Jack London: aventura scriiturii autentice
Pentru tiparDacă aventura ar purta un alt nume, acesta ar fi Jack London. Fiu natural al unui astrolog ambulant, William Mike Chaney, care şi-a contestat paternitatea, şi al unei spiritiste, Ann Wellman, copil adoptiv al unui tâmplar cu care s-a recăsătorit mama sa când fiul avea numai un an, crescut de o doică negresă, obişnuit de mic cu munca fizică, Jack London (pe numele său adevărat John Griffith Chaney) îşi croieşte destinul din chiar esenţa aventurii.
Născut la 12 ianuarie 1876 la San Francisco, Jack London, asemenea eroilor romanelor sale de aventură, va explora spaţii geografice dintre cele mai contradictorii. Copilăria se consumă între ferma californiană, unde îngrijeşte de albine, şi Oakland, unde de la vârsta de doar zece ani vinde ziare în stradă, lucrează la o fabrică de conserve, spală geamuri. Câțiva ani mai târziu îşi petrece timpul liber cutreierând Golful San Francisco cu o barcă uşoară, asemenea unui veritabil Robinson Crusoe. Acelaşi spirit de aventură îl determină la 16 ani să se alăture unei cete de răufamaţi împreună cu care sfidează toate convenţiile şi constrângerile posibile. În calitatea sa de „rege al piraţilor stridiei” brăzdează largul, jefuind bărcile de pescari, după care, în 1893, se angajează ca marinar pe un vas de vânătoare de foci care se îndrepta spre coastele Japoniei. A navigat astfel pe Oceanul Pacific, înfruntând furtuni cumplite şi pericolul uriaşilor gheţari plutitori în mările nordului. Nutrită din aceste experienţe este prima sa povestire – Taifun în largul coastei Japoniei.
În ideea unei stabilităţi materiale, se înscrie la un curs de electromecanici, însă îl abandonează la puţin timp şi începe a colinda ţara, raliindu-se „armatei de şomeri”, care se îndrepta spre Washington pentru a-şi revendica drepturile. Se desparte apoi de grup şi porneşte spre New York, străbătând estul şi vestul Statelor Unite, ajungând la graniţa cu Canada şi petrecând, în cele din urmă, 30 de zile la închisoarea de la Niagara Falls, fiind acuzat de vagabondaj.
După revenirea în California, viitorul scriitor câștigă premiul ziarului „San Francisco Call” pentru povestirea Furtună lângă coasta japoneză. Se înscrie la şcoala secundară din Oakland pe care, în scurt timp, se vede constrâns să o abandoneze din lipsa mijloacelor de existenţă. Realizează că „e mai avantajos să-ţi vinzi forţa intelectuală decât pe cea a muşchilor”. Studiază singur şi reuşeşte în trei luni să însuşească programul prevăzut pentru trei ani. La vârsta de 19 ani urmează cursurile Universităţii din San Francisco, muncind din greu la o spălătorie pentru a face faţă cheltuielilor. Această perioadă din viaţa sa va fi descrisă în romanul autobiografic Martin Eden (1909).
După ce a absolvit un trimestru, citeşte în presa vremii despre campania „căutătorilor de aur” în ţinutul Klondyke. Nu-şi poate reprima spiritul de aventură şi se îndreaptă spre nord, străbătând întreaga Alaskă.
În 1898 se întoarce în ţară, mai sărac ca oricând, bolnav de scorbut. Unica avere acumulată este bogata experienţă de viaţă, care îşi va găsi reflectare în numeroase scrieri inspirate din ţinuturile nordice (Fiul lupului, Fiica zăpezilor, Copiii gerului, Smok Bellew etc.)
Deocamdată, nevoit să-şi întreţină familia, acceptă tot felul de munci prost plătite, sedus tot mai mult de dorinţa de a se dedica scrisului. E nevoit să-şi amaneteze singurele obiecte mai de valoare: un pardesiu, o bicicletă, pentru a-şi putea plăti chiria pentru preţioasa maşină de scris. Compune, dactilografiază, studiază gramatica şi stilul, analizează operele marilor scriitori, încercând să pătrundă misterul succesului lor.
În acest context, apare în ultima lună a celui de-al XIX-lea veac, în una din cele mai importante reviste din Boston, povestirea O odisee a Nordului(1899). Este lucrarea care-i va aduce aproape imediat consacrarea.
Anul 1900 este marcat de apariţia primul său volum de povestiri, Fiul lupului, inspirat de călătoria în Alaska. Succesele literare îi facilitează pătrunderea în cercurile înalte şi-i asigură o viaţă îmbelşugată. Apar periodic volumele Dumnezeul strămoşilor săi(1901), Fiica zăpezilor (1902), Copiii frigului(1902) etc.
În 1903, după ce publică numeroase eseuri politice, reportaje de critică socială şi romanul de dimensiuni reduse Chemarea străbunilor, London este trimis corespondent de război în conflictul armat dintre Japonia şi Rusia. Aventura nu-l ocoleşte nici aici, fiind făcut prizonier de către japonezi, pe motiv că trecuse linia frontului.
