Moldova de peste Nistru
Pentru tipar;)
(de la anexare până la Războiul pentru Apărarea Patriei: 1792-1992)
Moldova mea de peste Nistru –
Avut-ai un destin sinistru.
Călcată de oaste haină –
Azi eşti aproape, dar străină...
Cântându-ţi doina în surdină,
Rămâi o umbră de pomină
A unei Ţări cu harta ruptă,
Din care duşmanii se-nfruptă...
Vl.M.
La finele anului 1791, în ziua de 29 decembrie (9 ianuarie 1792 – stil nou) la Iaşi a avut loc ultima, cea de-a 13-a, conferinţă a negocierilor pentru semnarea tratatului de pace dintre delegaţia Rusiei şi a Porţii Otomane.
Plenipotenţiarul principal al negocierilor de pace era consilierul secret, contele A. Bezborodko, care imediat după ce a fost iscălit tratatul l-a însărcinat pe maiorul Markov din regimentul Izmailov să expedieze documentul semnat la Curtea din St. Petersburg. La 6 ianuarie 1792 tratatul fusese înmânat împărătesei Ecaterina II, care primise „cu adâncă satisfacţie” încheierea păcii şi în curând, la 12 ianuarie 1792, tratatul de pace a şi fost ratificat la Petersburg, iar peste o lună Curtea rosiană a primit şi ratificarea sultanului1.
Astfel, în cadrul Problemei Orientale s-a încheiat încă un lung şi sângeros război dintre Imperiul țarist şi Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăşi în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti (unde s-au derulat principalele acţiuni militare, în afară de frontul nord-caucazian). Poarta n-a putut să se opună şi să reziste contra forței militare a Rusiei ţariste, care era în plină ascensiune şi tindea să cucerească mult râvnitul bazin al Mării Negre. Pentru Imperiul ţarist rezultatele războiului erau destul de favorabile: Pacea de la Iaşi confirma tratatele precedente şi garanta libertatea comerţului rus în apele Imperiului otoman. Încă în procesul negocierilor de pace diplomaţia rusă înaintase drept condiţie obligatorie pentru semnarea noului tratat includerea fără nicio schimbare a articolului III al preliminariilor păcii ce prevedea încorporarea de către Rusia a pământurilor dintre râurile Bug şi Nistru.
În aşa mod, prin art. III şi IV se delimitau frontierele dintre cele două imperii şi totodată se reafirma respectarea stipulaţiilor în favoarea Principatelor cuprinse în tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), convenţia de la Ainali-Cavac (1779) şi actul din 1783. Poarta se angaja să nu reclame de la Principate nicio contribuţie pentru perioada desfășurării ostilităţilor, acordând degrevarea de impozite pentru un timp de doi ani (de fapt, această măsură a fost preconizată de Poartă pentru ambele Principate încă înaintea semnării păcii de la Şiştov din vara anului 1791) şi libertatea pentru locuitori de a emigra oriunde doreau în timp de 14 luni. Pentru Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti cel mai important a fost totuşi faptul că, deşi rămâneau economic zdruncinate, atât pacea de la Şiştov, cât şi cea de la Iaşi nu au provocat noi rapturi teritoriale. Retrocedarea Principatelor către Poarta Otomană şi faptul că Austria şi Rusia n-au efectuat anexiuni din contul lor a determinat calificarea tratatelor de pace de la Şiştov şi Iaşi drept „păci albe” (expresia lui Nicolae Iorga).
În Principatele Române se aștepta cu nerăbdare stabilirea păcii mult dorite. Astfel, în octombrie 1792 martorul ocular al evenimentelor, Dionisie Eclesiarhul, consemnase cu bucurie că „cumplitul şi înfricoşătorul război între Poarta Otomanicească, Împărăţia Rosii şi Împărăţia Chesaro-Crăiască, din nemărginita milă dumnezeească, au încetat”2.
Principala consecinţă a păcii de la Iaşi a constat, desigur, în cuceririle teritoriale ale Rusiei – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea întregul ţărm nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783).
Importanţa şi urmările acestei noi expansiuni teritoriale a Imperiului Romanovilor au fost în deplină măsură şi la timp sesizate de către Curţile europene. Astfel, la Madrid deja în ianuarie 1792 se relata că acele „câştiguri pe care Rusia contează să le aibă în urma noului tratat de pace cu Turcia (pacea de la Iaşi – Vl.M.) se reduc la următoarele:
1) De a ocupa o poziţie dominantă în comerţul şi navigaţia de pe Marea Neagră, creând între Bug şi Nistru noi aşezări, pe calea ademenirii încoace cu promisiunea noilor privilegii şi libertăţi a locuitorilor din posesiunile turceşti – Ţara Românească, Moldova ş.a., care suferă nemulţumirea jugului otoman;
2) De a crea în diferite porturi ale Mării Negre, care-s mai convenabile faţă de cele baltice, o flota maritimă puternică...”3.
La scurt timp după pacea de la Şiştov (1791), agenţii Franţei relatau despre faptul că curţile de la Viena şi St. Petersburg au început „a simţi” importanţa acestor bogate Principate – Moldova şi Ţara Românească, care au devenit „obiectul ambiţiilor spoliatoare şi cauza problemelor continue pentru Poartă”, deoarece nu aşteptau „decât momentul favorabil pentru a le acapara”4.
