George Doru-Dumitrescu la Chişinău
Pentru tipar;)
;)
Celebrul critic literar francez Sainte-Beuve, în lucrarea Pagini despre mine însumi, remarca:
„Am socotit întotdeauna că trebuie să iei din călimara fiecărui autor cerneala cu care vrei să-l zugrăveşti.”
O observaţie foarte exactă şi care se potriveşte de minune unui scriitor uitat pe nedrept – George Doru-Dumitrescu. De fapt, numele lui în epocă a fost scris în mai multe feluri: George Dorul Dumitrescu în cărţi şi ziare, G. Dumitrescu-Dorul şi George Doru Dumitrescu pe piatra funerară de la cimitir, am preferat însă să-i scriem numele astfel – George Doru-Dumitrescu.
A venit la Chişinău în 1933 în calitate de profesor suplinitor de limba română la Liceul Militar „Regele Ferdinand I”. A descoperit aici un oraş original prin cultura şi tradiţiile sale. Admiraţia lui a mers atât de departe încât a scris şi a publicat cărţi despre Chişinău şi oamenii Basarabiei. Prima lui impresie, şi cea mai puternică, o descoperim în Oraşul din amintire (Bucureşti, Naţionala Gh. Mecu, 1944), având ca subtitlu Chişinău, 1936, din care am selectat un fragment:
„Chişinăul e un oraş al depărtărilor, al amintirii, al liniilor drepte şi al iremediabilei tristeţi. Tăcerile lui sunt mai vaste, depărtările largi, vânturile reci, iernile înverşunate, ecourile încă mai vagi.
Cel mai trist oraş din lume, cu deosebire toamna, când lumina aceea mocnită tremură fragil, neliniştită ca o presimţire apăsătoare şi se stinge, topindu-se parcă sub alte constelaţii, stranii şi necunoscute.” (p. 9, din Oraşul din amintire).
Un profund cunoscător al istoriei urbei noastre, Gheorghe Bezviconi, a considerat aceste impresii superficiale, deşi sentimentele autorului contează extrem de mult.
Tot George Doru-Dumitrescu a scris inspirat despre minunatul prozator basarabean Leon Donici-Dobronravov care, născut la Chişinău, după ce s-a aflat în mai multe capitale – St. Petersburg, Bucureşti, Paris – a preferat să-şi doarmă somnul de veci tot în oraşul de baştină.
G. Doru-Dumitrescu a încercat să readucă în interesul public dispariţia prematură a scriitorului şi, ceea ce este mai important, să abordeze tema păstrării şi ocrotirii moştenirii spirituale. Astfel, la un deceniu de la decesul acestuia, insera în „Pagini basarabene” (1936) un eseu care era de fapt o oglindă magică în care privea scriitorul, bănuind ce-l aşteaptă:
„Într-o zi rătăcisem în tovărăşia unui bătrân prin mahalalele Chişinăului. Ajunşi în piaţa Râşcanu, în faţa unei case mici, în care se afla o fierărie, tovarăşul meu mă apucă de mână:
– Vezi?
– Ce să văd?
– Fierăria asta.
– O văd.
– Aici a trăit Puşkin. Acum treizeci de ani, aici era cazarma unui regiment de cavalerie... Astăzi însă este o simplă fierărie...
* * *
În casa unde a trăit odinioară Beethoven, astăzi este un muzeu.
În vechea casă a lui Goethe – alt muzeu.
În casa în care a trăit Puşkin... o fierărie.
* * *
Străbunicul meu, Alecu Donici, cum povestesc amintirile lui pierdute la bolşevici, îl vizita pe Puşkin la Petersburg în fiecare duminică. Marele poet îi îndrepta şi corecta versurile.
Pe atunci Donici era elev la liceul militar din capitala nordică. Mai târziu, însă, străbunicul meu avea să dea în limba românească cele mai frumoase traduceri din Puşkin: Ţiganii şi Şalul negru.
Să-i odihnească Dumnezeu în pace”.
Anul 1936 a fost momentul jubiliar când primarul Ion Costin a organizat serbarea celor 500 de ani de la prima menţiune documentară a Chişinăului. (Se ştie că în 1966 administraţia sovietică a mai consemnat o dată sărbătorirea a 500 de ani de la întemeierea Chişinăului.) Oraşul a beneficiat de un suport financiar substanţial din partea statului. Au fost făcute reparaţii de clădiri, s-au renovat străzi, a fost pregătită o mare expoziţie şi au avut loc festivităţi de amploare cu această ocazie.
