, inventat mereu departe. În acest sens, toate activităţile culturale sunt activităţi de creaţie, nu numai limbajul.”29
Asimilat, prin excelenţă, universaliei creativităţii, limbajul îşi articulează, apoi, definiţia, revendicându-şi două dimensiuni funciare şi specifice, respectiv obiectivitatea şi intersubiectivitatea, corespondente, în termeni universali, semanticităţii şi alterităţii. Doar constatând această triadă primară se vor putea abstrage sau deriva elementele secundare în măsură să circumscrie plenar obiectul: istoricitatea şi materialitatea.
Limbajul nu se poate manifesta decât istoric, întrucât, ca formă de creativitate, are loc în cadrul formei istorice a alterităţii: „[L]imbajul nu există decât sub formă de limbă, adică de tradiţie istorică a unei comunităţi istorice, şi de aceea această istoricitate este derivată din faptul că, pentru a putea fi în acelaşi timp alteritate, creativitatea trebuie să fie creativitate pe o bază comună mai multor subiecte.”30
Corelativă istoricităţii este, în planul universaliilor secundare, materialitatea, derivată din aceeaşi necesitate a alterităţii, însă cu aportul, de această dată, al semanticităţii. Odată ce semnificaţia nu poate fi decât internă, i.e. se găseşte numai în conştiinţă, „ea trebuie să se prezinte în afara conştiinţei, printr-un semn material”, pentru a deveni comună sau, mai exact, pentru a „stimula această creaţie internă în conştiinţa celuilalt”31.
„De aceea, şi celelalte activităţi culturale, care implică, dacă nu semnificaţie, cel puţin sens, trebuie să se prezinte în lume, adică să fie realizate exterior, [pentru] ca acest fapt material exterior să poată stimula această creaţie internă în conştiinţa celuilalt, a unei semnificaţii sau a unui sens.”32
3. Poeticitate. Schimbarea perspectivei investigaţionale asupra lingvisticii ca „ştiinţă a culturii” şi noua definire a obiectului acestei discipline în termenii competenţei lingvistice ca dynamis a limbajului în realitatea sa (integrală) de activitate creativ-cognitivă prin (1) natura obiectului (capacitatea omului pentru activitatea creatoare exclusiv în şi inseparabil de activitatea de vorbire); (2) finalitate (activitate culturală liberă de natură „poetică”: energeia – esenţa creativă a limbajului) şi (3) specificul demersului ştiinţific „umanist” (modul în care funcţionează activitatea de vorbire din perspectivă funcţional-autonomă)33 obligă, din principiu, la o repunere în discuţie a poeziei ca formă culturală. Cu atât mai mult, cu cât, în planul studiilor integraliste, o contribuţie decisivă la clarificarea domeniului o va avea noţiunea de „competenţă metaforică”, pe care Mircea Borcilă o situează, „concentric”, pe filieră coşeriană şi, apoi, blagiană, la un nivel secund, exponenţial capacităţii sau cunoaşterii de natură „intuitivă”, în virtutea căreia realizarea „actului lingvistic” ca atare devine posibilă: „Abordarea integrală în metaforologie se constituie [...] pe temeiul conceptual al înscrierii «creaţiei metaforice» în genul proxim al «creativităţii» vorbirii în general, situat, la rândul său, într-un gen proxim comun cu cel al creaţiei «poetice» (într-un sens foarte larg).”34 Subiectul aparent superfluu35 al „poeziei” se (re)actualizează, prin urmare, cu necesitate. Identificând în activitatea de vorbire înseşi resorturile creaţiei metaforice, „[p]ropunând şi realizând o reîntemeiere a disciplinei «pilot» a ştiinţelor umane în zarea ei originară, a viziunii antropologice humboldtiene”, Eugeniu Coşeriu ajunge să stabilească (încă din 1952!) locul central al fenomenului metaforic în spaţiul intern al finalităţii sau funcţiei primordiale a limbajului. „Întreaga abordare integralistă se construieşte, de fapt, pornind de la recunoaşterea «caracterului fundamental de creaţie inerent esenţei cognitive a limbajului». [...] Cum demonstrează marele savant de la Tübingen şi cei care l-au urmat, aceste raţiuni nu trebuie căutate în niciun fel de condiţionare externă în raport cu actul lingvistic, deoarece ele aparţin acestuia prin definiţie. Dacă finalitatea esenţială a limbajului este «creaţia de semnificaţi», atunci metafora lingvistică, într-un sens larg, nu mai poate fi situată într-un sector derivat al «întrebuinţărilor limbii», ci ea reprezintă un «fapt primar» şi «inerent» logosului semantic, constituind, ca atare, un domeniu problematic central al ştiinţei lingvistice.”36