Deşi în istoriografie s-a afirmat că pacea de la Iaşi a „provocat eşecul final al planului dacic al ţarinei”5, suntem totuşi înclinaţi să credem că, ţinând cont de cele „realizate”, Rusia, chiar dacă n-a dobândit integral cele preconizate, şi-a creat la 1792, cel puţin un teren pentru următorul „salt oriental”. Salt pe care urma să-l înfăptuiască deja de una singură, fără asistenţa Habsburgilor. Astfel, dacă nu reuşise în acest război (cel de-al 4-lea dus împotriva otomanilor în secolul al XVIII-lea) să-şi realizeze integral planul dacic, în următorul război ruso-turc (1806-1812) avea să izbutească anexarea mutilatoare a unei jumătăţi din Moldova.
Tratatul de pace de la Iaşi e semnificativ, deci, prin faptul că el a încheiat o întreagă etapă în relaţiile ruso-turce, vizând în modul cel mai direct situaţia geopolitică a Principatului Moldovei. Imperiul Rusiei devenise ţară limitrofă a Principatului cu frontiera pe râul Nistru, care, conform păcii semnate, trebuia să „slujească întotdeauna drept delimitare între cele două imperii”. Însă acest hotar natural, formând „linia de demarcaţie între Sublima Poarta şi Imperiul Rusiei”, n-a „rezistat” mult timp în faţa expansiunii ţariste, căci numai peste două decenii, la 1812, a fost strămutat din nou cu forţa, conform altei păci, celei de la București, pe un alt râu, pe Prut...
În contextul celor expuse, ţinem să menţionăm încă o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului rus în sud-estul Europei. Este vorba despre un principiu ce a stat la baza definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi şi care a fost promovat cu abilitate de către diplomaţia rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului – stabilirea graniţelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni au devenit râurile: Nipru – Bug – Nistru – Prut şi Dunărea.
Din cele mai vechi timpuri, şi mai ales pe parcursul Evului Mediu, pământurile dintre Nistru şi Bug (anexate la 1792) erau populate în mare parte de moldoveni6. Iar odată cu actul de împărţire a Poloniei din 1793 Imperiul Rusiei şi-a asigurat stăpânirea şi asupra Podoliei – hotarul căreia se cobora în jos până la apa Iagorlâcului, care se vărsa în Nistru, şi până la Codâma, care se uneşte cu Bugul la Olviopol, – astfel, din acea vreme toţi băştinaşii transnistreni ajunseră sub oblăduire rusească.
Despre raporturile moldovenilor cu căzăcimea – forţa militară vecină şi permanent războinică din această parte de răsărit a ţării, adică cu cei pe care Ştefan Batory i-a numit „strânsură din moscoviţi”7 – ne relatează şi Grigore Ureche. Cronicarul consemnează că la 1583 „au mai lovit cazacii din sus de Tighinea, pre decindea de Nistru, nişte sate ce să discălicase pre hotarul leşescu... şi mare moarte au făcut într’înşii şi pradă robii şi cu dobândă s-au întorsu pe la casele lor”8. Fapt care confirmă, totodată, că acest proces de „coagulare” a diasporei românilor de la est de Nistru a fost de lungă durată, căci aceşti „moldoveni foarte mulţi” se statorniciseră de-a lungul secolelor Evului Mediu (atât din motive interne, cum au fost cei „carii ieşiseră din ţară de răul nevoilor...”, cât şi din cauza politicii externe promovată de unele state, fie limitrofe sau apropiate).
De rând cu pământurile „pustii” situate mai jos de Iagorlâc, mulţi moldoveni şi munteni au trecut frecvent în Podolia poloneză la est de Nistrul superior. După pacea de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci din Serbia) din 1699, şleahta poloneză a încurajat emigrarea în masă pe aceste teritorii, creând „slobozii” speciale, fapt care a periclitat chiar situaţia demografică din ţinuturile megieşe ale Principatului Moldovei9.
Regiunea Transnistriei, semnificând în general, dacă nu de jure, statul medieval moldovenesc, apoi cu certitudine de facto pământ strămoşesc, într-o zonă de interferenţă şi instabilitate politico-demografică, care n-a putut fi inclus permanent şi stabil în limesul hotarului Ţării Moldovei (stabilit la est pe linia geografică a arterei Nistrului). Dar aceasta semnifică, de fapt, Moldova de peste Nistru, înglobând în fond până la râul Bug populaţie română (alături de moldoveni şi munteni, originari şi din alte zone ale spaţiului românesc), care prinse în acest teritoriu puţin populat rădăcini adânci, fapt confirmat şi de numeroasele dovezi de ordin etnocultural, etnodemografic, toponimic, hidronimic etc.
Ponderea şi rolul populaţiei din Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti în popularea şi valorificarea acestor pământuri transnistrene pe parcursul secolelor Evului Mediu a fost permanent considerabilă, moldovenii deţinând în sec. XVIII primul loc dintre toţi cei care au continuat să vină din partea Nistrului în cadrul procesului aşa-numitei colonizări populare, spontane (alcătuind, de exemplu, la 1754 – 3.840 de persoane sau 78,05% din numărul coloniştilor militari, care au venit din sud-estul Europei în aşa-zisa Serbie Nouă – partea de nord a viitoarei gubernii Herson)10. Coraportul naţional demonstrează că moldovenii se aflau în topul acestei emigrări11.
Iar deja peste 10 ani, conform recensământului din 1764 efectuat pe teritoriul Noii Serbii (cu excepţia teritoriilor Bugo-Nistrene), locuiau 37.621 de bărbaţi (circa 75.000 de persoane de ambele sexe), dintre care 5.402 au fost înregistraţi ca moldoveni (14,3%); ucraineni – 25.555 (67,93%); ruşi – 4.213 (11,36); sârbi – 1.134 (3,02%)12. Popularea pământurilor la est de Nistru şi Bug de către băştinaşii Principatelor Române se producea deseori în proporţii considerabile – formând numeroase aşezări compacte, ca de exemplu la 1771-1772, când din cei 16.670 de moldoveni de ambele sexe veniţi cu traiul în provincia Elisavetgrad – 14.351 de suflete – s-au stabilit în polcul moldovenesc de husari13.
