Goticul în artă, literatură, muzică
Pentru tiparArta gotică a apărut în Franţa, în prima jumătate a secolului al XII-lea, şi s-a răspândit în vestul Europei (Anglia, Flandra, Spania) şi centrul Europei (ţările germanice, Cehia, Polonia). În România, arta gotică a pătruns prin secolele XIII-XIV, mai ales în Transilvania (prin monumente) şi Moldova (elemente decorative). Parisul este focarul principal al artei gotice, de unde strălucirea sa se propagă în întreaga Europă.
Numit şi „stilul arcului ascuţit”, stilul gotic se naşte din arta romanică sub influenţa Cruciadelor, a scolasticii şi a misticismului religios.
Termenul „gotic” a fost introdus de celebrul arhitect şi istoric de artă italian Giorgio Vasari, biograful celor mai renumiţi arhitecţi, pictori şi sculptori italieni, în anul 1550, care făcea aluzie la tribul germanic al goţilor, pentru a defini o cultură de nivel inferior, o subcultură, cu alte cuvinte, „barbară”: „aceşti Goti, aceşti barbari care nu cunoşteau nimic din tradiţia adevărată şi-au creat un stil al lor, care se rezumă la un haos de săgeţi, turnuleţe, ornamente caraghioase şi adaosuri de prisos, din care frumuseţea clasică, simplă este cu totul înlăturată”1.
Dezvoltarea artei gotice este strâns legată de cea a societăţii feudale, de înflorirea şi dezvoltarea oraşelor, ce se întreceau între ele prin construirea de monumente cât mai grandioase. Şi să nu uităm că goticul evoluează într-o societate de tip catolic, în care credinţa are un rol important, ceea ce duce la construirea de numeroase biserici şi catedrale.
Gloria stilului gotic sunt catedralele, dar stilul gotic se regăseşte şi în construcţii civile şi militare, în palate comunale, în primării şi palate de justiţie.
În catedrale sunt concentrate aproape toate ramurile artei: sculptură, pictură, artele decorative, mobilier, vitralii, textile.
Despre catedrala gotică s-a spus că ar fi asemenea unei „Biblii în piatră” sau unei „Istorii a lumii”, deoarece multitudinea de personaje pare să ilustreze atât teme inspirate din biblie, cât şi aspecte contemporane, inspirate din viaţa trăită de artişti.
Stilul gotic este caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte şi zvelte, prin arcuri butante şi bolţi ogivale, prin contraforturi şi vitralii.
Aparent fragile, edificiile gotice sunt foarte rezistente prin scheletul ferm al clădirii mai mult decât prin masivitatea pereţilor. Interiorul este prevăzut cu stâlpi înalţi şi puternici, ce dau impresia de eleganţă sobră. Prin turnurile lor avântate şi portalurile splendide, catedralele gotice fac, privite din exterior, o impresie deosebită, însă mai puternic impresionează prin interiorul lor, prin spaţiul aerian, imaterial, în care ochiul privitorului nu întâlneşte forme masive.
În ceea ce priveşte volumul şi înălţimea, catedralele gotice le depăşesc cu mult pe cele mai mari catedrale romanice: „privirea nu se loveşte de forme masive aflate în penumbră, ci îmbrăţişează dintr-odată întregul spaţiu. (...) În catedrala gotică, toate elementele se află în diferite corelaţii: arcurile nu reunesc numai sprijinele, ci iau parte şi la tendinţa ascendentă dominantă şi încadrează cele mai felurite perspective (...) În felul cum a fost concepută construcţia arcadei se oglindeşte intenţia din ce în ce mai accentuată a culturii medievale de a ţine seamă de factorii psihologici în vederea realizării ţelurilor ei ideologice”2.
Amintim catedralele din Franţa (Paris, Reims, Rouen, Chartres, Amiens), din Spania (Burgos), din Anglia (Worcester, Wells), din Germania (Köln, Bamberg).
În Franţa, stilul gotic a cunoscut trei etape: gotic lanceolat, gotic radiant şi gotic flamboiant.
Prima etapă a goticului, stilul lanceolat, a avut drept caracteristică prezenţa turlelor-clopotniţă, în formă de lance. Ascuţite, înalte, acestea dădeau impresia generală a sensului ascensional şi asigurau caracterul de desfăşurare pe verticală a edificiului. Exemple: catedrala din Chartres, Saint Denis din Paris.
