Aspecte ale analizei contrastive din perspectiva lingvisticii cognitive şi funcţionale
Pentru tiparÎn ştiinţa despre limbă la etapa actuală se disting câteva direcţii fundamentale, dintre care se cuvine să menţionăm lingvistica funcţională şi cea cognitivă. Savanţii funcţionalişti definesc limba ca un sistem funcţional al mijloacelor de expresie, al cărui mecanism are menirea „să realizeze anumite finalităţi şi intenţii umane – atât în sfera cunoaşterii realităţii şi a descrierii acesteia, cât şi în actele comunicative, în interacţiunea socială prin intermediul limbii” [1, p.217].
Dată fiind interpretarea diferită a noţiunilor funcţie, funcţionalism şi a funcţiilor principale ale limbii – comunicativă şi cognitivă (gnoseologică), au apărut disensiuni în abordarea problemelor axate pe conceptele în cauză şi numeroase şcoli lingvistice de factură funcţională [2, p. 26-136], [3, p. 46-89]. În această privinţă, pot fi amintite atât şcolile funcţionale mai vechi – şcoala funcţională geneveză (Ch. Bally, H. Frei, A. Sechehaye), funcţionalismul praghez (V. Mathesius, B. Trnka, V. Scalicka ş.a.), funcţionalismul francez (A. Martinet, M. Cohen, M. Mamoudian), cercul londonez (J. Lyons, R. Robins), şcoala funcţională rusă (V. Iarţeva, Iu. Stepanov, V. A. Bondarko, G. A. Zolotova) ş.a., cât şi orientările recente – semantica generativă (W. Chafe, Ch. Fillmore), gramatica cognitivă (J. Lacoffe), analiza discursului (W. Chafe) ş.a.
Cele indicate sugerează multiple tangenţe între funcţionalism şi lingvistica cognitivă, cu implicaţii în cercetarea contrastivă a diverselor idiomuri, ceea ne va preocupa în articolul de faţă.
Analiza funcţională cuprinde variate obiective, fiind tălmăcită fie ca o completare a analizei formale, fie ca un domeniu în care factorii discursivi au preponderenţă şi determină, în ansamblu, gramatica. În lingvistica rusă, s-a impus concepţia promovată de către V. A. Bondarko şi adepţii acestuia, care examinează funcţionarea unităţilor de limbă, apte a exterioriza conţinutul de idei.
În baza principiilor semasiologic („de la formă la funcţie”) şi onomasiologic („de la funcţie la formă”), sunt studiate fenomene de limbă de la diferite niveluri, reunite în baza funcţiilor semantice comune, iar structura gramaticală este privită ca un ansamblu de câmpuri funcţional-semantice. După cum susţine V. A. Bondarko, într-o asemenea analiză, „factorul funcţional nu i se contrapune celui semantic”, funcţiile semantice realizându-se în enunţ [4, p. 8].
Potrivit concepţiei acestui savant, în gramatica funcţională sunt descrise, mai întâi de toate, categoriile semantice, redate cu ajutorul mijloacelor gramaticale ale limbii respective, alături de cele lexicale şi contextuale. Sunt explicate legităţile şi regulile de funcţionare a formelor gramaticale şi a construcţiilor ce exprimă conţinutul unui enunţ şi interacţionează cu unităţile de la diferite niveluri ale limbii [5].
În legătură cu cele relatate, este de amintit că planul semantic al limbilor este investigat în numeroase discipline ale lingvisticii, inclusiv în lucrările cu tentă funcţionalistă, în lucrările ce ţin de lingvistica cognitivă şi cea contrastivă. Astfel, obiectul de studiu al lingvisticii cognitive îl constituie limba ca instrument de cunoaştere, orientat spre codarea şi transformarea informaţiei. Finalităţile scontate vizează raportul dintre limbă şi conştiinţă, conceptualizarea şi disocierea lumii înconjurătoare prin intermediul limbii în procesul cunoaşterii, aptitudinile cognitive umane în raport cu limba etc. Sunt dezvăluite structurile cognitive şi procesele în care este implicat homo loquens, distingându-se baza mentală a înţelegerii şi producerii vorbirii, când cunoaşterea lingvistică contribuie la prelucrarea informaţiei [6, с. 53].