Pe pământurile la est de Nistru românii nu aveau doar un rost demografic sau economic, ei mai aveau – precum menţiona E. Diaconescu – un rol cu mult mai însemnat, fiind elementul civilizator al acestor ţinuturi14. Îndeletnicirile lor „agro-pastorale-artizanale” le-au permis să creeze în această zonă primele focare de civilizaţie sedentară15 din Evul Mediu.
Nistrul, fiind doar un hotar politic şi geografic natural al Principatului Moldovei, n-a fost niciodată în epoca medievală o barieră ce ar fi despărţit un neam. Moldovenii au atins încă la sfârşitul sec. XIV albia Nistrului pe care, conform unei declaraţii poloneze din 1703, însuşi bunul Dumnezeu ar fi săpat-o ca graniţă a Moldovei16.
Semnificativ este faptul că pe la mijlocul sec. XVII românii de dincolo de Nistru apar sub numele de „Daci Transnistrieni” (Veteranae Dacorum Transnistrianorum cohortes – Valahorum)17. Caracterizarea organizaţiilor lor militare este definitorie, cu privire atât la originea, cât şi la forţa lor combativă18.
În acest context vom aminti şi argumentul care a fost expus încă la 19 iunie (st. vechi) 1918 în Răspunsul guvernului român la Nota „Republicii Democratice Ucrainene” din 5 mai 1918 (în care se enunţau pretenţii teritoriale faţă de Basarabia): „...în 1682, în urma supunerii cazacilor, Sublima Poartă a conferit demnitatea de «Prinţ domnitor al Ucrainei întregi de la Nistru până la Bug» principelui Moldovei Gheorghe Duca, precum mai târziu succesorului său Dumitru Cantacuzino, care au domnit în mod efectiv în Podolia unde au fost construite palate princiare pentru ei la Tsikanova (Ţekinovka) pe Nistru şi la Nemirova pe Bug şi unde judecăţile se făceau în limba română în numele principelui Moldovei”19. Acest episod, deşi de scurtă durată, confirmă şi în plan politico-diplomatic că „de-a lungul a numeroase secole şi fără întrerupere Podolia a fost câmpul unde se revărsa preaplinul populaţiei moldoveneşti şi care permitea valorificarea şi fructificarea muncii coloniştilor români”20.
Un argument în plus că malurile acestui râu străbun nu i-au scindat, ci i-au unit pe moldoveni ne poate servi şi faptul că Nistrul a fost glorificat în creaţia orală a poporului – spre deosebire de alte râuri de frontieră, cum ar fi Prutul sau Milcovul, care au devenit blestemate în sec. XIX („Prutul ista ne desparte, / Prutul ista n-are moarte...; Prutule, râu blestemat, / Face-te-ai adânc şi lat...”)21.
Îndată după încheierea păcii de la Iaşi, conform ucazului Ecaterinei II, de la 26 ianuarie 1792, „teritoriile de curând cucerite de la turci, situate între râurile Bug şi Nistru” au fost incluse în componenţa guberniei Ekaterinoslav. Iar guvernatorului ei – V. V. Kahovski – i s-a prescris să inspecteze personal aceste pământuri şi să prezinte împărătesei şi senatului: „atât în ceea ce priveşte împărţirea ţării susnumite în judeţe, cât şi în desemnarea pentru aceasta a oraşelor ce corespund”. Începând cu 1792, pe acest teritoriu au fost create primele 4 judeţe, ce nu-şi aveau încă denumirile concrete, dar în care oraşele de reşedinţă judeţeană erau: Golta, Dubăsarii Noi, Hagibei şi Oceakov. Pe parcursul anilor următori au mai avut loc numeroase reorganizări teritorial-administrative. În 1802 gubernia Novorossia se diviza în trei noi gubernii: Nikolaev, Ekaterinoslav şi Taurida (Tavria).
Ulterior, către sfârşitul sec. XVIII şi pe parcursul sec. XIX, popularea spontană a acestui ţinut, numit impropriu „Novorossia”, a fost înlocuită printr-o politică de colonizare intensivă (mai ales cu populaţia din stânga Niprului), promovată consecvent de guvernul ţarist.
Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, căci doar în olatul Oceakovului în perioada anilor 1792-1795 numărul ţăranilor dependenţi, mai ales a celor ucraineni, a crescut de la 2.906 până la 10.037 oameni (cu 345,4%).22 În general, regiunea Oceakovului serveşte drept exemplu elocvent al acestui proces intensiv de colonizare ucraineană a „oblastei” noi formate, deoarece, dacă până la 1792 raportul dintre moldoveni şi ucraineni era aproximativ egal (50,92% de ucraineni şi 49,08% de moldoveni), apoi doar peste un singur an – la 1793, din cauza acestei colonizări răsăritene, ponderea moldovenilor a scăzut până la 47,95%, iar către 1795 – până la 41,57%, atingând la 1799 cota de doar 39,12%, această tendinţă păstrându-se şi în continuare23.
Totodată, după 1792, mulţi boieri moldoveni au primit pământuri în regiunea Oceakov – primind conform unor documente ruseşti doar în această regiune 138.000 ha (cei 3.969 de români au fondat 20 sate, urmând ca acest proces să continue)24. Politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea a fost promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul sec. XIX25.
Putem constata că sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradiţiilor populare pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade foarte simţitor26. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni)27.
