Coincidenţe: Eminescu şi Leopardi
Pentru tiparÎn cartea pe care d. T. Vianu o consacră analizei operei poetice a lui Eminescu1 d-sa justifică astfel apropierile pe care le stabileşte între poezia acestuia şi aceea a altor poeţi străini: „Analogii cu literaturile străine au fost introduse în scopul de a reliefa printr-o comparaţie o trăsătură sufletească, pentru a preciza o diferenţă, sau pentru a pune în lumină o influenţă în formarea concepţiei sale”.
Apropieri sporadice între poezia lui Eminescu şi aceea a altor mari poeţi ai romantismului occidental s-au făcut în diverse rânduri. S-a încercat chiar să se stabilească un fel de înrudire între aceste spirite (ex.: Vigny, Novalis, Lenau, Leopardi, Byron, Lermontov), înrudire care se explică nu atât prin influenţa pe care au exercitat-o unii asupra altora, cât mai cu seamă prin curentul de gândire în care s-au încadrat cu toţii.
În ce-l priveşte pe Eminescu este util de reţinut un foarte interesant articol pe care-l publică A. Philippide în Viaţa Românească, vol. XXXVIII (1915), pag. 159-193, intitulat Coincidenţe şi în care marele filolog semnala unele analogii cu poeţii greci şi latini din epoca clasică a antichităţii.
În rândurile de mai jos, noi ne propunem să scoatem în evidenţă o serie de analogii între Eminescu şi Leopardi care n-au fost semnalate şi care ni se par în adevăr izbitoare.
Din prudenţă, le numim „coincidenţe”, deoarece timpul nu ne-a permis să facem cercetările necesare spre a vedea dacă Eminescu l-a cunoscut pe Leopardi sau nu2.
Spre deosebire însă de alţi cercetători care au tratat problema într-un mod cu totul incidental, noi ne-am propus să prezentăm pe cât posibil şi, natural, deocamdată schematic, toate analogiile ce ni le-a sugerat lectura îndelungată a lui Leopardi şi Eminescu.
Deşi ca adept al teoriei lui Schopenhauer despre lume şi viaţă, Eminescu nu credea în progresul omenirii, scepticismul său făcându-l să vadă numai zădărnicie în orice tentativă a spiritului uman de-a se ridica mai sus, s-a constat că idealismul său este tot atât de puternic ca şi pesimismul, căci nimeni n-a cântat mai frumos decât el trecutul nostru istoric şi nimeni n-a iubit mai mult decât el acest pământ, aşa de oropsit în decursul vremurilor (cf. Doina, Scrisoarea III).
D-l Vianu a arătat de altminteri că idealismul şi pesimismul eminescian se armonizează perfect în sufletul poetului, aceasta fiind în general o caracteristică a tuturor romanticilor. Aşa se explică de ce „critica pesimismului şi aderarea la concepţia pesimistă le întâlnim chiar la cele dintâi poezii” (cf. Epigonii, Împărat şi Proletar etc.).
Aceeaşi concepţie tristă despre viaţă o are şi Leopardi. Oamenii se nasc ca să plângă, zice el, iar motivul acestei stări de lucruri numai destinul îl cunoaşte.
„Negletta prole
Nascemmo al pianto, e la ragione in grembo
De’ celesti si posa”
(Ultimo canto di Saffo).
Durerea, amărăciunea şi plictiseala formează viaţa noastră, lumea este un noroi şi merită să suferim pentru ea.
„Non val cosa nesuna
i moti tuoi [o mio cuore], nè di sospiri è degna
La terra. Amaro e noia
la vita, altro mai nulla; e fango è il mondo”
(A se stesso).
Cu toate acestea, din aceeaşi nevoie de ideal, de bine şi de frumos, Leopardi a cântat şi el trecutul. Şi el îşi creează în trecut o lume fictivă, numai pentru el şi, cum este natural, pentru dânsul timpurile de glorie sunt acelea când trăiau oameni care preferau să se sinucidă decât să vadă libertăţile lor călcate în picioare (cf. Bruto minore).