Din perspectiva semnalată, este explicat minuţios modul în care funcţionează sistemul lingvistic, sunt explorate principiile cognitive ale modelării lingvistice a realităţii [7, p. 23]. Savanţii contemporani promovează ideea despre sinteza raţională a două paradigme ştiinţifice ale contemporaneităţii – cognitivă şi comunicativă. Din acest punct de vedere, analiza discursivă, definită in extenso, se referă la activitatea comunicativă umană şi denotă similitudini cu obiectivele cercetării cognitive, cea din urmă fiind apropiată de orientarea funcţională. Însăşi „producţia discursivă” este apreciată drept un proces de cunoaştere [8, p. 75] în care se îmbină competenţele lingvistice şi cele cognitive. Departe de a neglija postulatul chomskyan despre limbă în calitate de mecanism generativ, lingvistica cognitivă înglobează competenţele elocuţionale umane, chiar dacă i se reproşează, uneori nejustificat, faptul că „ea neagă existenţa unei facultăţi specifice a limbajului ce ar sta la originea unui mod de reprezentare autonomă şi doreşte, dimpotrivă, să lege limbajul de gândirea umană luată în totalitatea ei” [9, p. 214].
În legătură cu principiile enunţate, o importanţă deosebită are problema corelaţiei dintre limbă şi gândire, a interdependenţei fenomenelor nominalizate şi a categoriilor ce le aparţin [10]. Gândirea este interpretată drept un continuu proces generator de idei, întemeiat pe prelucrarea şi transformarea informaţiei obţinute pe diverse căi, iar limba este înfăţişată drept un instrument, un sistem de comunicare, revenindu-i rolul de a disocia fluxul informaţional şi a-l reprezenta prin intermediul unor entităţi informaţionale ce au un volum şi conţinut diferit.
Studiul contrastiv demonstrează variate posibilităţi de exteriorizare a semnificaţiilor cognitive şi a funcţiilor comunicative similare. Astfel, aspectul comun al idiomurilor, manifestat prin varietate, constituie axa studiilor contrastive. Funcţiile fundamentale ale limbii fiind cea comunicativă şi gnoseologică, devine posibilă îmbinarea a două viziuni – cognitivă şi funcţională – atât asupra limbajului, în ansamblu, cât şi asupra unor limbi aparte, examinate în plan contrastiv.
Analiza contrastivă elucidează divergenţele, pornind de la fenomenele asemănătoare cunoscute deja, iar investigaţia confruntativă reflectă, în primul rând, gradul de omogenitate structurală şi funcţională a fenomenelor comparate, ceea ce permite a releva eterogenitatea [11, p. 6-10]. Este vorba, de fapt, despre un compartiment comun, de factură confruntativ-contrastivă, fundamentat pe premise de ordin practic. Spre exemplu, contactele dintre limbi pun pe prim plan nevoia de a asimila idiomuri nematerne, ceea ce scoate în vileag importanţa ameliorării metodelor de predare. Caracterul empiric al descrierii confruntativ-contrastive oferă avantajul de a evidenţia asemănările proiectate pe fundalul diferenţelor, de a pune în lumină multiple posibilităţi de redare, în numeroase idiomuri, a semnificaţiilor şi a funcţiilor comunicative comune [12].
Este eficientă confruntarea bilaterală a limbilor, bunăoară a limbii materne cu cea străină şi viceversa, dar şi cea unilaterală, delimitându-se analiza bicontrastivă a două limbi şi analiza pluricontrastivă, folosită în cazul mai multor limbi comparate [13, p. 367-369].
În unele lucrări de specialitate, planul semantic al limbilor este interpretat drept un tertium comparationis, ce face posibilă confruntarea. Diverse limbi ar putea fi descrise din perspectivă confruntativ-contrastivă în temeiul unui metalimbaj, al unui aparat „formal unitar comun”, care asigură transcodajul unui sistem lingvistic într-un alt sistem şi relevă structurarea internă a fiecărei limbi şi regulile acesteia. Urmează să fie investigate structura limbii, în ansamblu, sau un grup de forme gramaticale. Iată de ce sunt utile schemele ce cuprind conceptele fundamentale care îşi află o realizare diferită în diverse idiomuri. Deşi identitatea structurală nu este exclusă, se atestă mai frecvent deosebirile parţiale când fenomenele studiate posedă un element comun, între ele existând şi unele diferenţe. În acest sens, transcodajul „nu afectează numai cele două unităţi pentru care se stabileşte echivalenţa, ci întreg sistemul de relaţii şi reţeaua de combinaţii în care intră aceste unităţi echivalente” [14, p. 366].