Retras mai apoi la ferma din Valea Lunii, London intenţionează să facă înconjurul lumii pe propriul iaht, Snark. Astfel, după ce urmează un turneu de conferinţe prin Statele Unite, propagând cauza socialismului, în 1907 întreprinde, împreună cu soţia, o croazieră, petrecând doi ani la bord, însă nu ajunge mai departe de Australia.
Urmează o perioadă extrem de fecundă, publicul american fiind onorat cu peste cincizeci de volume, printre care:Călcâiul de fier, Până la Adam, Dragoste de viață, Martin Eden, Timpul nu așteaptă, Aur şi iubire, Croazieră cu Snark, Povestirile din Mările Sudului, Fiul soarelui, Smok Bellew, Aventuriera, Memoriile unui alcoolic, Valea lunii, Ultimul meci, Forţa celui puternic, John Barleycorn, Răzvrătiţii de pe Elsinore, Mexicanul, Doamna mică din casa mare, Rătăcitor printre steleetc.
Într-un timp scurt, Jack London ajunge să străbată calea paradoxală a adolescentului din catul de jos al scării sociale, unde viaţa „nu era decât ticăloşie, mizerie fizică şi spirituală”, până la faima unuia dintre cei mai citiţi şi mai bogaţi scriitori ai vremii. În 1913 cărţile îi erau traduse în 11 limbi, având un ecou extraordinar, mai ales în rândurile tinerilor. În felul acesta scriitorul îşi realizează visul din tinereţe: cunoaşte celebritatea în timpul vieţii, editorii plătindu-i onorarii fabuloase şi credite în avans pentru operele ulterioare.Jack London este considerat primul autor american care şi-a câștigat existenţa de pe urma scrierilor sale. Şi, totodată, cum bine observa exegetul operei sale Fred Lawis Pattee, „niciun alt scriitor american n-a avut o carieră mai reprezentativă pentru epoca sa”.
Declarat drept unul dintre scriitorii care a avut o contribuţie esenţială în dezvoltarea literaturii americane, Jack London a cunoscut şi gustul amar al defăimării: clevetirea în presă, anatemizarea de către preoţi, aruncarea cărţilor sale din bibliotecile publice etc.
După 1910, London traversează o perioadă critică sub raport sentimental, având probleme cu abuzul de alcool. Îşi petrece ultimii ani de viaţă la ferma sa din Glen Allen, activitatea literară interesându-l tot mai puţin. Mărturiseşte deschis că nu-i mai place să scrie şi că o face numai pentru editori. Aceştia îi solicită cărţi, povestioare facile, mustind de seninătate burgheză, străină spiritului aventurier şi rebel al autorului.
Tot mai singur şi mai deziluzionat, se stinge din viaţă în urma unei agonii atroce, la vârsta de numai 40 de ani. Moartea subită a lui Jack London, survenită la 22 noiembrie 1916, în circumstanţe obscure, continuă să fie o enigmă. Se presupune că ea ar fi fost cauzată de luarea unei doze mari de opium, pentru a calma durerile de care suferea din cauza rinichilor. Unii consideră că scriitorul s-a sinucis, în culmea deziluziilor şi a unei crize depresive.
Cenuşa funerară a lui Jack London este îngropată în parcul istoric din Glen Ellen, alături de cea a lui Charmian, cea de-a doua soţie, care s-a stins din viaţă câțiva ani mai târziu.
Creaţia „lupului de mare” al literaturii americane a devenit în timp întruchiparea rebelului liric, care a reuşit să convertească în chip magistral viaţa în artă, scriind romane pe care le-a trăit şi trăind romane pe care le-a scris.
Criticul american Marcus Cunliffe, în volumul Literatura Statelor Unite,reuşeşte să facă un rezumat elocvent al tematicii şi subiectelor din volumele acestui „scriitor cât se poate de neşlefuit (care, totuşi), în ciuda şabloanelor jurnalistice şi a povestirilordespre forţă şi despre virilitate, constituie o lectură deosebit de plăcută”. Scriind mai ales despre destinele celor care se luptă cu vitregiile naturii şi cu răul din oameni,London surprinde, cu mult nerv, marea carte a vieţii, luându-și ca subiecte existența crudă, sălbatică, spiritul de revoltă și aventură, în care eroii, de o forță fizică și morală supraumană, sunt antrenați într-o luptă brutală pentru supraviețuire.
Eroii naraţiunilor lui Jack London sunt nişte aventurieri temerari. Marinari sau vânători porniţi pe întinderile nesfârșite de apă sau de gheaţă, pe bordul unor vase cu pânze sau pe sănii trase de câini, ei duc o viaţă grea şi riscantă, luptând cu forţele naturii, cu furtuna pe mare, cu frigul şi valurile de zăpadă la pol, cu căldura înăbuşitoare de la tropice. Dar mai cruntă decât lupta cu forţele naturii este înfruntarea oamenilor haini care sunt gata să ucidă pentru a jefui, care asupresc pe cei slabi şi care trăiesc din munca populaţiei de culoare. Eroii povestirilor lui Jack London oferă adevărate lecţii de moralitate, clamând apărarea demnităţii umane şi instaurând un veritabil cult al prieteniei luminoase.