Cea mai caracteristică bucată ce aminteşte de prima parte a Scrisorii III şi IV este l’Inno ai Patriarchi. Leopardi cântă aici vremurile cu mult prea fericite ale lui Adam, ale lui Noe, ale lui Avram şi Iacob. În toată poezia se simte un suflu biblic, o adiere de linişte şi pace şi un farmec care amintesc de asemenea de V. Hugo (cf. Booz endormi).
Citez pasajul referitor la viaţa lui Avram şi Iacob.
„Or te padre de’pii, te giusto e forte,
E di tuo seme i generosi alunni
Medita il petto mio, Dirò siccòme
sedente, oscuro, in sul meriggio all’ombre
Del riposato albergo, appo le molli
Rive del gregge tuo nutrici e sedi,
Te de’celesti peregrini occulte
Beàr l’eteree menti, e quale, o figlio
Della saggia Rebecca, in su la sera, presso al rustico
pozzo e nella dolce
Di pastori e di lieti ozi frequente
Aranitica valle, amor ti punse
Della vezzosa Labani de [Rachela]”.
În definitiv Leopardi îşi dă seama că asupra fiecăruia planează o forţă oarbă, gata a ne strivi oricând, care nu ţine socoteală de rangul nimănui:
„Forse in qual forma, in quale
Stato chesia, dentro covile o cuna,
È funesto a chi nasce il dì natale”
(Canto notturno di un pastore errante nell Asia)
sau cum spune Eminescu:
„Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii”
(Scrisoarea I).
Lucru care nu-l împiedică să preamărească timpurile patriarhilor, după cum Eminescu proslăveşte pe acelea ale lui Mircea.
Dar poezia în care Eminescu preamăreşte mai mult trecutul este fără îndoială Epigonii. Cât de mari şi venerabili apar în ochii lui un Ţichindeal, un Mumuleanu sau un Daniil Scavinschi!
Nu se gândeşte desigur nimeni să conteste sinceritatea părerilor lui Eminescu, dar cine-i mai citeşte astăzi cu toate laudele sale?
În cu totul alte condiţii se găseşte Leopardi când vorbeşte de înaintaşii săi: un Dante, un Petrarca, un Ariosto, un Tasso sau un Alfieri (cf. poezia Ad Angelo Mai). Sentimentul care a dat naştere acestei bucăţi este identic cu acel ce l-a determinat pe Eminescu să scrie Epigonii. Aceeaşi admiraţie pentru trecut, pentru nobleţea sufletească a acelor mari spirite care şi-au iubit cu pasiune ţara, aducându-i glorie prin operele lor; acelaşi dispreţ pentru prezent, pentru micimea de suflet a contemporanilor, pentru epigoni.
Iată ce spune de exemplu despre Petrarca.
„E le tue dolce corde
Susurravano ancora
Dal tocco di tua destra, o sfortunato
Amante... Oh! te beato,
A cui fu vita il pianto! A noi le fasce
Cinse il fastidio; a noi presso la culla
Immoto siede, e su la tomba, il nulla”.
Exactceea ce va spune şi Eminescu:
„Iară noi? noi, epigonii? ... Simţiri reci, harfe zdrobite,
..................................................................................
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”.
Mai interesant este însă pasajul referitor la Tasso, pentru care Leopardi a avut întotdeauna o adevărată predilecţie, desigur şi din cauză că viaţa acelui nefericit poet se aseamănă cu aceea a lui Leopardi. – O Torquato, cine te-ar înţelege când fiecare nu se gândeşte decât pentru el? Câţi n-ar socoti şi astăzi o prostie chinurile tale, astăzi când tot ce-i mare şi rar este socotit drept o nebunie!
„O caro,
Chi ti compiangeria,
Se, fuor che di se stesso, altri non cura?
Chi stolto non direbbe il tuo mortale
Affanno anche oggìdi, se il grande e il raro
Ha nome di follia!”.
Sunt versuri care cheamă îndată în minte pe ale lui Eminescu.
„Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”
(Scrisoarea III).
Prin contrast, prezentul este zugrăvit de amândoi poeţii în culorile cele mai negre.
În primul rând, constatăm şi la unul, şi la celălalt o mare iubire de ţară şi o profundă durere, vecină cu disperarea, văzând soarta ei prezentă. De aici invectivele contra conducătorilor politici, contra guvernanţilor perfizi şi laşi. Fără a enumera toate pasajele unde fiecare din ei deplânge soarta ţării sale, mă voi opri asupra imaginii plastice, a portretului pe care-l zugrăveşte Eminescu în Doina şi asupra aceluia pe care-l prezintă Leopardi în oda All’Italia.