Dar implicarea lui George Doru-Dumitrescu în viaţa culturală a urbei nu era privită cu ochi buni.
În revista „Viaţa Basarabiei”, încă în 1935, nesemnată, a apărut o notă foarte acidă la adresa lui G. Doru-Dumitrescu. După stil, după felul de a aborda frontal problema relaţiilor literare între Bucureşti şi Chişinău, cel mai probabil că a fost scrisă chiar de redactorul publicaţiei, Nicolai Costenco. Autorul era deranjat de faptul că în capitala Basarabiei va apărea revista „Pagini basarabene”, din care motiv, considera autorul notei, va scădea interesul cititorilor pentru revista „Viaţa Basarabiei”.
Astăzi suntem în drept să judecăm obiectiv lucrurile deja întâmplate. Nota e scrisă absolut subiectiv. „Pagini basarabene” a publicat toţi autorii buni, indiferent unde s-ar fi aflat ei, şi a demonstrat că e o publicaţie de foarte bună calitate. Nouă ne rămâne doar să regretăm că revista a apărut numai un singur an.
Integrarea basarabenilor în spaţiul românesc, mai ales a tinerei generaţii, s-a făcut şi prin intermediul acestei publicaţii.
Nota de care am amintit reprezintă o atitudine şi o reproducem integral:
„Un nou gen de apostolat cultural. Se anunţă apariţia unei noi reviste cu titlul «Pagini Basarabene». Ne-am bucurat la început, gândindu-ne că se îmbogăţeşte scrisul românesc din acest colţ de ţară. Bucuria noastră însă a fost de scurtă durată când am citit lista colaboratorilor. Au fost trecuţi toţi scriitorii români, în număr de circa una sută cincizeci (n-am controlat dacă nu cumva s-a trecut şi vre-un scriitor decedat) majoritatea zdrobitoare dintre ei neavând nici în clin, nici în mânecă cu Basarabia.
Este boala noastră naţională de a centraliza totul în inima ţării – Bucureştiul – şi de a face din unificare sufletească o standardizare sufletească pornită de la Centru.
Iniţiatorii noii reviste înţeleg cu totul greşit ideea regionalismului cultural.
Transportând scriitorii cu domiciliul la «Capşa» la revistele semănate pe întreg cuprinsul ţării nu înseamnă că provincia se trezeşte la o puternică viaţă culturală.
Scriitorii români sunt şi vor fi citiţi în Basarabia indiferent dacă operele lor apar în revistele de la Bucureşti sau de la Chişinău.
Adevărata renaştere culturală a Basarabiei se va produce numai atunci când se va ridica o falangă de scriitori dintre fiii băştinaşi ai acestei provincii sau dintre acei care locuiesc de ani de zile aici. Numai aceştia vor contribui cu adevărat la îmbogăţirea culturii române în Basarabia.
Mulţi însă vor răspunde: dar Basarabia nu are încă scriitori şi atunci cu cine începi munca de ridicare culturală a provinciei?
Dacă nu-i are, să aşteptăm până îi va avea şi să nu cădem în ridicolul de a ne închipui că Basarabia renaşte la o viaţă culturală prin operele scriitorilor din celelalte regiuni ale ţării.
Mişcarea începută de dl G. Dumitrescu-Dorul nu este decât acelaşi centralism sufocat de astă dată cultural, prin care se urmăreşte să se ajungă la «o apă şi un pământ» din întreagă simţire şi gândire aşa de bogată a provinciilor româneşti.
Dlui G. Dumitrescu-Dorul, «apostol» de ultimă oră în Basarabia, iar fi stat mai bine dacă s’ar fi apropiat de începuturile culturale modeste care există în Basarabia, şi s-ar fi înfrăţit cu cel care luptă de ani de zile la desţelenirea întunericului în care zace această provincie, nu din vina oamenilor, ci din a vremurilor.
Se inaugurează prin această mişcare un nou gen de apostolat cultural şi nu cred să existe cineva în această provincie care să-l socoată binevenit.
Cel mult dl G. Dumitrescu-Dorul, redactorul revistei «Pagini Basarabene» care visează că urcă treptele gloriei şi nemuririi.” („Viaţa Basarabiei”, nr. 11-12, 1935).