În bună tradiţie blagiană, lingvistul român concepe fenomenul metaforic şi, implicit, activitatea de tip „poetic” drept dimensiuni constitutive ale existenţei în cultură prin intermediul manifestării primordial lingvistice, cu care implică o relaţie de instituire reciprocă: „«[C]apacitatea» sau «facultatea» care «face posibilă» creativitatea metaforică nu poate fi căutată, în niciun caz, în afara activităţii de vorbire ca atare, şi ea nu poate fi concepută ca ceva separat de această activitate în sine. [...] «[C]reaţia metaforică» se relevă a fi doar o «formă» specifică de creaţie «imaginativă» în limbaj, care nu poate fi concepută, în esenţa ei, ca o «abatere» sau o devianţă în raport cu «esenţa» limbajului, ci, dimpotrivă, ca o potenţare sau o încununare a creativităţii lingvistice în general.”37
Odată experienţa primară a fiinţării structurată (respectiv ulterior momentul numirii), demersul (re)creativ al limbajului asumă, în mod fundamental, prin dimensiunea spunerii, mecanismele metaforicului. Dincolo de conceptualizarea iniţială şi de prezumtiva „arbitrarietate” a acestei semnificări, orice nou semnificat şi, de la nivelul sintagmei (ca ridicare la grad de termeni a lexemelor prin intermediul unei relaţii de ordin sintactic şi subiacent semantic), orice nou sens vom spune că sunt de natură metaforică în cadrul unui proces permanent de „transfer” şi resintetizare menit să releve propensiunea „poetică” a activităţii de vorbire la toate nivelurile şi sub toate aspectele acesteia: „[O]biectivul nostru [este] să indicăm [...] locul creaţiei metaforice în activitatea lingvistică propriu-zisă, care este totdeauna activitate «poetică» şi, deci, creatoare, şi să demonstrăm modul în care imaginaţia umană umple cu multiple semnificate metaforice continuurile fonice – care sunt cuvintele din punct de vedere fizic –, modul capricios în care îşi schimbă semnificatele, căutând mereu imagini expresive noi pentru a denumi ceea ce intuiţia cunoaşte şi distinge şi modul în care se stabilesc de fiecare dată relaţii noi între semnele moarte sau muribunde ale limbii, renovând-o continuu, creând-o în fiecare moment pentru a o adapta unor intuiţii noi. Bucuria, tristeţea, durerea şi frica omului, modul său de a considera lumea şi atitudinea lui faţă de lume, toate acestea se reflectă în cuvânt, în actul de creaţie lingvistică. Omul cunoaşte şi în acelaşi timp gândeşte şi simte, stabileşte analogii inedite în intuiţie şi în expresie, analogii care conţin şi manifestă modul său specific de a lua contact cu realitatea. Creaţiile individuale sunt imitate, iar prin imitaţie se difuzează, devin tradiţie, patrimoniu de modele lingvistice ale comunităţii, devin «convenţionale», dar cel puţin pe parcursul unui anumit timp conservă amprenta unui individ creator care a realizat actul revelaţiei iniţiale.”38
Întrucât consecinţele unei asemenea perspective în planul judecăţii metaculturale sunt evidente, Coşeriu a înţeles, punând bazele unei lingvistici a textului ca hermeneutică a sensului, să redeschidă, aşadar, inclusiv „dosarul”, aparent clasat, al „formidabilei «enigme» a filozofiei idealiste [...] privind identitatea de esenţă între «limbaj» şi «poezie» (sau «artă», în general)”39. Dacă, fiind creator de lume, limbajul îşi afirmă „poeticitatea” de principiu (ca facere – în sensul delimitării conceptuale a unor intuiţii şi reprezentări primare), prezenţa metaforicului în procesul de continuă recreaţie simbolică e de natură să sugereze că, mai mult decât atât, el s-ar substitui poeziei ca artă. Or, tocmai prezenţa metaforicului – în sfera căruia se operează câteva distincţii hotărâtoare – este cea care va servi, în ultimă instanţă, drept contraargument adus împotriva unei atari unilateralităţi. Şi asta întrucât, precum o demonstrează cu prisosinţă Coşeriu, în contextul aceleiaşi dinamici metaforice, se manifestă, aparent ireconciliabil, o tensiune permanentă între „relativ” şi „absolut”.