În general, realitatea demografică de care s-a lovit în aceasta zonă administraţia rusă a generat chiar în cercurile guvernamentale ideea de a crea acolo un „principat” sub numele de Moldova-Nouă. Se vorbea şi despre aşezarea fostului principe al Moldovei – Alexandru Mavrocordat – în scaunul noului principat28. Ideea diplomaţiei ruse de a crea o Moldovă-Nouă dincolo de Nistru a fost realizată doar de către guvernul sovietic la 1924...
Importanţa geostrategică a Moldovei de peste Nistru a fost probată nu o singură dată pe parcursul secolelor. Iar ultimul război pe care l-am purtat pentru Transnistria a fost cel din 1992. Război sângeros de scurtă durată, dar cu impact politic de bătaie lungă. Aducem în discuţie şi denumirea acestei conflagraţii, ce trebuie numită „Războiul pentru Apărarea Patriei”, precum şi unele reflecţii expuse în legătură cu aniversarea a XX-a acestui ultim război, comemorat în 201229.
Reamintim că, acum două decenii, în Republica Moldova a fost război adevărat, fie şi de proporţii locale, dar cu implicare internaţională. În primăvara anului 1992 Nistrul era în flăcări şi românii de pretutindeni, întreaga comunitate internaţională au urmărit acea sângeroasă încleştare a moldovenilor cu separatismul transnistrean, susţinut direct de cercurile proimperiale ruseşti. Forţele erau mult prea inegale, deoarece Republica Moldova, susţinută, mai mult moral, de fraţii de peste Prut şi de un şir de state şi organisme internaţionale, a trebuit să lupte de una singură cu trupele mult mai numeroase şi bine înarmate ale secesioniştilor de la Tiraspol, ajutaţi de cazaci, mercenari şi mai ales de forţele armate ale Federaţiei Ruse.
Marcând două decenii de la desfăşurarea acestor tragice evenimente, este cazul să ne punem un şir de întrebări ce ţin atât de istoria, cât şi de viitorul nostru. Cine au fost instigatorii acestui fratricid conflict? Se cunosc oare astăzi adevăraţii „păpuşari” şi cei care au stat în culisele războiului? Sau cum pot fi explicate unele ordine ale comandanţilor moldoveni, care deseori prevedeau retragerea noastră de pe poziţiile cucerite cu sânge? De ce operaţia strălucită a serviciilor secrete moldovene de arestare şi escortare la Chişinău a lui Igor Smirnov a fost urmată de eliberarea acestui criminal impostor? Cine şi când va spune tot adevărul despre evenimentele anului 1992? De ce separatiştii de la Tiraspol îşi venerează „eroii” lor, iar combatanţii noştri sunt ignoraţi şi uitaţi? Cum se explică că autorităţile de la Chişinău abia la 3 septembrie 2001 au utilizat oficial noţiunea de „război” (în alocuţiunea Preşedintelui Moldovei V. Voronin)? Iată de ce suntem convinşi că, pentru elucidarea adevărului,este absolut necesar să se abordeze de pe poziţii ştiinţifice şi să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic şi plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei în secolul XX.
Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizaţiei umane, prin prisma conflictologiei, constatăm că studierea istoriei „artei războiului”, precum şi a „războiului” ca instituţie dezvoltată permite a elucida atât schimbările de ordin tehnic, social şi economic, cât şi a mutaţiilor de frontieră în cadrul cercetării istoriei universale. Iar influenţa celor mai numeroase şi de lungă durată războaie purtate cândva pe teritoriul Ţărilor Române – cele ruso-austro-turce, în care Rusia a jucat, tradiţional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă din punctul de vedere al impactului acestora asupra unităţii teritoriale a românilor30. Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicaţii de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităţilor etc., în istoria politică şi a relaţiilor internaţionale din sud-estul continentului Europei de la sfârşitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.
În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un împărat (ţar) al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Începând din 1711, când trupele ruseşti şi-au făcut pentru prima data apariţia pe pământ românesc şi până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori31. Iar dacă vom lua în calcul şi războiul de la Nistru, când, la 1992, armata rusă (adică ofiţerii şi armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acţiuni militare împotriva noastră, această cifră se estimează la 13 invazii.
De cele mai dese ori cercetarea fenomenului „războiului” a fost didactică şi normativă. Fapt pe deplin explicabil, deoarece, după cum a scris Michael Howard în lucrarea sa Războiul în istoria Europei: „Atâta vreme cât folosirea organizată a forţei sau a ameninţării cu forţa rămâne un instrument al stabilirii relaţiilor internaţionale, încă va mai fi nevoie de asemenea studii analitice...”32. Iar puţinele studii despre războiul de la Nistru s-au limitat, de cele mai dese ori, la o descriere cronologică a evenimentelor. Abordarea acestor subiecte ne permite să pătrundem în „mecanismul” mutaţiilor de frontieră din sud-estul Europei pe parcursul a mai bine de două secole, când Marile Puteri ale epocii au concurat pentru stabilirea propriei dominaţii, inclusiv asupra spaţiului geopolitic românesc. Aceasta a dus la un şir de schimbări pe harta politică europeană (însoţite de anexiuni teritoriale, expansiuni imperiale etc.), ca până la urmă să le resimţim impactul şi în prezent.
Aşadar, pentru români impactul „războaielor” încheiate, pe parcursul secolelor, prin numeroase „armistiţii”, „congrese” şi „păci” a fost unul din principalii factori externi ce au influenţat statutul politico-juridic al Principatelor Moldova şi Tara Românească, ulterior fiind chiar una din cauzele determinante ale desăvârşirii unităţii statului modern România, ca apoi să continue cu pierderea Basarabiei... Aceasta din urmă a fost de trei ori anexată de către ruşi – la 1812 (generându-se o nouă problemă internaţională – Problema Basarabeană)33, la 1940 şi în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Fenomenul impactului masiv al „războiului” asupra destinelor popoarelor devine întru totul explicabil, dacă e să ţinem minte că „originile Europei au fost forjate pe nicovala războiului”34.