În acest mesaj se resimte tot potenţialul conservatismului local. Suflul de gaşcă literară care doreşte să evolueze doar prin propriile forţe, fără să antreneze în această tendinţă firească de evoluţie şi alte nume, alte oportunităţi pe care literatura le are întotdeauna la îndemână.
În 1936 totuşi noua publicaţie literară a apărut. Basarabia îi datorează lui George Doru-Dumitrescu una dintre cele mai elevate reviste literare, „Pagini basarabene”, care, deşi a fost editată un singur an, constituie un argument evident că şi la Chişinău, considerat o provincie, s-a putut edita o publicaţie de elită. Începând cu formatul şi terminând cu frumoasa aranjare în pagină, această revistă de la primele numere s-a situat printre cele mai bune ediţii de orientare culturală. Publicaţia a familiarizat cititorul de la noi cu cele mai răsunătoare nume literare din România Mare, a publicat un şir de scriitori basarabeni care demonstrau o vigoare literară de invidiat (Olga Cruşevan, Leon T. Boga, Ion Buzdugan, Octav Sargeţiu ş.a.).
O mostră de organizare excelentă a colaborărilor la revistă o desprindem chiar din cartea poştală adresată lui Mircea Eliade, scrisă la Chişinău, la 11 martie 1936:
„Stimate şi Iubite Dle Mircea Eliade,
Îţi scriu din Chişinăul alb. Cu adevărat foarte frumos aşa. Am citit rândurile scrise pentru revista noastră şi-ţi mulţumim. Mi-a părut bine că ai apreciat puţinul cât îl fac aici (se face referinţă la articolul lui Mircea Eliade Pagini basarabene publicat în „Vremea”, an. X, 1936, februarie 23, nr. 426, p. 2).
Viu cu o caldă rugăminte. Trimite-ne ceva pentru nr. 4. Orice. Ţin mult ca din când în când numele d-tale să lumineze «Paginile basarabene». Pe urmă, este un proverb rusesc care se referă la prima dragoste, cea mai puternică şi cea care dăinueşte, aşa şi eu. Dacă este posibil, te rugăm să ne trimiţi cât mai curând posibil. Nr. 3 e aproape gata. Următorul vreau să-l scot până plec în vacanţă, acasă. Aşa că de sâmbătă dăm materialul la cules. În acelaşi timp şi o fotografie. Şi încă: Huliganii pentru sufletul meu. Ţin mult s-o am. În mai dorim să vii cu o conferinţă. Ce zici? Te primim triumfal în primăvara asta basarabeană care se anunţă de pe acum triumfală.
Devotat.
George Doru Dumitrescu
Profesor, Liceul Militar Chişinău”
(Text reprodus după ediţia Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1993. Ediţie îngrijită de Mircea Handoca).
Viitorul istoric al religiilor lumii a publicat doar un singur articol în revista „Pagini basarabene”,intitulat Pentru durerea Basarabiei (an. 1, 1936, nr. 2, p. 3).
Preocupările literare ale lui George Doru Dumitrescu privind tematica basarabeană nu s-au limitat la revista pomenită. El a scos de sub tipar câteva cărţi inspirate direct din viaţa provinciei dintre Prut şi Nistru: Jurnal basarabean (Bucureşti, 1933); Viaţa şi opera lui Leon Donici (Chişinău, 1936).
În 1937 a plecat din Basarabia cu senzaţia tristă că n-a reuşit să facă ceea ce şi-a propus. Revista „Pagini basarabene” şi-a sistat apariţia din lipsă de fonduri, deşi era o publicaţie literară reformatoare pentru ţinutul nostru şi care făcea racordarea perfectă între curentele literare şi estetice ale timpului.
Am încercat în câteva rânduri să-i întocmesc o succintă biografie şi chiar am publicat unele informaţii despre acest scriitor:
DUMITRESCU DORU GEORGE (n. 14 feb. 1901, comuna Ceptura, jud. Prahova. – 1985, Bucureşti, cimitirul Bellu)
Numele la naştere: Gheorghe Dumitrescu.
Studii: liceale (1916-1925), superioare la Facultatea de Litere din Bucureşti (1931). Profesor suplinitor de română la Liceul militar din Chişinău (1933), mai apoi la o şcoală de meserii din Bucureşti (1937). Funcţionar la Ministerul Muncii.
Debutează cu proză la Universul literar (1933). Pentru volumul de debut, cartea de povestiri La fetiţa dulce (1933), a primit premiul Societăţii Scriitorilor Români (1933).
