Simplitatea lui Grigore Vieru
Pentru tiparPopularitatea lui Grigore Vieru a fost asigurată de simplitatea scrisului său. Când ne referim însă la această calitate a poeziei lui Vieru, trebuie să ţinem cont, neapărat, de afirmaţia care îi aparţine: „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles”. Fraza conţine, de fapt, o descifrare a complexităţii creaţiei lui Grigore Vieru, care, pentru a fi apreciată la justa ei valoare, trebuie privită în ansamblu şi în contextul social-politic în care a fost plăsmuită. Căci pe Grigore Vieru, poetul, l-au născut realităţile perioadei postbelice. „Copiii anilor treizeci”, deveniţi oameni de litere, poartă în scrisul lor „cifrul” supravieţuirii, mai întâi, în plan ontologic şi, în al doilea rând, în planul creaţiei. În acest sens e de remarcat faptul că prin anii ’50 în Chişinău funcţiona doar o singură grădiniţă de copii în care procesul educaţional se efectua în limba română. Din această cauză mai mulţi intelectuali, printre care şi Grigore Vieru, locuitori ai diferitor zone ale capitalei îşi duceau copiii la acea grădiniţă aflată la marginea oraşului. Trista constatare că în instituţia respectivă lipseau cu desăvârşire materialele didactice în limba română l-a determinat pe Vieru să scrie versuri. Aşa au apărut primele sale cărţi pentru copii. Ulterior poetul s-a afirmat prin volumele de versuri dedicate celor maturi, însă a rămas fidel pentru totdeauna micilor cititori. Afirmaţia făcută de către poet, mai în glumă, mai în serios, „Când obosesc de cei mari, mă întorc la cei mici” denotă statutul său permanent de educator al cititorilor. Vieru şi-a asumat această dificilă misiune, care în spaţiul dintre Prut şi Nistru are conotaţii specifice, scriind cele mai frumoase poezii dedicate limbii române. Versuri precum cele citate în continuare erau cunoscute pe de rost de toată lumea:
„Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră
Cu drag şi cu mirare
ascultă limba noastră...”
sau:
„În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge.
În aceeaşi limbă
Râde un pământ...”.
Cu aceste versuri au crescut generaţiile care au repus în drepturile sale limba română şi alfabetul latin în Republica Moldova. Sensurile profunde ale operei lui Grigore Vieru se regăsesc, în viziunea noastră, în câteva momente-cheie, ce se desprind din creaţia sa, dar şi din atitudinea pe care a manifestat-o faţă de cele mai importante valori ale existenţei. Iată un exemplu, pe care mi l-a relatat Nina Negru în chiar ziua înmormântării poetului. La o întâlnire cu studenţii de la Universitatea de Stat din Moldova, prin anii ’70, Vieru le-a spus tinerilor prezenţi în sală că nu va vorbi mult, deoarece discursurile lungi nu se reţin şi a rostit următoarele cuvinte: „Să ţineţi minte un lucru: orice vi s-ar spune pe parcursul vieţii, să ştiţi că sufletul există!”. În contextul vremurilor de odinioară spusele poetului au însemnat un îndemn de a reveni la izvoarele normalităţii vieţii.
Poezia lui Vieru a contribuit la întemeierea identităţii. E vorba de o ctitorie în sensul în care vorbea Martin Heidegger despre Hölderlin: „Ctitoria fiinţei este legată de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât interpretarea «vocii poporului». Acesta este numele pe care Hölderlin îl dă legendelor prin care un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare în totalitatea ei. Dar această voce se scufundă adesea în tăcere şi osteneşte în sine însăşi. Ea nici nu are de fapt putinţa să spună, prin ea însăşi doar, ceea ce este autentic, ci are nevoie de cel care o interpretează” [Martin Hedegger, Originea operei de artă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 235-236]. În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care, pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii. Optimismul său dătător de libertate interioară face posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra limbajului de lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei, în măsură să înlesnească redescoperirea drumului pierdut către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore Vieru e condiţionată şi de vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică anumită, colectivă, capabilă să stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor trăirilor autentice, aşa precum se întâmplă şi în următoarele versuri:
„Ca un copil aştept dimineaţa,
Până la lacrimi mi-e dragă viaţa!”.
Este un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu fulgerul marii iubiri de viaţă. De acum încolo se vor împărtăşi din el atât prietenii, cât şi neprietenii lui Grigore Vieru.