4. În loc de concluzie. Câtă vreme denumim, în virtutea celor discutate, actul primordial de creaţie, respectiv de instituire transgresivă a oricărei lumi (de survenire a adevărului) ca fapt de cunoaştere (de aducere, prin intuiţie, în expresie) într-un proces de actualizare (energeia), Poezie, iar, în esenţa sa de aprehensiune a indivizibilului şi delimitare a posibilităţilor fiinţei (pe traseul celor două coordonate conceptuale fundamentale trasate de lingvistica integrală, respectiv cea cognitivă şi cea creativă) actul de structurare primară a acestei lumi limbaj, identitatea celor două se impune ca de la sine înţeles: limbajul este, în acest sens, neîndoielnic, Poezie, iar Poezia este, în planul acestei lumi, limbaj – ca esenţă şi ipostaziere „epifanică” (dacă ne este îngăduit acest termen) a Poeziei în limbaj.
Cu toate acestea, în definiţia sa integrală (conform universaliilor sale esenţiale şi, implicit, a nivelurilor şi punctelor de vedere pe care le incumbă), limbajul, tocmai pentru că structurează această lume, capătă, în chiar procesul de semnificare, o latură deopotrivă istorică şi materială prin intermediul alterităţii. Creativitatea inerentă oricărui semantism, prin urmare, se relativizează, asumându-şi toate determinările ulterioare, în virtutea cărora cultura umană, în ansamblul ei, funcţionează şi trebuie să funcţioneze pe temeiul raţiunii sale de a exista (oricare am accepta că este aceasta). „Automatizându-se”, aşadar, în logic şi pragmatic, şi asumându-şi, în ordinea comunicabilităţii, un caracter reductiv de instrumentalitate, limbajul îşi „imobilizează” relaţiile semiotice „inactive” într-un context sau altul, distanţându-se evident de Poezie (de unde şi percepţia comună a artei poetice ca „deviere” de la uzul „normal”).
Întrucât rămâne însă activitate de vorbire şi, prin urmare, de (re)creaţie la toate nivelurile şi în toate împrejurările sale, limbajul are posibilitatea de a-şi institui (sau recunoaşte) mecanismele creative inerente (ca „tehnică” sau competenţă poetică ori metaforică) pentru a-şi regăsi, în actul uman de aspiraţie spirituală, energia poetică originară. Acest proiect se articulează prin propria exponenţializare într-un tip de discurs aparte, de natură estetică, menit să-i actualizeze progresiv toate relaţiile semnice inerte. Aşa încât va „născoci” o cale intermediară de recuperare a sursei sale creative cu însăşi energia acesteia – arta, în speţă ca literatură (al cărei loc privilegiat, la rândul ei, şi-l va statua în raport cu celelalte arte sau activităţi creative, întrucât beneficiază de „materia” deja activă a limbajului propriu-zis), marcând, astfel, două domenii funcţional autonome, dar, prin excelenţă, interdependente.
Marele câştig al unei discuţii pe marginea identităţii între limbaj şi poezie (în contextul hotărâtoarelor deschideri ale lingvisticii integrale şi, mai cu seamă, ale hermeneuticii sensului propuse de lingvistica textului) este, în cele din urmă, acela că, inacceptabilă fiind în domeniul fenomenalităţii, ea pune în temă adevărata dinamică a relaţiei dintre limbaj şi artă (între relativ şi „absolut”), respectiv aceea a unei procesualităţi de identificare a limbajului cu Poezia pe calea artei poetice – dovadă limpede a faptului că limbajul este, în esenţă şi ca proiect, poetic (fiind el însuşi explicat prin Poezie) şi că, pe de altă parte, literatura (poezia, cu deosebire) nu reprezintă nicidecum un simplu discurs cultural facultativ, cât unul necesar şi, tratat cu aplecarea cuvenită, profund revelatoriu în „economia spiritului”.
Note
1 Cf. Eugeniu Coşeriu, Teze despre tema „limbaj şi poezie”, în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1971 / 2009, p. 161-167.