A colaborat la numeroase publicaţii semnând cu diverse nume literare: G.U.; George Doru; G. Dumitrescu („Cele trei Crişuri”); Gogu Dumitrescu; Ghiţă Urziceanu, („Universul literar”, 1919-1921); Gogu Dumitrescu B.; Dimitrie Gherasim („Universul literar”, 1920-1921); George D. Dumitrescu („Neamul românesc literar”, 1920); George Dumitrescu-Urziceni („Brazde adânci”, „România nouă literară”, 1921); G. D. Gheslăniceanu; George Nanu Dumitrescu („Adevărul literar şi artistic”); G. Urz; George Urzin („Limba română”, 1929); Ghiţă de Urziceni („Veselia”, 1919).
A mai colaborat la publicaţiile periodice: „Albina” (1967); „Facla”, „Flacăra” (1922); „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Veac nou”(Bucureşti, 1938); „Vremea” ş.a.
Pentru anul 1944 are anunţat în tipar volumul Imposibilul domn Neghiniţă, dar nu avem informaţii certe că lucrarea a fost editată.
Referinţe critice: G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, 1940), M. Sevastos, în „România literară”,nr. 62, 1933, ş.a.
La autorul nostru s-a referit şi Gheorghe Bezviconi (Dintr-un sfert de veac de scris moldovenesc // „Basarabia”, 1991, nr. 4, p. 81-82), apreciind activitatea sa de creaţie care nuanţează crâmpeie inedite ale acestui destin literar: „George Dorul-Dumitrescu redactează în 1936 revista literară «Pagini basarabene»; deşi apare în frumoase condiţii tehnice, revista nu ajunge populară nici printre scriitori, nici printre cititori, care observă bănuitori prezenţa la conducerea ei a samsarului L. Boga. De altfel, spiritul străin, manifestat de anumite periodice, nu contribuie la înrădăcinarea şi răspândirea lor. Dorul-Dumitrescu a mai publicat un «Jurnal basarabean» (ar fi apărut la Bucureşti în martie 1944 volumul aceluiaşi autor: Oraş din amintire – Chişinău – Gh.B.), încercând să redea peisajul local, cu trăsături umoristice şi cu ronţăiri de floarea soarelui şi ideile în dialect tărăgănat (G. Călinescu, Istoria literaturii române,Bucureşti, 1941, 845-846), inventat cu minimă ingeniozitate. A scris apoi în 1941 fantastice schiţe despre viaţa chişinăuiană de odinioară (în «Universul literar»: Ţărmuri neuitateş.a.), astfel talentul netăgăduit al acestui autor s-a risipit în faţa informaţiei puţin temeinice şi a dorinţei de a corespunde anumitor exigenţe ale cafenelei bucureştene”.
George Doru-Dumitrescu păstrează vii amitirile tinereţii, multe dintre acestea legate direct sau indirect şi de perioada chişinăuiană. Semnificative în acest sens sunt scrisorile adresate lui Mihail Spiridonică, scriitor care a acumulat energia epistolară a generaţiei sale. Din motive lesne de bănuit, nu putea publica, cenzura comunistă nu-i permitea nici lui, nici colegilor săi ieşirea la rampă. Dar scrisorile păstrate de el (donate ulterior mie) deschid tainiţile sufletului unor oameni care au încercat să schimbe ceva în epocă:
„6.V.1977
Dragul meu prieten (Mihail Spiridonică – n.n.),
Te rog să ierţi nepermisa întârziere a acestor rânduri. Au contribuit, printre altele, repulsiva gripă îndurată cu intermitenţă, dar destul de lungă, apoi eroziunile bătrâneţii – hai să zic mai lin, picul de bătrâneţe (ce poate fi mai crud decât să îmbătrâneşti) având în vedere că unii oameni, printre care ne numărăm şi noi, ajung cu uşurinţă uneori la starea mulţumitoare de a se amăgi singuri. Îţi spun sincer, scrisoarea dumitale a avut darul aproape divin de a mă întoarce spre anii mei, anii noştri de atunci. Uite, dragă Spiridonică, îţi scriu şi gândul îmi reconstituie totul, aşa cum a fost în vremea avânturilor sufleteşti atât de înflorite şi pure. Îţi aduci aminte – cum să nu-ţi aduci aminte! – ce tineri eram, cu ce ochi de lumină priveam viaţa, cât de dragă ne era, cu câtă seninătate înfruntam şi întristările câteodată, şi răutatea unora din jurul nostru, părându-ne fiecare clipă că a încetat a trece mai departe. Dar, vai, din nefericire, n-a fost deloc aşa mai târziu. În sfârşit... Noi n-am avut prilejul dumnezeiesc de a trăi o nesfârşită tinereţe.