Stilul radiant (rayonnant) este caracterizat prin razele care pleacă de la ferestrele sub formă de rozetă. Catedrala Notre-Dame din Paris (construită între 1163 şi 1245, restaurată în secolul XIV) este considerată monumentul clasic al stilului gotic, capodopera goticului radiant. Toate reperele dimensionale respectă corespondenţele geometrice ce converg spre centrul compoziţional al structurii (rozeta).
Stilului flamboaiant îi este caracteristică bolta cu ogive în care arcele se pierd direct în stâlp fără să se sprijine pe un capitel. Este o abundenţă a decorării faţadelor cu sculpturi în relief şi ronde-bosse, o adevărată dantelărie de piatră, dominarea golului asupra plinului faţadelor şi acoperirea golului cu vitralii. Exemple: catedralele din Amiens, din Reims sau catedrala Westminster din Anglia.
În Germania, goticul pătrunde mai târziu, influenţat de monumentele franceze. A existat o preferinţă pentru goticul lanceolat, cu turnuri-clopotniţe foarte ascuţite. Cele mai cunoscute monumente gotice sunt domurile din Köln, Regensburg, Nürnberg şi Bamberg.
În Anglia se dezvoltă un stil gotic propriu, caracteristică fiindu-i masivitatea monumentelor. Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din Canterbury, Wells, Lincoln şi Salisbury.
În Spania, influenţa stilului gotic francez apare la catedralele din Burgos şi Toledo.
În Italia, goticul pătrunde mult mai târziu, această ţară rămânând refractară în acest sens, datorită influenţelor puternice bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic este domul din Milano, construit pe parcursul a cinci secole. În schimb, în Italia, se găsesc admirabile monumente gotice în arhitectura civilă, printre cele mai cunoscute fiind Palatul Dogilor din Veneţia şi admirabilul castel Ca d’Oro (Casa de aur) din Veneţia.
În România, arta gotică a pătruns în secolele XIII-XIV în Transilvania şi se regăseşte în Biserica Sf. Bartolomeu şi Biserica Neagră din Braşov, în Catedrala Sf. Mihail din Cluj, Castelul de la Bran, Castelul Corvinilor etc. Elemente specifice oraşelor gotice se remarcă şi în arhitectura civilă din oraşele transilvănene Braşov, Sibiu, Sighişoara, prin modul de grupare a cartierelor, prin amenajarea pieţelor publice, prin traseele străzilor etc.
Monumentele gotice impresionează prin înălţimea lor, prin solemnitate, prin verticalitatea zidurilor şi a turnurilor, ce se avântă spre cer, prin estetica vitraliilor, ce fac ca lumina să pătrundă, la toate orele zilei, în mod feeric, iar vălul luminos multicolor îmbie spre meditaţie.
Sculptura gotică este reprezentată prin statui-coloane pe faţadele bisericilor, înfăţişând siluete de regi şi profeţi, şi se caracterizează prin umanizarea personajelor (prezentându-le câteodată în timpul unei convorbiri, pentru a le da o mai mare aparenţă de realitate), iar arta statuară se defineşte prin simplitate expresivă, eleganţă şi zvelteţe. Ea s-a manifestat ca o funcţie ornamentală a catedralelor şi, în special, a portalurilor.
„Secolele XIV-XV aduc o serie de schimbări în ceea ce priveşte modul de alegere şi tratare a temelor, pe fondul calamităţilor (Ciuma Neagră, Războiul de 100 de ani) şi al propagării curentelor mistice; accentul cade acum pe descrierea spectacolelor suferinţelor lumii, înmulţindu-se scenele care redau patimile Mântuitorului, sau unele scene macabre. Pe de altă parte, aceste schimbări aduc o mai mare naturaleţe şi o mai profundă coborâre în aspectele mai direct sentimentale de umanitate. De asemenea se înmulţesc redările de scene cotidiene, de obicei ca teme de zodiac.”3
În ceea ce priveşte pictura, aceasta rămâne subordonată arhitecturii până în secolul XV. Faptul că arhitectura gotică a redus suprafeţele plane ale pereţilor, pictura va fi în mare parte eliminată, locul ei fiind luat de vitralii, acestea fiind „creaţia extraordinară a Evului Mediu”4. Totuşi, ansambluri picturale originale au fost realizate de Simone Martini, Matteo Giovanni da Viterbo, Cinabue, Cavallini şi Giotto di Bondone(magnificul ansamblu de fresce din Capella Scrovegnidin Padova – capodoperă a picturii din secolul XIV italian şi european).