Constatând că războaiele au determinat adesea tipul societăţii, vom remarca faptul că această întrebare, deloc retorică, „Ce ne-au costat războaiele purtate pe pământul strămoşesc?” a fost pusă de istorici nu o singură dată35. Iar revenind la războiul din urmă – de pe Nistru –, un răspuns exhaustiv încă nu-l avem. Cea mai grea pierdere a unui război rămâne vieţile oamenilor căzuţi pentru apărarea Patriei, precum şi teritoriile ocupate de inamic.
Primul sânge vărsat a fost încă în timpul atacului armat asupra Moldovei de către separatişti la 13 decembrie 1991, la podul de la Dubăsari, soldat cu pierderea vieţilor a patru poliţişti moldoveni şi moartea a 20 de gardişti, cazaci şi mercenari... În interviul acordat săptămânalului „Accente” domnul Andrei Calcea, ziarist, fost ofiţer al Statului Major pe Platoul de Foc de la Cocieri, distins cu medaliile „Meritul Militar” şi „Vulturul de Aur”, a susţinut următoarele: „...războiul nu s-a încheiat cu îngenuncherea Moldovei... Din partea r.m.n. au căzut în lupte 284 militari (cu cei morţi în urma rănilor – 364), 624 au fost răniţi. Şi-au pierdut viaţa peste 600 de persoane civile. Nimic însă nu se spune despre cazacii de pe Don, mercenarii şi foştii puşcăriaşi. Din partea Republicii Moldova au căzut cu moarte de erou 324 de combatanţi, răniţi – 1.180, inclusiv colaboratori ai MAI – 90 morţi, 579 răniţi; din partea Armatei Naţionale – 109 morţi şi 560 răniţi. Au decedat 125 de persoane civile şi altele 41 au fost rănite.”36.
Potrivit preşedintelui Asociaţiei de drept umanitar, colonelul în rezervă Andrei Covrig, conform unor date pe care le deţine, în războiul din 1992 şi-au pierdut viaţa 720 de persoane, dintre care 400 ale ministerelor de forţă ale Republicii Moldova. La o masă rotundă, cu genericul „În noul secol fără războaie şi terorism”, organizată la sfârşitul lunii februarie 2002 în incinta Uniunii Scriitorilor, el a menţionat: „Nu putem spune că această cifră este exactă, mai sunt de făcut multe dezvăluiri în ceea ce priveşte tragicele evenimente din 1992. Este regretabil faptul că Guvernul nici nu cunoaşte cifra totală a celor căzuţi în război”, propunându-se să fie creată o comisie guvernamentală pentru a se afla numele tuturor persoanelor decedate în conflictul respectiv şi publicarea unei cărţi în care să se descrie modul în care au decurs evenimentele...
Oficialităţile de la Tiraspol, comemorând cu pompă tragicul „jubileu” de 10 ani de la declanşarea conflictului, au susţinut că au pierdut mai mult de 600 de oameni (conform site-ului Olvia-Press, cifra este de circa 800 de oameni şi peste 3.000 de răniţi), continuând să insiste ca Republica Moldova să le acorde compensaţii şi scuze pentru prejudiciul cauzat.
Sub aspect teritorial – Republica Moldova a fost deposedată de 10% din teritoriul său, adică 4.163 km pătraţi (iar acest teritoriu continuă să se extindă şi în dreapta Nistrului), cu o populaţie de 750.000 de oameni (17% din toată populaţia republicii; conform recensământului din 1989). De remarcat că 90% din sectorul energetic al economiei Republicii Moldova se afla în partea stângă a Nistrului.
Războiul, declanşat la 2 martie şi încheiat la 21 iulie 1992, când preşedinţii Mircea Snegur şi Boris Elţin au semnat „Convenţia privind reglementarea paşnică a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, a demonstrat implicarea armată a Federaţiei Ruse şi susţinerea pe toate căile a regimului separatist al Tiraspolului. Moldovenii n-au avut altă ieşire decât aceea de a-şi apăra integritatea teritorial-naţională cu arma în mâini – puşi faţă-n faţă cu un colos militar. Dovadă poate servi, cel puţin, dispoziţia ministrului rus al apărării, Pavel Gracev, din 19 mai 1992, adresată comandamentului Armatei a 14-a: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apăram cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta, vă ordon: Să fie completate din rezervele pentru mobilizare unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; Să se aducă în stare de pregătire totală de luptă toate unităţile militare; Să fie deblocate toate unităţile militare, pentru a face posibilă deplasarea tehnicii de luptă.”.
Ostaşii noştri au distrus mai multe tancuri, ale căror echipaje erau completate din ofiţeri ai armatei Ruse. Or, pentru apărarea cărei „patrii” au fost decoraţi, de către preşedintele Elţin, cei 200 de ofiţeri ai Armatei a 14-a, distinşi cu medalia „Zaşcitnik otecestva” („Aparătorul Patriei”). Pe bună dreptate a menţionat senatorul american Larry Pressler, la 22 iulie 1992: „Actualele lupte din Moldova, declanşate de mişcarea comunistă din Transnistria, ar fi putut fi evitate, dacă armata sovietică, astăzi rusească, nu ar fi trecut de partea separatiştilor sub pretextul apărării minorităţii ruse.”.