De rândul acesta te rog nu mă judeca prea aspru, dacă sprijinit pe umărul dumitale evoc, ca în vis, dulce amintire, făptura Raisei Udreanu. Scumpa de ea. O făptură plină de distincţie, pasionată, în ochi întreg sufletul ei, curat şi sincer, ieşindu-mi totdeauna în întâmpinare, ca şi cum ar fi repetat, zâmbind înfiorată, marile cuvinte ale marelui inspirat: – „Îmi dai cu sărutarea ta eternitatea”. Acestea sunt şi frumuseţile pentru care am iubit-o şi n-am uitat-o pe Raisa Undreanu. Raisa trăia atunci Acolo!
Acum, dragă Spiridonică, altceva. Fireşte, recomandările în materie de artă în general, şi implicit în poezie, sunt de cele mai multe ori insuficiente, pentru că această formă a artei nu statorniceşte ce vrei tu, ci se impune prin valoarea versului în sine; poezia este atât de personală, iar structura intimă a poetului astfel alcătuită încât numai el poate armoniza în cadenţe viabile pasiunile şi durerile ce l-au neliniştit. Cu acest preambul, ca să zic aşa, doresc să-ţi prezint, cu toată căldura şi nu mai puţină convingere, o poetă demnă de acest nume, mult receptivă, ancorată în viaţa sufletească şi în perfectă concordanţă cu ce simte şi gândeşte – Elvira Mărgăritescu. Operă care simbolizează viaţa, mai precis viaţa interioară. Poezia Elvirei Mărgăritescu e variată, găseşti densitatea sentimentelor, abundenţă de senzaţii, iar dacă am înlocui fiinţa poetei printr-o imagine creatoare a talentului său, atunci s-ar fi exclus să exclamăm iarăşi împreună cu poetul: – „o pasăre rănită”. Desigur, nici dumitale n-are să-ţi scape valoarea intelectuală a versurilor de care vorbim. De aceea am şi sfătuit-o să nu abandoneze, sau să se abată pe alt drum. Orice s-ar zice, drumul Elvirei Mărgăritescu e un drum frumos. Chemarea ei, cred, nu va rămâne fără ecou în literatura noastră.
Eu mă opresc aici. De aici înainte dumneata ai cuvântul. Ce să-ţi fac? – legea implacabilă a destinului a hotărât aşa: să fii primul sol al unor revendicări poeticeşti...
Aşadar, te rog, dacă e posibil, intervino la revista din Bacău sau la unele din Iaşi pentru acest grupaj de poezii, merită să fie publicat. O vorbă şi lui Ţugui, împreună cu salutările mele, el este neuitatul colaborator al revistei mele de odinioară.
Te rog, te rog mult, ca în afara celor trei, nu trebuie să afle nimeni de prezenţa mea în această problemă. Totul să vină, sub o formă sau alta, de la d-ta personal. Răspunde-mi, te rog.
Mulţumindu-ţi, îţi strâng mâna cu dragă prietenie şi sinceră afecţiune.
George Dorul-Dumitrescu
Str. Paleologu Nr. 18, telefon 13.52.77”
Înaintarea în vârstă aduce cu sine nostalgii şi regrete. Căci multe lucruri care se puteau face vor rămâne neînfăptuite. Or, timpul n-a fost aliatul acestei generaţii. Ei au cunoscut război, foamete, schimbări de regimuri. Era dificil să treci prin toate aceste furci caudine purtând neîntinată dragostea pentru cuvântul scris:
„Bucureşti,
Mai, 1977
Dragul meu prieten,
Am primit urarea d-tale, de Sf. Sărbători.
Îţi mulţumesc din nou cu aceeaşi căldură sufletească. Aş dori să am veşti mai amănunţite din viaţa d-tale de fiecare zi, ce faci, cu ce te ocupi, ce lucrezi pe tărâm literar. Sunt lucruri ce mă interesează pentru că vin de la Mihail Spiridonică şi mi-ar fi drag să le cunosc.
Eu, aceeaşi viaţă, un pic cu bătrâneţea, un pic cu spondiloza (ce oribil cuvânt!) un pic, dacă nu mult mai multe picuri cu regretele.
