Nicanor Rusu: un destin greu încercat
Pentru tiparProfesorul Nicanor Rusu (22 iulie 1910 – 26 septembrie 1990), poate mai mult decât alţii, a încercat calvarul care s-a abătut peste noi în plin ev al civilizaţiei. Având harul dumnezeiesc, talentul şi vocaţia de filolog, el a absolvit cu brio Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi în 1937 şi a devenit asistent şi colaborator al profesorului Iorgu Iordan la Catedra de filologie romanică. Prin anii 1936-1942 numele lui a devenit frecvent în publicaţiile vremii (revistele „Însemnări ieşene”, „Italica” ş.a.) alături de nume remarcabile de italienişti, precum Andrei Oţetea, Ilie Minea, Iorgu Iordan, Gh. Ivănescu, Petru Ironie ş.a. A publicat multe studii, articole, note, traduceri, consacrate literaturii, culturii italiene şi raporturilor spirituale româno-italiene.
În cadrul Institutului de Cultură Italiană din Iaşi, fondat în 1938 de către prof. Giuseppe Petronio, un „monstru sacru” al criticii literare şi în general al culturii italiene, tânărul Nicanor Rusu a beneficiat din plin de cicluri de conferinţe cu participarea cercetătorilor italieni de seamă: Giacomo Devoto, Matteo Bartoli, Giulio Bertoni, Carlo Tagliavini, Giuliano Bonfante ş.a.
În paginile sus-numitelor reviste a scris cu dăruire, talent şi competenţă despre vârfurile literaturii italiene, precum Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Fr. De Sanctis, Giacomo Leopardi, Giovanni Verga, Gabriele D’Annunzio, Giovanni Papini ş.a. Astfel, în 1937 Nicanor Rusu publică în Însemnări ieşene, ca omagiu adus marelui poet romantic, articolul Centenarul lui Giacomo Leopardi. În 1939, în aceeaşi revistă, îi apare un amplu studiu Coincidenţe: Eminescu şi Leopardi, reeditat, după aproape 70 de ani de la publicare, în volumul Eminescu la „Însemnări ieşene” (Iaşi, 2006), o ediţie îngrijită de Richard Constantinescu. Cunoscuta italienistă ieşeană, prof. Eleonora Cărcăleanu, în cartea sa Leopardi în România (Editura Minerva, Bucureşti, 1983), menţionează că Nicanor Rusu este „singurul cercetător, dintre cei mai vechi, care a reuşit să realizeze o analogie mai largă între ei, coborând în profunzimea lirismului creaţiei lor... Studiul său se bazează pe date concludente”. Un alt cercetător român al operei lui G. Leopardi, I. Cheie-Pantea, în cartea sa Eminescu şi Leopardi (Editura Minerva, Bucureşti, 1980), scrie că „Nicanor Rusu se dovedeşte un foarte bun cunoscător al poeziei leopardiene şi dotat cu o sigură intuiţie a structurii pesimismului celor doi poeţi. El avansează ideea preţioasă cu privire la coincidenţa pesimismului cu idealismul (optimismul) în opera poeţilor, fundamentându-şi afirmaţia în special pe poezia de inspiraţie erotică şi de evocare a trecutului”.
Un studiu de proporţii, consacrat operei unui alt mare poet italian, N. Rusu l-a publicat în 1938, de asemenea în „Însemnări ieşene”, având ca titlu Poetul laudelor: Gabriele D’Annunzio.
În 1940 (în „Însemnări ieşene”) face o amplă prezentare a celei mai caracteristice opere a lui Giovanni Papini, Un om sfârşit – „o autobiografie exemplară a unui intelectual în anii de criză şi scepticism care au precedat primul război mondial” (N. Façon).
Curând după cariera sa de cercetător la Iaşi, tânărul italienist basarabean şi-a început perioada italiană propriu-zisă, obţinând o bursă a Statului Român pentru Şcoala Română de la Roma. Astfel Nicanor Rusu devine membru al prestigiosului aşezământ de studii şi de cercetare chiar în centrul Italiei, Roma. Membrii Şcolii au fost selectaţi dintre cei mai buni licenţiaţi ai universităţilor române (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi), bursele acordându-se în domeniile arheologiei, istoriei, filologiei şi al artelor frumoase. Ideea înfiinţării Şcolii aparţine istoricului Nicolae Iorga şi arheologului Vasile Pârvan, care devine primul ei director (în anii 1922-1927). Până în 1947 i-au urmat în funcţie George G. Mateescu, Emil Panaitescu şi Scarlat Lambrino – personalităţi de prim rang ale ştiinţei şi culturii româneşti a epocii. Între anii 1947 şi 1969 Şcoala a rămas închisă – motivul fiind bine cunoscut –, apoi redeschisă cu statutul de Biblioteca Română la Roma, pentru ca în anul 1990 instituţia să devină Accademia di Romania in Roma. În fruntea Academiei din această perioadă s-au aflat Al. Balaci, italienist de renume, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, istoric literar şi reputat om de cultură, Marian Papahagi, italienist eminent, critic literar şi traducător. Din 2008 până în prezent instituţia este condusă de prof. clujean de istorie, membru corespondent al Academiei Române Mihai Bărbulescu. Acest scurt istoric al Academiei Române de la Roma ne convinge de nivelul înalt de pregătire ştiinţifică şi intelectuală a membrilor-cursanţi ai instituţiei, care au ajuns personalităţi marcante ale culturii româneşti, printre care: G. Călinescu, C. Daicoviciu, Em. Condurachi, Mihai Berza, Dionisie Pippidi, Radu Vulpe, Claudiu Isopescu, Al. Marcu ş.a.