În literatură, goticul s-a manifestat prin „romanul ororilor” sau „romanul negru” şi a fost cultivat de scriitorii englezi (H. Walpole, Clara Reeve, Ann Radcliffe, G. M. Lewis, Ch. R. Maturin, Charlotte Brontë), în a doua jumătate a secolului XVIII şi începutul secolului XIX, ca o reacţie împotriva iluminismului. De-a lungul evoluţiei literaturii gotice, un rol semnificativ au jucat E. A. Poe, Lovecraft, Hoffman, Daphne du Maurier, Baudelaire.
Literatura gotică, denumită uneori şi „horror gotic”, se crede că a fost inventată de scriitorul englez Horace Walpole, în romanul The Castle of Otranto (Castelul din Otranto), apărut în 1764.
Romanul gotic cultivă o atmosferă apăsătoare şi morbidă, definită de prezenţa ruinelor, a castelelor bântuite de stafii şi a peisajelor înspăimântătoare şi stranii. Nu lipsesc elementele de magie şi de supranatural, iar unul dintre motivele des întâlnite în literatura de acest gen îl reprezintă mitul vampirului. Ulterior, din gotic au derivat thrillerul şi literatura paranormală. Scriitorul englez Brian Aldiss consideră că literatura science-fiction reprezintă o proiectare în viitor a genului gotic, având în vedere teme precum invenţiile uimitoare cu monştri extratereştri, efectuate de savanţi excentrici sau nebuni.
În muzică, mişcarea Goth a apărut la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, în Anglia, şi s-a răspândit în diferite forme în Europa şi în Statele Unite ale Americii. Această mişcare îşi are rădăcinile în mişcările muzicale punk şi new wave, la care s-au adăugat elemente din romanele gotice şi din filmele expresioniste germane.
Mişcarea Goth se caracterizează, mai ales, printr-un stil sobru spre macabru, estetica vestimentaţiei fiind bazată pe culori întunecate la care se adaugă accesorii şi elemente mistice, provocatoare. Ea se manifestă îndeosebi către periferia societăţii şi este uneori asemuită cu satanismul, deşi nu are nicio legătură cu acesta sau cu vreun cult religios. Membrii gotici abuzează de simbolurile religioase, mai ales a celor iudeo-creştine, cum ar fi crucifixuri, Steaua lui David etc.
Cu toate că a fost dispreţuit şi batjocorit de Renaştere, goticul a constituit o perioadă de avânt pentru umanitate. Arta gotică a dat lumii capodopere comparabile cu cele mai mari creaţii ale geniului uman. Epoca artei gotice a fost supusă, de-a lungul istoriei artelor, unor aprige şi vehemente contestări, dar a şi beneficiat de elogii entuziaste. Pentru arhitectul francez Eugène Viollet-le-Duc, renumit pentru restaurarea edificiilor medievale, goticul era „singura arhitectură originală care a apărut în lume după antichitate”5.
Goticul a creat însă sentimente fără de care arta Renaşterii ar fi de neconceput, maeştrii goticului fiind primii care, după secole, au reuşit să (re)demonstreze în mod conştient că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, aşa cum spunea filozoful grec Protagoras.
Note
1 Apud Willem Van Loon, Istoria artei, Editura Snagov, Bucureşti, 2001, p. 204.
2 Mihail Alpatov, Istoria artei. Arta veche şi a Evului Mediu, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, p. 348.
3 Constantin Suter, Istoria artelor plastice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 177.
4 Henri Focillon, Arta Occidentului. Evul Mediu gotic, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 106.
5 Apud Vasile Drăguţ, Arta gotică în România,Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 5.
Bibliografie
1. Vasile Drăguţ, Arta gotică în România,Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.
2. Willem Van Loon, Istoria artei, Editura Snagov, Bucureşti, 2001.
3. Mihail Alpatov, Istoria artei. Arta veche şi a Evului Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1962.
4. Constantin Suter, Istoria artelor plastice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
5. Henri Focillon, Arta Occidentului. Evul Mediu gotic, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.