Comemorând amintirea celor căzuţi pe câmpul de luptă, suntem în drept să ne întrebăm de ce, precum susţine şi Andrei Calcea, „fiecare dintre combatanţii moldoveni (numărul cărora se ridică la 25.000 de oameni) se simte aidoma lupului rănit şi încolţit?... Fiind huiduiţi de oricine, cui nu-i lene. Li s-au retras toate facilităţile, mulţi combatanţi (în jurul de 10.000 de ofiţeri, subofiţeri şi voluntari) au rămas fără serviciu, muncesc la negru peste mări şi ţări. Din Forţele Armate ale Republici Moldova au fost concediaţi circa 40 de cavaleri ai Ordinului „Ştefan cel Mare şi Sfânt”. Să-şi ignore şi să nu-şi preţuiască patrioţii militanţi poate doar o putere mioapă, chiar dacă am vrea să credem că acum două decenii a fost „ultimul război”...
Actualmente, nu putem aspira să intrăm în Uniunea Europeană fără soluţionarea definitivă a problemei transnistrene, care este, de fapt, o nouă consecinţă a vechii probleme basarabene, deoarece ambele sunt nişte chestiuni etnopolitice nerezolvate, generate de expansionismul rus. Pentru aceasta sunt necesare implementarea, cel puţin, a politicii celor „3 D” – Demilitarizarea, Decriminalizarea şi Democratizarea acestui teritoriu moldovenesc, aflat temporar sub ocupaţie străină. Condiţii de care depinde securitatea şi chiar existenţa statului independent Republica Moldova şi care pot fi realizate doar cu ajutorul forţelor internaţionale de menţinere a păcii din cadrul Comunităţii Europene (NATO). Deoarece focarul unui nou conflict nu a fost lichidat. Un potenţial enorm de muniţii şi tehnică militară este stocat în stânga Nistrului şi în oraşul Tighina (Bender). Regimul separatist dispune de forţe armate (tancuri, blindate, helicoptere şi o armată de cca 5 mii de oameni, numărul cărora poate creşte în caz de mobilizare până la 25.000 de ostaşi, conform datelor din 2002), susţinute de trupele ruseşti dislocate în zonă şi de un lobby influent în toate structurile puterii de la Moscova.
Încă un deceniu în urmă, separatiştii din Transnistria au avertizat că sosirea unor noi trupe în regiune ar însemna declanşarea unui nou război. Ministrul adjunct al securităţii din autoproclamata r.m.n. din acea perioadă, Oleg Gudîmo, declara: „În cazul în care vor fi luate astfel de măsuri, se va ajunge la o nouă izbucnire a conflictului, chiar a unuia armat”, apreciind desfăşurarea „unor alte forţe sub auspiciile NATO, OSCE sau Consiliului Europei ca fiind o intervenţie străină directă”37.
Aşa că malul stâng şi cel drept ale Nistrului sunt „pacificate”, dar nu şi împăcate... Iar patrioţii ţării, ca de obicei, sunt fie că uitaţi, fie neglijaţi.
Prima decoraţie de stat instituită special pentru apărătorii Patriei moldave în războiul de la Nistru a fost elaborată abia în anul 2012 – Medalia „Crucea comemorativă. Participant la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova (1991-1992)”*.
Crucea comemorativă a fost elaborată de către subsemnatul, în colaborare cu designerul Larisa Donca-Mischevca, fiind discutată şi aprobată de către Comisia de heraldică a Ministerului Apărării şi de Comisia naţională de heraldică a Republicii Moldova (CNH) la 30 noiembrie 2011. Proiectul legii privind instituirea crucii comemorative a fost elaborat în contextul indicaţiilor Guvernului Republicii Moldova nr. 1215-376 din 22 august 2011, prin care în sarcina Ministerului Apărării a fost pusă elaborarea şi promovarea proiectului de act normativ de instituire a unei distincţii comemorative de marcare a 20 de ani de la începutul conflictului armat pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova. Iniţiativa legislativă în acest sens a fost aprobată şi transmisă de Guvern în Parlament38, iar deputaţii au susţinut instituirea noii distincţii în şedinţa din 15 ianuarie 201239.
Distincţia dată se încadrează după formă şi mărime standardelor medalisticii comemorative ale Republicii Moldova şi este compusă din două părţi, cu o structură reliefată40.
Medalia în formă de Cruce continuă seria de pionierat a faleristicii naţionale în ceea ce priveşte tipologia distincţiilor Republicii Moldova, care nu cunoscuse anterior decât forme de ordin de piept fără baretă sau cu colan şi de medalie rotundă suspendată de baretă, urmând după medalia jubiliară „Crucea Comemorativă. Războiul al Doilea Mondial”, care a fost promulgată de Preşedintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu la 16 martie 201041.
Distincţia ce marchează contribuţia cetăţenilor noştri la apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova se conferă:
a) militarilor aflaţi în serviciul activ, rezerviştilor chemaţi la concentrare, voluntarilor şi colaboratorilor organelor afacerilor interne, ai organelor securităţii statului şi ai sistemului penitenciar, incluşi în efectivul unităţilor militare şi structurilor speciale aflate pe poziţii de luptă;
b) militarilor, colaboratorilor organelor afacerilor interne, ai organelor securităţii statului şi ai sistemului penitenciar şi persoanelor civile delegate în aceste unităţi în vederea îndeplinirii unor misiuni speciale în scopul eficienţei acţiunilor de luptă.
Modul de conferire a distincţiei respective, procedura de înmânare şi modul de purtare a acesteia sunt prevăzute în Regulamentul aprobat prin decret al Preşedintelui Republicii Moldova.
Note
1 Vezi: V. Mischevca, La răscruce de veacuri (De la pacea de la Iaşi pînă la pacea de la Bucureşti: 1792-1812), în Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă, Chişinău, 1992, p. 178-179.