De acest mediu de înaltă tensiune intelectuală a ştiut să profite şi Nicanor Rusu, care, în paralel cu activitatea în cadrul Şcolii Române de la Roma, timp de doi ani – 1940 şi 1941 – a pregătit doctoratul la literatura italiană, având ca temă Limba operei lui Giovanni Verga, pentru care i s-a conferit – la 28 noiembrie 1941 – titlul de doctor în filologie al Universităţii din Roma, luând nota maximă – o sută de puncte dintr-o sută de puncte posibile.
În 1942, publică în revista „Italica” un vast studiu – extras din teza de doctorat, sub titlul Lingua e stile del Verga.
Însă euforia extraordinarului succes în cercetare al tânărului basarabean nu a avut să dureze mult. Doar era în toiul cruntului război declanşat de cei doi tirani. A venit inevitabila mobilizare în Armata Română pentru a-şi face datoria faţă de Patrie. După cum se ştie, evenimentele s-au precipitat în defavoarea Ţării. Din noiembrie 1944, pentru tânărul Nicanor Rusu începe calvarul: revenit în Basarabia natală, a fost arestat şi ţinut în lagărele sovietice de prizonieri de război timp de aproape patru ani, fiind purtat din lagăr în lagăr: Reni, Odesa, Jdanov, Poltava, Stalino. Crunta pedeapsă a căzut peste el din simplul motiv că tânărul şi-a făcut studiile în Italia lui Mussolini! La ispăşirea anilor grei de lagăr, obţine dreptul de a se întoarce în Basarabia, pentru a trece printr-un alt calvar – prigoana în „libertate”: profesor rural la Otaci, apoi la Năvârneţ (Făleşti). În 1955 se stabileşte în Chişinău, la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice, între anii 1958 şi 1965 a deţinut funcţia de colaborator ştiinţific inferior la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe. Astfel, un specialist având două facultăţi, cu doctoratul luat în Italia, a fost ţinut ani de-a rândul în funcţia de colaborator ştiinţific inferior! Abia în 1962, în urma unor multiple demersuri umilitoare, i s-au recunoscut titlul şi diploma de doctor în filologie, echivalată cu cea sovietică de candidat în ştiinţe filologice. Între anii 1965 şi 1980 a funcţionat ca profesor-conferenţiar la Catedra de Filologie Spaniolă şi Italiană a Universităţii.
În toţi aceşti ani profesorul N. Rusu a purtat povara şi stigmatul „vinii” sale faţă de regimul sovietic! Precum spunea Vl. Beşleagă, „aici şi-a măcinat în van talentul şi erudiţia. A ajuns să fie internat la psihiatrie...”. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile draconice, umilitoare ale regimului de tristă amintire, savantul a căutat să-şi pună vastele sale cunoştinţe în slujba compatrioţilor: a publicat o valoroasă monografie despre Dante Alighieri (1965), a editat Divina Comedie (1968) în traducerea lui George Coşbuc, a scris şi a editat studii, articole, prefeţe la operele unor scriitori clasici italieni, spanioli şi români, la autori antici ca Aristofan, Eschil, Plaut ş.a. A iniţiat şi a fost coautor al Antologiei Literaturii Spaniole (de la origini până în prezent). A publicat cursuri universitare de sintaxă şi stilistică a limbii spaniole.
Când mă gândesc, cu trecerea anilor, la destinul Profesorului Nicanor Rusu, de altfel ca şi la acela al profesorului Vitalie Sorbală, îmi apare în faţa ochilor personalitatea lui Eugeniu Coşeriu, unul dintre marii lingvişti ai lumii.
Trei români basarabeni, cu destine diferite, trecuţi prin grele încercări ale vremii. Din fericire, destinul lui E. Coşeriu a stat sub zodia norocului şi a împlinirii, pentru că s-a afirmat într-o lume liberă. Destinul lui Nicanor Rusu şi acela al lui Vitalie Sorbală nu s-au împlinit pe potriva vocaţiei şi talentului lor, deoarece a fost frânt de un regim crud şi inuman.
A pronunţa numele lor este egal cu a protesta împotriva înjosirii onoarei şi demnităţii umane, împotriva forţei brutale şi ocupaţiei străine.
Consider că profesorul Nicanor Rusu merită din partea noastră, a elevilor săi, a societăţii civile un act reparatoriu exprimat prin efortul general de a promova moştenirea rămasă de la ilustrul cărturar.
Iar adevărul despre noi, tot ce ni s-a întâmplat, trebuie – deşi cu întârziere – să ni-l spunem cu curaj până la capăt.