Început şi continuare
Pentru tipar;)
De fapt, vorbim despre două „începuturi”, ambele extrem de salutabile, şi – respectiv – despre două „continuări”. Dar să le luăm, cum se zice, pe rând.
Primul este semnalul dat de revista „Limba Română”, prin editorialul semnat de Alexandru Bantoş Eugeniu Coşeriu şi „revenirea sa acasă” în numărul 5-6 a.c. „Având un destin de excepţie, o operă studiată, comentată, apreciată de timpuriu pe mai multe continente şi în mai multe limbi, – constată autorul, – vasta şi geniala sa creaţie, dintr-o inerţie «tradiţional românească», are o circulaţie restrânsă în patria sa. Şi după un deceniu de la trecerea conaţionalului nostru la cele veşnice, procesul de «recuperare» a moştenirii coşeriene poartă un caracter aleatoriu, lipsind deocamdată o strategie unificată, coerentă și de perspectivă a traducerii și editării operei acestuia” (aici şi în continuare sublinierile din citate ne aparţin. – I.C.).
Alexandru Bantoş nu numai că nu neglijează ceea ce s-a făcut în ştiinţa lingvistică românească întru cunoaşterea şi recunoaşterea creaţiei marelui mihăilenean, ci chiar numeşte o seamă de savanţi din diferite centre culturale, reprezentând diverse generaţii care au contribuit cu un anumit succes la „întoarcerea acasă” a genialului nostru compatriot. Dar problema pe care o pune Domnia Sa e că cele înfăptuite „acoperă doar parţial nevoia de a transpune în română integrala sa creaţie, ce urmează a fi însoţită, indispensabil, de exegeze menite a configura amplu şi riguros imaginea celebrului om de ştiinţă, faţă de care se cuvine să aibă altă atitudine instituţiile de resort, academice, de la Bucureşti şi Chişinău”.
În întregimea şi în esenţa sa, editorialul domnului Alexandru Bantoş nu este numai o elogiere a rezultatelor, oricât de modeste deocamdată, ale Şcolii de vară „Eugeniu Coşeriu şi paradigmele lingvisticii actuale” din iunie-iulie 2012, ci şi, pornind de la acest obiectiv, „un apel indirect adresat comunităţilor academice de pe cele două maluri ale Prutului, de a întreprinde cât mai curând acţiuni bine orchestrate pentru ca «lingvistul secolului XX» să-şi ocupe locul meritat şi în sanctuarul ştiinţei naţionale”. O ediţie integrală a moştenirii rămase de la Eugeniu Coşeriu „ar fi trebuit demult să devină un proiect naţional de anvergură”, constată cu legitimă îngrijorare editorialistul, subliniind că un atare obiectiv ar fi bine să fie realizat cel puţin „până la centenarul naşterii profesorului, în 2021”.
Prin sublinierea de la urmă am evidenţiat primul „început” despre care ne-am propus din capul locului să vorbim. Revista „Limba Română” a făcut şi până acum mai mult decât orice altă publicaţie de la noi şi poate nu numai din Republica Moldova. Este suficient să spunem că anume în revista chişinăuiană şi-a publicat Eugeniu Coşeriu câteva dintre articolele şi studiile sale din ultima parte a vieţii sale: Latinitatea orientală, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, Politici lingvistice... În această publicaţie Eugeniu Coşeriu a fost intens mediatizat de lingvişti notorii bucureşteni, ieşeni, chişinăuieni... De aceea „Limba Română” şi-a câştigat dreptul şi onoarea de a da curs unui atare apel. E unul la a cărui realizare ea de mult contribuie, în limita posibilităţilor. Numărul 5-6 a.c. este un aport consistent la continuarea importantei şi stringentei opere de popularizare şi asimilare a creaţiei celebrului lingvist, prin publicarea unor prelegeri la numita Şcoală de vară de la Cluj şi a unor comentarii referitoare la moştenirea coşeriană. Menţionăm în acest context prelegerile ţinute de prof. Mircea Borcilă, Emma Tămâianu-Morita, Dumitru Cornel Vîlcu, Oana Boc, Jesús Gerardo Martínez del Castillo, evocarea succintă, dar consistentă a prof. Eugenia Bojoga Două spirite tutelare: Eugeniu Coşeriu şi Mircea Borcilă, tustrele interviurile menite să reliefeze mai concret diverse aspecte ale moştenirii coşeriene şi ale lucrărilor Şcolii de vară consacrate „paradigmei” integraliste în lingvistică. E, repetăm, primul început al revistei, unul a cărui eficienţă va putea fi valorizată în funcţie de succesul continuării lui.
Acum e timpul să vorbim despre cel de-al doilea „început”, identificat de noi în avertismentul adresat cititorilor cu referire la proiectul „Revista «Limba Română» în fiecare şcoală din Republica Moldova”. Cunoaştem cu toţii care-i starea de lucruri în întregul nostru învăţământ. De aici necesitatea unei cât mai chibzuite selectări a materiei ştiinţifice, ştiinţifico-populare şi pur informativ-cognitive pentru diferite niveluri de pregătire a adresanţilor noştri. În şcoala superioară e bine şi chiar necesar să ajungă articole şi studii de mare profunzime a analizelor şi sintezelor (care, la o adică, nu strică nici contingentului de cititori din şcoli şi licee), dar pentru aceştia din urmă e normal ca revista să publice articole, studii, eseuri, cronici etc. corespunzătoare nivelului respectiv (care, mutatis mutandis, n-ar prisosi profesorilor şi studenţilor filologi...). Un prim exemplu de rezolvare corectă a acestei „probleme” se conţine în chiar numărul prezentat aici de noi al revistei. Ni-l oferă însuşi Eugeniu Coşeriu în / prin discursul rostit pe 22 mai 2001 cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, în care vorbeşte simplu şi – totodată – profund, înţelept şi chibzuit despre „două tipuri de moldovenism”: unul care „nu se opune românismului, ci este o formă a românismului” şi, pe de altă parte, „un moldovenism opus românismului, cel care se afirmă pe o identitate arbitrară, moldovenească, la acelaşi nivel cu identitatea românească şi opune identitatea moldovenească acestei identităţi româneşti”. Mai mult, ilustrul nostru compatriot observă cu adâncă putere de pătrundere în esenţa lucrurilor că „şi acest din urmă moldovenism opus românismului este, la rândul lui, de două tipuri: există moldovenismul naiv şi nevinovat al celor care, orbiţi de o propagandă îndelungată, orbiţi de tot ce li s-a opus şi de tot ceea ce li s-a ascuns timp de şaizeci de ani, cred că nu sunt români...” şi moldoveni români sau români moldoveni, cum a fost Coşeriu însuşi.
Ideea pe care ţinem să o subliniem constă în necesitatea selectării pe viitor – pentru paginile revistei – anume sau preponderent a unor materiale accesibile atât pentru un profesor, demnitar de stat ori chiar savant academician, cât şi pentru un elev. Pe această cale vedem noi continuarea optimă a ambelor „începuturi” despre care am vorbit aici. Ea ţine, deopotrivă, de colectivul redacţiei şi de întreaga obştime culturală de la noi şi nu numai.
Încheiem pledoaria noastră în sprijinul ambelor „începuturi” şi cu urări de succes întru continuarea lor.