2 Eclesiarhul Dionisie, Hronograf (1764-1815),Bucureşti, 1987, p. 8.
3 Россия и Испания / Сб. документов. T.1 (1667-1799). M., 1991, с. 400.
4 Archives du Quai d’Orsay (Paris). Correspondance consulaire et commerciale. Bucarest (1795-1805). Tome 1, f.1.
5 M. Manea, Proiectul Regatului Daciei în viziunea diplomaţiei europene în secolul al XVIII-lea, în Studii şi articole de istorie. LIX (Serie nouă), Bucureşti, 1992, p. 39; R. H. Lord, The Second Partition of Poland, Cambridge, 1915, p. 185-188.
6 Vezi revista „Cugetul”, nr. 5-6, 1992; număr consacrat integral istoriei Transnistriei, în special articolele semnate de I. Conţescu, D. Grama ş.a.; D. Dragnev, I. Chirtoagă, I. Jarcuţchi, E. Negru, Din istoria Transnistriei (în contextul istoriei naţionale): Materiale didactice pentru şcoala de cultură generală din Transnistria, Civitas, Chişinău, 2001, 192 p.; O istorie a regiunii transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent, coord. D. Dragnev, Civitas, Chişinău, 2007, 520 p.
7 N. Iorga, Acte şi fragmente, București, 1895, vol. 1, p. 25; adevărat este că încă din sec. XVI mulți moldoveni au trecut în Secea Zaporojeană completând rândurile cazacilor. Documentele atestă ţărani care fugeau „în Ucraina, în ţara cazacilor” (Vezi: D. Dragnev, Selskoie hozeaistvo feodalinoi Moldavii (coneţ XVIII – nacialoXIX v.), Kişinev, 1975, s. 177.
8 Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovii... // Letopiseţul Ţării Moldovei,Chişinău, 1990, p. 113.
9 D. Dragnev, Selskoie hozeaistvo feodalinoi Moldavii (coneţ XVIII – nacialo XIX v.), Kişinev, 1975, s. 176.
10 V. M. Kabuzan, Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnâh raionov Pridnestrovia, Kişinev, 1974, s. 12.
11 Idem, Zaselenie Novorossii v XVIII – pervoi polovine XIX veca, M., 1976, s. 88.
12 Idem, Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnâh raionov Pridnestrovia, Kişinev, 1974, s. 12.
13 N. D. Polonskaia-Vasilenko, Iz istorii Iujnoi Ucraini v XVIII v. Zaselenie Novorossiiskoi gubernii (1764-1775) // „Istoriceskie zapiski”, 1942, nr. 13, s. 158.
14 E. Diaconescu, Românii din răsărit (Transnistria), Iaşi, 1942, p. 120.
15 Louis Roman, Românii la est de Nistru în secolele XIII-XX // „Revista istorică”, Tom III, nr. 7-8. 1992, p. 726.
16 I. Nistor, Vechimea aşezărilor române dincolo de Nistru // AARMSI. S.III. T.XXI, Bucureşti, 1939, p. 208.
17 Idem, Restaurarea Daciei în sintezele diplomaţiei europene // AARMSI. S.III. T.XXI, Bucureşti, 1939, p. 327.
18 Idem, Vechimea aşezărilor române..., p. 220.
19 Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. / Antologie de I. Calafeteanu şi V.-P. Moisuc, Chişinău, 1995, p. 243-244; Cf: Moldova în epoca feudalismului, vol. VI, Chişinău, 1992, p. 134-135, 142-143.
20 Ibidem, p. 244.
21 Basarabia şi basarabenii / Alcăt., studii şi comentarii de M. Adauge şi Al. Furtună, Chişinău, 1991, p. 172, 174; Vl. Mischevca, Prutul esta ni disparte..., în „Limba Română”, nr. 1-4, 2013, p. 292-306.
22 V. M. Kabuzan, op. cit., p. 19.
23 Ibidem.
24 Arhivele Statului, Bucureşti, Fond. P. Halippa, dos. 1119/1803, f. 1-2.
25 Внешняя Политика России XIX – начала ХХ в. Документы российского министерства иностранных дел. T. I. M., 1960, p. 390.
26 Vl. Mischevca, La răscrucea de veacuri..., p. 180-181.
27 V. M. Kabuzan, Narodî Rossii v XVIII v., M., 1990, s. 229.
28 I. Nistor, Vechimea aşezărilor române..., p. 218, 220.
29 Vlad Mischevca, Ultimul război? // „Curierul Atenei”, 12 aprilie 2002, nr. 4, p. 7.
30 Vladimir Mischevca, Influenţa războaielor ruso-turce asupra unităţii teritoriale a românilor // Unitatea Naţională a românilor între ideal şi realitate. Materialele Dezbaterilor Naţionale, Chişinău, 2001, p. 39-45.
31 Vezi: Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii ruseşti în România / Prefaţă de A. Stan, Bucureşti, 1996.
32 Michael Howard, Războiul în istoria Europei, Editura SEDONA, Timişoara, 1997, p. 7.
33 Vladimir Mischevca, 1812: geneza Problemei Basarabene // „Cugetul”, 1994, nr. 2-3, p. 26-32; Idem, Considération sur le sujet de la genèse de la „Question Bessarabiene” (1812) // „Revue Roumaine d’Histoire” (Bucarest). Tome XXXIV, 1995, nr. 3-4, p. 337-350.
34 Vezi: R. A. Brown, The Origins of Modern Europe, London, 1972, p. 93.
35 Cf.: Vladimir Mischevca, Impactul geopolitic al războaielor ruso-turce asupra Principatelor Române // Studii şi materiale de istorie modernă, vol. XIII, Bucureşti, 1999, p. 165-187.