Opera scriitorului american presupune câteva cicluri, între care cel autobiografic transpune artistic propriile experienţe: Dragoste de viaţă (1906), Ce înseamnă viaţa pentru mine (1906), Martin Eden (1909), Croazieră cu Snark (1911), Memoriile unui alcoolic (1913), Valea lunii (1913), Ultimul meci (1913), John Barleycorn (1913), Doamna mică din casa mare (1916) şi facilitează „cunoaşterea firii, a experienţelor şi a convingerilor lui London, conducând spre o exactă înţelegere a creaţiei sale” (Venera Antonescu).
Ciclul nordic este reprezentat de romanul Fiul lupului (1900), Fiica zăpezilor (1902), volumele de nuvele Copiii frigului (1902), Smok Bellew(1912) în care este conturată odiseea nordului. Aceasta configurează destinele unor oameni cutezători care locuiesc în condiţiile vitrege ale gheţarilor, suportând vicisitudinile unui cadru natural ostil. Emoţiile clocotitoare pe care le trăiesc simbolizează, în fapt, vitalitatea esenţei umane.
Ciclul mării (Lup Larsen (1904), Povestirile din Mările Sudului (1911), Răzvrătiţii de pe Elsinore (1915)) este inspirat din tumultoasa sa experienţă în largul maritim. Cuceritoare prin dinamismul şi energia pe care o emană, descrierile de natură relevă adevărate pagini de poezie. Astfel, marea, pe care a iubit-o cu o pasiune arzătoare, asemenea părintelui literaturii ştiinţifico-fantastice, Jules Verne, devine un fascinant personaj în jurul căruia se nasc aventuri marine de neuitat.
Ciclul animalier (Chemarea străbunilor (1903), Colţ Alb (1906), Jerry în insule(1917)), înduioşător prin afecţiunea şi „continua mişcare a vieţii” (Petru Comarnescu), reflectă dramatismul luptei dintre om şi natură, dintre diferitele forţe naturale şi civilizaţie. Admiraţia faţă de omul viteaz se răsfrânge şi asupra universului animalelor. Marea popularitate a scriitorului a fost asigurată în mod deosebit de naraţiunile despre câini. Colţ Alb, „jumătate câine, jumătate lup” ajunge să însuşească codul lumii civilizate din imensa sa dragoste pentru oameni. Prin subtila surprindere a lumii necuvântătoarelor, London rămâne „un neîntrecut pictor animalier” (Venera Antonescu).
Artist pasional, Jack London avea un simţ atât de viu al aventurii, încât nu şi-a putut reprima ispita de a explora viitorul. Va încerca să realizeze această aspiraţie în ciclul ştiinţifico-fantastic, care rămâne, în mod regretabil, unul de valoare literară îndoielnică, tribut al constrângerilor editorilor. Acestui ciclu îi poate fi atribuit romanul Călcâiul de fier(1907) care sugerează instaurarea totalitarismului şi a fascismului,precum şi romanele Aventuriera(1911), Rătăcitor printre stele(1915 ), o încercare de ilustrare a teoriei metempsihozei, şiCiumă stacojie(1915), un adevărat eşec al scriitorului.
Ciclul tropical,reprezentat, în principiu, de romanul Fiul soarelui (1912) şi Mexicanul (1913), propune o gamă variată de tipuri umane, de la albii invadatori şi indigeni la oamenii de culoare, care, înșelând vigilenţa colonialiştilor, evadează şi se întorc în ţinutul natal.
Criticii operei lui London susţin că valoarea creaţiei sale rezidă în special în proza scurtă, romanele celebre (Chemarea străbunilor, Colţ Alb, Martin Eden, Lupul de mare) relevând totuşi un incontestabil talent de romancier. Deşi n-a fost instruit în sensul formal al cuvântului, „puterea lui de înţelegere a fost atât de mare, observă exegetul Philip S. Foner, încât s-a ridicat deasupra oamenilor instruiţi în ceea ce priveşte capacitatea şi forţa de a prezenta, în operele lui, problemele fondamentale ale vremii noastre”.
Autodidact declarat, sfidând meticulozitatea cultivării stilului, Jack London are meritul de a-şi fi trăit cărţile la modul plenar. Înzestrat cu un dezarmant spirit al aventurii şi cu o imaginaţie prolifică ce i-a permis sondarea dincolo de cadrul limitativ al realităţii, el îşi relevă prin volumele sale capacitatea uimitoare de a surprinde continua mişcare a vieţii şi neastâmpărul esenţei umane.
Conturând destine, Jack London îşi prefigurează chiar propriul destin, care este al unui scriitor sedus irecuperabil de aventura trăirii şi a scriiturii autentice.