La aplicarea analizei confruntativ-contrastive, sunt luate în consideraţie opoziţiile sistemice în limbile cercetate, şi nu fenomenele disparate. Sunt pertinente conceptele de echivalenţă, mai cu seamă cea semantică (heteronimia), şi model. Noţiunea de echivalenţă semnifică transformarea unui model în altul, echivalent celui dintâi; orice posibilitate de a înlocui o structură prin alta, similară semantic, gramatical şi funcţional, se consideră drept un rezultat al echivalenţei [15, p. 3-6]. Conceptul model este definit drept un sistem de reguli substituibile reciproc, ce îndeplinesc o anumită funcţie categorială.
Caracterul sistemic al limbii prevede gruparea şi inventarierea mijloacelor de care dispune aceasta în serii de fenomene corelate. Astfel, sistemul cazual, paradigmele de conjugare, clasele părţilor de vorbire ş.a. alcătuiesc, în ansamblu, modelul structural al limbii, disociabil în subsisteme. O asemenea analiză facilitează descrierea particularităţilor unui idiom concret, dar şi a similitudinilor şi a deosebirilor în raport cu alte limbi, demonstrând cu prisosinţă cât de inadecvată ar fi extrapolarea categoriilor unei limbi într-un alt idiom în care acestea nu apar sau ocupă o poziţie periferică.
În legătură cu cele notate, suscită interes sinonimia lexicală şi gramaticală, ce se manifestă pregnant în diferite limbi. Se preconizează un anumit tip de relaţii semantice între unităţile limbii, relevându-se coincidenţa parţială sau totală a sensurilor acestora. Examinată prin prismă semiotică, sinonimia este o consecinţă a asimetriei celor două planuri ale semnului lingvistic – al conţinutului şi al expresiei, când unuia şi aceluiaşi semnificat îi pot corespunde mai mulţi semnificanţi şi invers, când unul şi acelaşi semnificant corelează cu mai mulţi semnificaţi [16]. Relaţiile de sinonimie, condiţionate de dualismul asimetric al semnului lingvistic şi de raportul neunivoc între semnificant şi semnificat, confirmă tendinţa locutorilor de a exterioriza un anumit conţinut printr-o multitudine de semne lingvistice.
Problema sinonimiei gramaticale este discutată controversat în gramatica limbilor română, franceză, rusă ş.a., lipsind criterii unice de demarcare a sinonimelor gramaticale şi de inventariere a paradigmelor respective. În lingvistica românească, diverse faţete ale fenomenului în cauză sunt abordate judicios de către lingviştii M. Avram, Gh. Poalelungi, E. Dănilă, L. Hoarţă-Lăzărescu ş.a. Ţinând cont de tendinţele evolutive ale limbii, sinonimia morfologică sugerează ideea redundanţei, dată fiind varietatea mărcilor pentru aceeaşi categorie gramaticală [17, p. 20]. S-ar putea invoca exemple în care aceluiaşi radical i se pot raporta mai multe flective dotate cu aceeaşi informaţie categorială: voi face / o să fac / am să fac; aş cânta / cântare-aş ş.a.
Pe criterii asemănătoare sunt fundamentate sinonimia funcţionalăşiechivalenţa funcţională, uneori delimitate, alteori confundate de către specialiştii în materie. Este cazul să indicăm câteva tangenţe între ele: conţinutul lexical comun, identitatea funcţională, capacitatea de a comuta în aceleaşi poziţii sintactice ş.a. [18, p. 122-123].
Spre exemplu, în numeroase limbi construcţiile cu moduri nepersonale funcţionează în calitate de sinonime funcţionale ale subordonatelor (completive, condiţionale, finale etc.), însă sfera de utilizare şi frecvenţa lor diferă considerabil. Nu coincid nici anturajele în care este realizabilă înlocuirea sinonimelor menţionate. Comparând situaţia în limbile română, franceză ş.a., remarcăm cazurile de echivalenţăparţială (heteronimie), modele izomorfe, alături demodelele alomorfe, folosite ca echivalentele funcţionale ale subordonatelor la nivelul frazei. Se ştie că o serie de construcţii participiale, gerunziale, infinitivale şi supinale sunt capabile a exprima variate raporturi sintactice. Modurile nepersonale – infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul – apar în calitate de centre predicative ale unor propoziţii atunci când îşi au subiectul lor propriu.