2 Ibidem, p. 165.
3 Eugeniu Coşeriu, Limbajul poetic, Prelegeri şi conferinţe, supliment al „Anuarului de lingvistică şi istorie literară”, XXXIII (1992-1993), 1994, p. 161.
4 Eugeniu Coşeriu, Teze despre tema..., 1971 / 2009, p. 161.
5 „Cultura este obiectivarea istorică a spiritului în forme care durează, în forme care devin tradiţii, devin forme istorice care descriu lumea proprie a omului, universul propriu al omului. Şi ce numim spirit, adică ceea ce se obiectivează în istorie sub formă de cultură? Este activitatea creatoare, este creativitatea însăşi, nu ceva care creează, ci activitatea creatoare ca atare, energeia, acea activitate care este anterioară conceptual oricărui dinamism, oricărei tehnici învăţate sau experimentate. Iar omul creează cultura, este creator, este dotat cu energeia, în măsura în care trece dincolo de ceea ce a învăţat, de ceea ce a câştigat prin experienţă, prin cele două izvoare ale învăţării, anume prin studiu şi experienţă, prin mathesis şi prin empeiria.” (Eugeniu Coşeriu, Deontologia culturii, în Prelegeri şi conferinţe, 1994, p. 173).
6 „Produsul permanent, corolar al modului ontologic specific uman şi al structurilor sale abisale, este «cultura». [...] Cultura o înţelegem ca o dimensiune complementară necesară a modului specific uman de a exista. Cultura ţine de om în mod absolut şi intră constitutiv în definiţia acestuia: «omul este fiinţa metaforizantă»; adică omul este: 1) existenţă în orizontul misterului; 2) care mod atrage după sine inevitabil încercarea revelatoare, adică actul creator de cultură, actul al cărui conţinut e impregnat de categorii abisale. Cu alte cuvinte, omul nu va putea fi lipsit de sfera culturii fără de a înceta să fie «om». Exodul din cultură ar duce la abolirea umanităţii ca regn.” (Lucian Blaga, Cadrul teoretic. Amfibismul conştiinţei, în Artă şi valoare, în Trilogia valorilor III, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 23).
7 „[P]rimul universal, adică creativitatea, nu e caracteristic numai pentru limbaj, ci pentru toate formele culturii, adică pentru toate formele acestei activităţi libere sau culturale a omului. Adică se prezintă creativitatea tot aşa şi în artă, şi în ştiinţă, şi în filozofie. Şi, în acest sens, creativitatea chiar coincide cu libertatea acestor activităţi, libertate – se înţelege – în sens filozofic: o activitate este liberă dacă obiectul ei este infinit, ceea ce înseamnă că nu este dat în prealabil, în mod anticipat, obiectul care trebuie realizat, ci obiectul este infinit, adică mereu dus mai departe, inventat mereu departe. În acest sens, toate activităţile culturale sunt activităţi de creaţie, nu numai limbajul. O activitate este liberă dacă obiectul ei este infinit, ceea ce înseamnă că nu este dat în prealabil, în mod anticipat […], ci mereu dus mai departe, inventat mereu mai departe.” (Eugeniu Coşeriu, Filozofia limbajului, în vol. In memoriam Eugeniu Coşeriu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 73-74). Vezi şi Eugenio Coseriu, Les universaux linguistiques (et les autres), în „Proceedings of the Eleventh International Congress of Linguists”, I, Bologna, 1974, p. 47-73.
8 „[F]uncţia semnificativă trebuie înţeleasă din punctul de vedere al limbajului ca energeia, altfel spus, ca activitate creatoare. De fapt, limbajul nu este, în primul rând, întrebuinţare, ci creaţie de semnificate şi, de aceea, nu este nicio simplă producere de semne materiale pentru semnificaţii deja date, ci este creaţie de conţinut şi expresie în acelaşi timp. Dar creaţia de semnificate este cunoaştere şi unirea lor cu un semnificat sau altul, adică transformarea lor în conţinuturi de «semne», este un mod de a le fixa şi a le face obiective; prin urmare, se poate spune că limbajul ca energeia este, într-un singur act, cunoaştere şi formă de fixare şi obiectivare a cunoaşterii înseşi.” (Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său, în Omul şi limbajul său.., 1968 / 2009, p. 47-48).