36 „Accente”, 14 martie 2002.
37 „Flux. Ediţia de vineri”, nr. 7 (435), 27 februarie 2004, p. 1.
38 http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=341859&lang=1 Publicat: 13.01.2012 în Monitorul Oficial, nr. 7-12, art. nr.: 39.
39 http://www.timpul.md/articol/deputaii-au-instituit-crucea-comemorativa-pentru-combatanii-care-au-luptat-in-transnistria-30321.html Vezi: Monitorul oficial, nr. 21-24, 27 ianuarie 2012, p. 15-16.
40 Vezi: S. Andrieş-Tabac, Crucea Comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial, în „Akademos”, nr. 1 (16), 2010, p. 61-62.
41 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr. 37-38, 19 martie, p. 7-8, art. 87 şi 88.
* „Crucea comemorativă. Participant la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova (1991-1992)” se confecţionează din tombac patinat de culoare cenuşie (oţel patinat). Ea reprezintă o cruce cu braţele egale rectilinii emailate Alb (conturate pe perimetru), înscrisă într-un cerc imaginar cu diametrul de 35 mm. Crucea are în centru un medalion rotund emailat Alb, înconjurat de o cunună de stejar, cuprinzând compoziţia aurită a Stemei de Stat a Republicii Moldova, păstrând cromatica originală a stemei doar în scutul central (tăiat, roşu şi albastru, cu un cap de bour broșând, însoţit între coarne de o stea cu opt raze, jos la dextra de o roză heraldică, iar jos la senestra de o semilună conturnată, totul de culoare aurie). Scutul este plasat pe pieptul unei acvile naturale purtând în cioc o cruce (acvila cruciată) şi ținând în gheara dreaptă o ramură de măslin, iar în cea stângă un sceptru).
Pe reversul medaliei monocrome, în centru, într-un cerc conturat perlat cu 20 de mărgele în relief, sunt incizate în două rânduri milesimele „1991 / 1992”.
Crucea se fixează cu un inel de o baretă, acoperită de o panglică de moar cu lăţimea de 30 mm. Înălţimea totală a distincţiei nu depăşeşte 90 mm.
Panglica distincţiei comemorative moldoveneşti (o pânză de moar cu lăţimea de 30 mm, dungată vertical: Roşu – Galben – Roşu – Alb – Albastru – Alb – Albastru – Alb – Roşu – Galben – Roşu) se înscrie conceptual în tradiţia primilor decoraţii româneşti, precum a fost Medalia comemorativă a „Apărătorilor Independenţei” instituită prin Înaltul Decret nr. 1422/1878 (distincţie care s-a conferit tuturor militarilor, indiferent de grad, atât celor care au participat direct la operaţiunile militare din 1877-1878, cât şi cei care au asigurat serviciile de pază în interiorul ţării, funcţionarilor civili care au asigurat diferite servicii pentru armată, medicilor civili care au îngrijit răniţii şi bolnavii din campanie, precum şi altor persoane care au adus servicii în domeniile enunţate).
Un element nou, definitoriu pentru conflictul armat din anii 1991-1992, este fluviul Nistru – prezent în panglica distincţiei prin cromatica Albă (simbolul apelor) din centrul baretei.
În heraldica europeană Albul (argintul) semnifică – devotament, corectitudine, candoare, inocenţă, puritate şi înţelepciune. Albul păcii şi albul tragicului, de asemenea, sunt două sensuri emblematice ale acestei culori în distincţie. Deoarece conform tradiţiei etnologice a poporului nostru avem două culori ale doliului: negrul contemporan preluat din Occident şi albul cutumei tradiţionale (V. Buzilă, Simboluri ale doliului în Moldova, în „Revista de etnologie”, Chişinău, I, 2005, p. 94-117).
Panglica distincţiei este flancată de două combinări cromatice – Roşu – Galben – Roşu, îmbinând, din punct de vedere simbolic, pe de o parte, cea mai înaltă culoare heraldică Aurul (galben), ce simbolizează motivaţia supremă a jertfirii de sine a patrioţilor ţării care au luptat pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova, iar pe de altă parte, culoarea Roşie, ce semnifică sângele vărsat de aceştia pe malurile străbunului Nistru (simbolizat prin dunga lată de culoare Albă). Albastrul – culoarea păcii, este culoarea simbolică a infinitului, cerului, perfecţiunii, absolutului, lumii spirituale, idealului, dragostei platonice. Este şi culoarea fericirii, şi aspiraţiilor romantice în literatura multor popoare (I. Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994). Numărul celor două dungi înguste Albe semnifică comemorarea celei de-a 20-a aniversări a războiului de pe Nistru pentru integritatea şi independenţa Republicii Moldova (marcată în 2012). Totodată, cromatica albă din baretă concordă cu emailul alb din medalionul crucii, care repetă smalţul alb din cele două mai înalte ordine ale ţării noastre – „Ordinul Republicii” şi „Ştefan cel Mare”.
Forma Crucii acestei distincţii, având extremităţile labate în unghi (romboidale), este una nouă, originală pentru faleristica naţională, care este mai puţin uzitată în faleristică, accentuându-se caracterul său sobru, laconic. Albul emailului din laturile din faţă ale crucii şi Negrul (cenuşiu) din perimetrul acestora, semnifică culoarea doliului, deoarece simbolizează comemorarea tragicului eveniment şi memoria celor căzuţi acum 20 de ani în urmă. Iar cununa de stejar este un element de bază al medalisticii militare europene. Totodată, Stejarul fiind unul din candidaţii de emblemă naţională complementară la categoria Copac naţional. Simbioza acestor elemente accentuează caracterul comemorativ al medaliei, ancorând-o în tradiţia autohtonă.