În construcţiile ce inserează moduri nepersonale demarcăm două centre predicative: verbul regent ce-şi are subiectul său gramatical şi infinitivul asociat cu un subiect logic în acuzativ sau dativ. În ambianţa dată, interacţionează două subiecte, unul dintre care indică înfăptuirea acţiunii de către celălalt subiect. Sunt concludente exemplele:
„Această reîntoarcere de bună voie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sânt sclave din născare...” (V. Alecsandri, p. 190) / m-a făcut să cuget; „Ca s-o facă a odihni măcar cât de cât, administraţia a rugat-o...” (I. Druţă, 227) / s-o facă să se odihnească.
În idiomul comparat construcţiile infinitivale sunt întrebuinţate frecvent, pretându-se substituirii, în unele anturaje, prin subordonate ce conţin subjonctivul:„Ne lui demandez pas de comprendre la guerre!” (R. Rolland, p. 77) / Ne lui demandez qu’il comprenne la guerre.
În îmbinare cu verbele regente cu sens iussiv, hortativ, permissiv ş.a., construcţiilor infinitivale din franceză le pot corespunde subordonatele conjunctivale în română: „Mai grav este... că opreşti pe oameni să execute poruncile mele” (L. Rebreanu, 95); „...tu commences à saper mon autorité et que tu empêches les gens d’exécuter mes ordres” (L. Rebreanu, p. 128).
Unii savanţi înfăţişează sinonimia funcţională drept o expresie a variaţiei lingvistice de pe poziţiile gramaticii funcţionale şi a teoriei nominării; astfel, mecanismul identificării sinonimelor gramaticale i se circumscrie lingvisticii cognitive. Lingvista T. Sorokina evidenţiază trei niveluri ce reflectă corelaţia dintre structurile lingvistice şi cele cognitive:
a) nivelul conceptual sau cognitiv;
b) nivelul intermediar semantic de profunzime (propoziţional);
c) nivelul de suprafaţă ce dezvăluie sensul expresiilor lingvistice concrete.
Mecanismul de trecere de la un nivel la altul este interpretat în felul următor: la nivel cognitiv, totalitatea de sensuri indispensabile în procesul activităţii mentale umane, ce dezvăluie experienţa de viaţă a indivizilor vorbitori, rămâne nedisociată, similară unui „ansamblu de concepte sau de reprezentări mentale lingvistice sau imaginative”.
La nivelul semantic de profunzime, este iniţiată dezmembrarea sensului: reprezentările mentale iau forma unor propoziţii (enunţuri) ale căror componente sunt dotate cu înţeles.
La nivelul superior, de suprafaţă, se stabilesc anumite legături şi relaţii între componentele propoziţiei, actualizate ulterior în enunţ. În acest proces, limba funcţionează drept un mecanism ce asigură verbalizarea / obiectivizarea sensului şi ca un instrument de realizare a scopului scontat[19].
Concepţia în cauză se sprijină pe analiza atât a perceperii, cât şi a generării vorbirii. Cea dintâi abordare presupune relevarea funcţiilor semantice ale fenomenelor investigate, pe când din perspectiva generării vorbirii, sunt urmărite procesele ce însoţesc trecerea de la nivelul propoziţional - semantic la nivelul enunţării extralingvistice.
Din cele relatate se desprind următoarele concluzii:
1. Între funcţionalism, lingvistica cognitivă şi cea contrastivă există multiple tangenţe, domeniile respective cercetând planul semantic al limbilor din diferite puncte de vedere. În gramatica funcţională sunt studiate fenomene de limbă ce aparţin mai multor niveluri, reunite în baza funcţiilor semantice comune, iar structura gramaticală este privită ca un ansamblu de câmpuri funcţional-semantice.
2. În lingvistica cognitivă limba este apreciată ca un instrument de cunoaştere, ce serveşte pentru codarea şi transformarea informaţiei. Sunt abordate probleme majore: raportul dintre limbă şi conştiinţă, principiile cognitive ale modelării lingvistice a realităţii ş.a.
3. Se preconizează ideea despre sinteza a două paradigme ştiinţifice ale contemporaneităţii – cognitivă şi comunicativă. Din acest punct de vedere, analiza discursivă se referă la activitatea comunicativă umană şi denotă similitudini cu obiectivele cercetării cognitive, cea din urmă fiind apropiată de orientarea funcţională.