9 „Dacă omul este fiinţa care face din sine însăşi o problemă şi care se întreabă asupra propriei sale esenţe, este evident că limbajul trebuie luat în seamă chiar din momentul punerii însăşi a problemei omului, întrucât tocmai limbajul îl determină în primul rând pe omul ca atare şi îl face să apară ca om. [...] Limbajul este, în mod sigur, fundamental pentru înţelegerea umanităţii omului; mai mult: este funcţia prin excelenţă a umanităţii (a lui «a fi om»); dar este doar prima treaptă a umanului şi doar înlesneşte trepte ulterioare, cu care, totuşi, nu se identifică.” (Eugeniu Coşeriu, Limbajul şi înţelegerea existenţială a omului actual, în ibidem, 1967/2009, p. 158-159).
10 „Situarea creativităţii semantice a limbajului şi, în speţă, a «creaţiei metaforice în limbaj», în genul său propriu, al creativităţii culturale, reprezintă, de fapt, aspectul fundamental al abordării integrale în lingvistică şi în metaforologie. Această situare impune, la rândul ei, exigenţa asumării unei platforme epistemologice de natură larg «fenomenologică» şi constituirea unui demers ştiinţific de orientare «hermeneutică», pentru care obiectivul central şi ultim al abordării ştiinţifice nu poate fi altul decît, tocmai, definirea competenţei lingvistic-metaforice ca parte constitutivă a «competenţei culturale».” (Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, în „Dacoromania”, serie nouă, VII-VIII (2002-2003), 2003, p. 56).
11 „Limbajul se poate defini ca primă apariţie – ca naştere – a umanului şi ca deschidere a posibilităţilor proprii omului. De fapt, limbajul este prima înfăţişare a conştiinţei umane ca atare (dat fiind că nu există conştiinţă vidă şi dat fiind că doar prin intermediul obiectivării sale conştiinţa se desprinde pe sine însăşi, recunoscându-se ca altceva decât «lumea») şi, în acelaşi act, prima înţelegere a lumii din partea omului. Ca activitate liberă este, tot aşa, prima manifestare a libertăţii omului. Ca activitate intersubiectivă este baza socialului şi forma fundamentală a istoricităţii omului, motiv pentru care este şi instrument de comunicare şi instrument al vieţii practice. Iar ca înţelegere a lumii este supoziţie şi condiţie a interpretării lumii, adică a gândirii în toate formele sale şi, cu aceasta, a căutării adevărului, care este prerogativă esenţială a omului în univers.” (Eugeniu Coşeriu, Limbajul şi înţelegerea existenţială a omului actual, în op. cit., 1967 / 2009, p. 159). Vom spune că, dinspre orizontul competenţei expresive de natură metaforic-„plasticizantă” (şi, datorită ei, în virtutea bagajului intuitiv pe care îl comportă), se manifestă tendinţa irepresibilă de transgresare a acestuia, de recuperare a unei dimensiuni plenare κατ’ ενέργειαν, de rezolvare a tensiunii dintre subiectul relativ şi cel absolut (printr-o identificare progresivă) în instituirea de lumi „alternative”, a căror configurare, prin activarea resorturilor ultime ale creaţiei (pe palierul ontologic distinct al metaforei transsemnificaţionale), mijloceşte „revelarea” poetică (i.e. mi[s]tică, artistică, filozofică) a sensului prim.
12 Ca deschidere a tuturor posibilităţilor umane (iar nu ca funcţie a uneia sau alteia dintre activităţile determinate), limbajul este întemeietorul. Dacă înţelegerea omului trebuie să pornească de la înţelegerea limbajului (întrucât umanul începe tocmai prin limbaj), trebuie să reţinem că el reprezintă matricea oricărui studiu ulterior în domeniile de manifestare prilejuite de „mutaţia ontologică”. Condiţie sine qua non a cunoaşterii şi creativităţii umane, limbajul astfel înţeles datorită operei, la rândul ei întemeietoare, a lui Eugeniu Coşeriu, deschide orizonturile unor clarificări fundamentale în cercetarea tuturor formelor culturii.
13 Le transferă (împărtăşeşte) „energia” semnificativă pe care, prin intermediul unei competenţe-tehnici (pe cale elocuţională, idiomatică şi expresivă), acestea o pot precipita într-un produs anume.
14 Paradoxal, în contextul mefienţei faţă de definiţii, „lirismul” tentativelor de definire (având în centru convingerea că totul se rezumă la... inefabil) vine, pe undeva, în contradicţie cu certitudinea nemărturisită că poezia „este ceea ce este”...