Scrie-mi, te rog, mai des.
Cu afectuoasă prietenie,
George Doru-Dumitrescu
P.S. Nu ştiu dacă ai primit plicul cu poeziile Elvirei Mărgăritescu. Sînt tare curios să aflu, în general, părerea d-tale despre ele.
Str. Paleologu Nr. 18 – Cod 70800”.
Egoismul noilor generaţii transpare din aceste răvaşe. Şi e păcat că pentru vechii condeieri nu s-a găsit spaţiu în publicaţiile contemporane. Ei au plecat dintre noi ducând în morminte tainele unor universuri ce nu vor fi niciodată dezvăluite. Au trecut în lumea umbrelor cu senzaţia unei generaţii nerealizate, pierdute. Datoria noastră e să apreciem obiectiv aportul lor la promovarea valorilor literare şi să reabilităm postum această generaţie lipsită de noroc:
„Ianuarie, 1979
Dragul meu prieten,
La mulţi ani!
Scrisorile dumitale, atât de calde, mă bucură mult, şi mă invită să privesc lumea în alt fel, sub alte aspecte, şi e firesc să fie aşa, fiindcă sub raportul prieteniei, eu am rămas singur. Mă refer la prietenia cea sinceră şi nedezminţită. Este aşa de greu despărţirea în eternitate aş zice, a unei prietenii atât de îngheţată care a durat continuu, cu tot ce comportă frumuseţea ei, timp de cincizeci de ani. Am totuşi un dram de noroc, pentru mine Crevedia n-a murit, scumpul meu Crev n-a murit. Împreună cu el, în tinereţea noastră, am bătut la porţile de aur ale literaturii, împreună cu el am descoperit şi am gustat farmecul poeziei, cu el am visat, cu el am sperat şi am suferit când viaţa ne-a izbit aşa de dur. Acum toate astea s-au dus, s-au stins odată cu el. A rămas concilianta amintire, domeniu din care nu te mai poate izgoni nimeni.
Cu sănătatea mea –, aşa şi aşa, am la piciorul drept o pustie de arterită, ce trebuie să o menajez, altfel e foc şi pârjol, dacă merg mai mult, intervin durerile, mai ales pe frig, deci majoritatea timpului o petrec în casă.
Îmi scrii că n-ai fi crezut să am atâţia ani, dar ţi-am luat-o eu înainte, nu-mi vine să cred eu în numărătoarea lor. Şi totuşi. Unde s-au dus anii noştri?, când au trecut? Eu nu ştiu.
Pentru toţi ca mine „bătrâneţe haine grele” nu mai constituie ca pe vremuri un cântec de pahar, căci am de multe ori impresia că este un cântec de jale. Împotriva bătrâneţii, ce zici? Pot găsi refugiu. Să-ţi spun drept, câteodată îmi pot permite luxul de a-i da cu tifla, remarc imediat că gestul este categoric ineficace deoarece, se ştie, bătrâneţea nu-i prea binevoitoare cu bietul om.
Încheind aici, te rog să primeşti salutările mele prieteneşti cele mai dragi.
George Dorul Dumitrescu
P.S.
Scrie-mi mult şi amănunţit, ce faci, eşti însurat, ai copii, ce scrii?
Aştept.”
Aceste tulburătoare răvaşe profilează chipul unui scriitor care ştie că finalul e aproape, dar pentru care dragostea şi setea de viaţă primează.
Ar fi incompletă biografia eroului nostru dacă nu aş relata o întâmplare care m-a ajutat să rectific unele detalii. Căutam în cimitirul Bellu din inima Bucureştiului mormântul istoricului Gheorghe Bezviconi. Obosit, m-am oprit pentru câteva clipe căutând cu privirea în jur. Mi-a atras atenţia înscrisul de pe o cruce, care amintea de o revistă apărută la Bolgrad în perioada interbelică, „Familia Noastră”. Spre surprinderea mea, mormântului lui George Doru-Dumitrescu se afla chiar în faţa mea.
Am precizat astfel, că anul naşterii este 1901, şi nu 1904, cum e indicat greşit în câteva dicţionare. Am stabilit de asemenea încă o dată anul morţii (1985) şi locul înhumării scriitorului.
De acum încolo dicţionarele şi enciclopediile de specialitate vor putea utiliza date biografice veridice, aşa cum sunt indicate şi pe piatra de mormânt a lui George Doru-Dumitrescu.