4. Cercetarea contrastivă relevă posibilităţile de exteriorizare a semnificaţiilor cognitive şi a funcţiilor comunicative comune. Astfel, aspectul comun al idiomurilor, manifestat prin varietate, constituie axa studiilor contrastive. Funcţiile fundamentale ale limbii fiind cea comunicativă şi gnoseologică, devine posibilă îmbinarea a două viziuni – cognitivă şi funcţională – atât asupra limbajului, în ansamblu, cât şi asupra unor limbi aparte, examinate în plan contrastiv.
5. Probleme controversate de gramatică, de exemplu sinonimia gramaticală în raport cu sinonimia funcţională şi echivalenţa funcţională, pot fi investigate în plan contrastiv, reliefându-se aspectele funcţional şi cognitiv ale acestora. Interpretarea sinonimiei gramaticale prin prisma varierii lingvistice oferă prilejul de a descrie laturile cognitive ale funcţionării limbii, în legătură cu alegerea mijloacelor lingvistice adecvate în procesul de generare a vorbirii.
Bibliografie
1. Елена Самуиловна Кубрякова (1995): Эволюция лингвистических идей во второй половине 20 века. În: Язык и наука конца 20 века, Москва, Институт языкознания РАН, с. 144-238.
2. Валерий Закиевич Демьянков (2000): Функционализм в зарубежной лингвистике конца 20 в. În: Дискурс, речь, речевая деятельность: Функциональные и структурные аспекты, Москва, ИНИОН, с. 26-136.
3. Constantin Frâncu (1997): Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Demiurg, Iaşi.
4. Александр Владимирович Бондарко (1987): Введение. Основания функциональной грамматики. În: Теория функциональной грамматики: Введение. Аспектуальность. Временная локализованность. Таксис / Отв. редактор А. В. Бондарко, Наука, Ленинград, с. 5-39.
5. Александр Владимирович Бондарко (2002): Теория значения в системе функциональной грамматики: На материале русского языка, Москва, Языки славянской культуры, 736 с.
6. Елена Самуиловна Кубрякова и др. (1996): Краткий словарь когнитивных терминов, МГУ, Москва.
7. Фёдор Михайлович Березин (2000): Лингвистические исследования в конце ХХ века. Сборник обзоров, ИНИОН, Москва.
8. Cristian Radu (2011): Discursul – proces cognitiv şi spaţiu al interacţiunii subiective. În: „Revista transilvană de Ştiinţe ale Comunicării”, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1 (12), p. 72-82.
9. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer (1996): Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti.
10. Emile Benveniste (2000): Categorii de gândire şi categorii de limbă. În: Probleme de lingvistică generală, Bucureşti.
11. Владимир Григорьевич Гак, О контрастивной лингвистике. În: Новое в зарубежной лингвистике, Выпуск ХХV, Контрастивная лингвистика, Москва, 1989, с. 5-17.
12. P. Ружичка (1974): Соображения о теоретическом и методологическом обосновании сопоставительной грамматики. În: „Русский язык за рубежом”, Москва, nr. 4.
13. Theodora Cristea (1981): Heteronime sau echivalenţă semantică. În: Lingvistica modernă în texte / Red. resp.: Maria Iliescu, Lucia Wald, Bucureşti.
14. Theodora Cristea (1981): Analiza contrastivă – realizări şi perspective. În: Lingvistica modernă în texte, Bucureşti.
15. Татьяна Николаевна Свешникова (1987): Глагольные и именные конструкции, эквивалентные конъюнктивным, в современном румынском языке, Aвтореферат кандидатской диссeртации, Москва, 23 с.
16. Сергей Карцевский (1965): Об асимметричном дуализме языкового знака, Звегинцев В. А., История языкознания XIX-XX вв. в очерках и извлечениях, часть 2, Москва.
17. Elena Dănilă (2006): Probleme de sinonimie morfologică în limba română. În: „Philologica Jassyensia”, an. II, nr. 2, p. 17-24.
18. Galina Păduraru, Emilia Oglindă (2010): Elemente de morfosintaxă contrastivă (suport didactic), Chişinău, CEP USM.
19. Татьяна Сергеевна Сорокина (2003): Функционально-когнитивные основания теории грамматической синонимии в английском языке, Диссертация доктора филологических наук, Москва.