15 Rămâne de discutat cu alt prilej (şi în toată complexitatea problematicii) de ce s-ar putea afirma că arta, în toate formele ei, este esenţialmente poetică şi, ca atare, tributară creativităţii lingvistice.
16 Se subînţelege, în acest cadru, că, nici în cazul poeziei, nu vorbim despre textele particulare ori măcar despre specia căreia îi aparţin aceste texte, ci trimitem la ipostaza (nu mai puţin teoretică şi ideală) a Poeziei ca „revelare” plenară sau creaţie de lume „absolută”.
17 Eugeniu Coşeriu, Limbajul poetic, în op. cit., 1994, p. 162.
18 Eugen[iu] Coşeriu, Filozofia limbajului, în Prelegeri şi conferinţe, 1994, p. 8.
19 „Discipline teoretice amîndouă, filosofia limbajului şi lingvistica generală se disting aşadar prin obiectul lor de studiu. Pe cînd filosoful îşi pune întrebări precum cele privitoare la originea şi esenţa limbajului uman şi la caracteristicile sale universale, lingvistul încearcă să răspundă la întrebări cum ar fi: ce este o limbă, cum este alcătuită şi cum funcţionează o limbă, de ce şi cum se schimbă limbile etc. Filosofia limbajului este aşadar o disciplină prioritar speculativă, pe cînd lingvistica este una prioritar empirică, în sensul că pleacă de la şi se întoarce întotdeauna la fapte de limbă concrete. Cu alte cuvinte, filosofia limbajului are ca obiectiv formularea unei teorii generale a limbajului uman, pe cînd lingvistica îşi propune formularea unei teorii a limbii.” (Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 13).
20 Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, 2003, p. 61.
21 Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 179.
22 Ibidem, 2006, p. 188.
23 Eugeniu Coşeriu, Creativitate şi tehnică lingvistică. Cele trei niveluri ale limbajului, în Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 247.
24 „Această concepţie cu privire la limbaj a fost numită de Copceag «realismul lingvistic» şi, într-un sens, are dreptate, pentru că e vorba de realitatea însăşi a limbajului, aşa cum se prezintă acestei «ştiinţe originare» pe care o are omul cu privire la sine însuşi. Însă eu, în filozofie, o numesc «idealism», fiindcă cred că numai idealismul este realist şi că toate celelalte forme ale filozofiei [...] sunt realiste numai în măsura în care sunt idealiste. Şi, deci, se pare că toate celelalte forme nu văd realitatea universului şi, mai ales, realitatea omului decât parţial şi, într-un fel, chiar prin anumite devieri de la esenţa lucrurilor şi a omului.” (Eugeniu Coşeriu, Filozofia limbajului, în In memoriam Eugeniu Coşeriu, 2004, p. 69).
25 „Universaliile limbajului trebuie diferenţiate net de universaliile lingvisticii. Universaliile limbajului sunt proprietăţi ale limbajului însuşi, care pot fi stabilite şi identificate de către lingvistică, în timp ce universaliile lingvistice sunt proprietăţi ale lingvisticii, care se justifică doar la acest nivel prin exigenţe de ordin intern ale lingvisticii ca ştiinţă.” (Eugeniu Coşeriu, Universaliile limbajului şi universaliile lingvisticii, în Omul şi limbajul său..., 1974 / 2009, p. 89).
26 Cf., pentru detalii, op. cit, 1974 / 2009, p. 73 şi urm.
27 „Cât priveşte universaliile esenţiale, trebuie insistat în primul rând asupra faptului că acestea se deduc din conceptele înseşi de «limbaj» şi «limbă» – în sensul că sunt elemente constitutive sau consecinţe necesare în mod raţional ale elementelor constitutive ale acestor concepte, şi nu din definiţiile corespunzătoare. O definiţie (dacă este vorba despre o definiţie «reală») este rezultatul analizării conceptului pur, şi nu invers. În plus, definiţiile sunt propoziţii: afirmă ceva referitor la ceva, implică analiză şi sinteză (διαίρεσιν και σύνθεσιν) şi pot, din acest motiv, să fie false, în timp ce noţiunile intuitive pure, neanalizate, nu pot fi false” (Ibidem, 1974 / 2009, p. 78).
28 „Noi înşine considerăm ca trăsături esenţiale ale limbajului semantismul, alteritatea [...], creativitatea şi istoricitatea [...]. Dar, la urma urmei, istoricitatea s-ar putea deduce din alteritate şi din creativitate, aşa cum exterioritatea limbajului (faptul că limbajul se exprimă într-o substanţă) se deduce din semantism şi alteritate” (Ibidem, 1974 / 2009, p. 80).
29 Eugeniu Coşeriu, Filozofia limbajului, în In memoriam Eugeniu Coşeriu, 2004, p. 73-74. Cf. Eugenio Coseriu, Les universaux linguistiques..., 1974, p. 47-73.
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Cf. Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, 2003, p. 56 şi urm.
34 Ibidem, 2003, p. 67.
35 Pe de o parte, datorită unei bogate istorii a gândirii estetice pe marginea acestei forme de artă (căreia i se acordă, aşa cum se întâmplă la Hegel, un statut privilegiat, de altfel), poezia pare să-şi fi dezvăluit toate tainele. Stilistica, teoria şi critica literară par să fi cucerit definitiv domeniul. Pe de altă parte, în ciuda acestor eforturi (întrucât le-a lipsit, pesemne, argumentul „proxim”), poezia rămâne într-un con suspicios de umbră ori de câte ori intră, astăzi, în „competiţie” cu alte discursuri artistice (a căror expresie secundară transfigurează limbajul în medii mai accesibile sau mai puţin „conceptuale”). „Turnul de fildeş” al poeziei – pe care teoreticienii şi, în speţă, criticii literari îl aproximează cu graţie (din postura de „artişti” ai interpretării) – pare să devină cu atât mai inexpugnabil, cu cât, având „instrumentul” limbajului la îndemână, „tot românul” devine, paradoxal, „poet”. În vreme ce faimoasa zicală nu e lipsită de justificare (dacă prin „român” înţelegem omul ca fiinţă culturală creativă prin limbaj, după cum tocmai încercăm să demonstrăm – şi dincolo, poate, de pretenţiile universaliste ale propriei noastre naţii), poezia nu este o artă cu nimic mai „democratică” decât pictura sau muzica. „Instrumentul” acesteia (ca arhetip al tuturor instrumentelor, în ultimă instanţă) reclamă măcar tot atâta înţelegere şi exerciţiu pe cât ar presupune formarea unui absolvent de conservator, bunăoară. „Tehnica” acestuia este, într-adevăr, însăşi tehnica umanului şi, tocmai de aceea, nu ne putem îngădui să-l tratăm „lăutăreşte”.
36 Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, „Revista de filozofie”, XLIV, 1997, nr. 1-2, p. 150-151.
37 Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, 2003, p. 57; 58.
38 Eugeniu Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj, în Omul şi limbajul său...., 1952 / 2009, p. 195.
39 Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu..., 1997, p. 152.
Bibliografie
Lucian Blaga, Artă şi valoare, Trilogia valorilor III, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii, „Revista de filozofie”, XLIV, 1997, nr. 1-2.
Mircea Borcilă, Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei, în „Dacoromania”, serie nouă, VII-VIII (2002-2003), 2003.
Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006.
Eugeniu Coşeriu, Limbajul poetic, în Prelegeri şi conferinţe, supliment al Anuarului de lingvistică şi istorie literară, XXXIII (1992-1993), 1994, p.??
Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală. Cuvânt-înainte de Mircea Borcilă. Traducere de Eugenia Bojoga, Editura ARC, Chişinău, 2000.
Eugeniu Coşeriu, In memoriam Eugeniu Coşeriu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.
Eugeniu Coşeriu, Creaţia metaforică în limbaj. Traducere de Eugenia Bojoga. Antologie, argument şi note de Dorel Fînaru, în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1952 / 2009, p. 167-197.
Eugeniu Coşeriu, Limbajul şi înţelegerea existenţială a omului actual. Traducere de Mihaela Pohoaţă, Ramona Pohoaţă şi Dorel Fînaru, în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1967 / 2009, p. 135-160.
Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Versiune comparativ-cumulativă de Dorel Fînaru, în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1968 / 2009, p. 36-53.
Eugeniu Coşeriu, Teze despre tema „limbaj şi poezie”. Traducere de Dorel Fînaru cu colaborarea autorului, în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1971 / 2009, p. 161-166.
Eugeniu Coşeriu, Universaliile limbajului şi universaliile lingvistice. Versiune comparativ-cumulativă de Lavinia Seiciuc, în Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1974 / 2009, p. 73-111.
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005.