Cine dintre români nu cunoaşte pe de rost pasajul?
„Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
...............................
Numai umbra spinului
La uşa creştinului”.
Şi cine dintre italieni nu cunoaşte portretul acestei femei înlănţuite, cu părul despletit, cu îmbrăcămintea în dezordine, cu faţa ascunsă între genunchi, plângând.
„O patria mia,
Oimè quanto ferite,
che lividor, che sangue!
Oh! qual ti veggio,
Formosissima donna!...
Chi la ridusse a tale? E questo è peggio
Che di catene ha cardie ambe le braccia;
Si che sparte le chiome e senza velo
Siede in terra negletta e sconsolata,
Nascondendo la faccia
Tra le ginocchia e piange!”.
Nemulţumirea faţă de prezent şi-o manifestă poeţii noştri nu numai prin lacrimi pe mormântul trecutului. Spiritul lor anticivilizator şi negativist îi determină să ia uneori atitudini mult mai energice. Vehemenţei lui Eminescu din a doua parte a Scrisorii III nu-i găsim un pendant identic la Leopardi. Totuşi poetul italian a tratat şi el aceeaşi temă în Pallinodia care este tot o satiră a prezentului, a noului secol; decât tonul este aici mult mai calm, tot dezgustul lui Leopardi răsfrângându-se într-o ironie în care sarcasmul şi zeflemeaua înlocuiesc vehemenţa limbajului eminescian.
Goana după fericire şi conştiinţa zădărniciei oricăror eforturi omeneşti sunt zugrăvite magistral de Eminescu la începutul Scrisorii I:
„Unul caută-n oglindă de-şi buclează, al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr”,
iar Leopardi în epistola Al conte Carlo Pepoli unul nu are în cap decât să-şi îngrijească părul şi să-şi studieze mişcările, să aibă bucătari străluciţi, cai de rasă, să frecventeze diferite săli sau să se plimbe prin grădini şi pieţe, să participe la prânzuri şi la jocuri ziua şi noaptea; altul îşi cheltuieşte vremea călătorind pe mări şi prin ţări. În sfârşit unul se face negustor, altul ofiţer, fiecare căutând să ajungă fericit făcându-l pe altul să sufere.
„Lui delle vesti e delle chiome il culto
E degli atti e dei passi, e i vani studi
Di cocchi e di cavalli, le frequenti sale, e le piazze
romorose, e gli orti, Lui giochi e cene e invidiate danze
Tengon la notte e il giorno;
Altri... in cangiar terre e climi
L’età pendendo, e mari e poggi errando,
Tutto l’orbe trascorre...
Havvi chi le crudeli opre di marte
Si elegge a passar l’ore, e nel fraterno
Sangue la man tinge” etc.
Dar conştiinţa şi sentimentul nimicniciei noastre, al efemerităţii existenţei noastre pe pământ ce versuri îi inspira lui Eminescu!
„Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”
etc.3.
Şi ce versuri îi inspiră lui Leopardi! – Când stau uneori pe malul mării [poetul se afla în Napoli] şi contemplu seara milioanele de stele pentru care nu omul dar pământul întreg este necunoscut şi când mă mai uit la acelea care ne apar numai ca un fel de ceaţă [desigur Calea Lactee] pentru care şi stelele şi flanelele şi soarele sunt de-a dreptul necunoscute ori le apar aşa cum ne apar şi ele nouă, ce fel te arăţi atunci în faţa mea, o neam omenesc orgolios?
„E poi che gli occhi a quello luci oppunto,
Ch’a a lor sembrano un punto,
E sono immensa i guisa
Che un punto a petto a lor son terra e mare
Veracemente; a qui
L’uomo non pur, ma questo
Globo ove l’uomo è nubba,
Sconosciuto è del tutto; e quando miro
Quegli ancor più senz’ alcun fin remoti
Nodi quasi di stelle,
Ch’a noi paion qual nebbia, a cui non l’uomo
E non la terra sol, ma tutte in uno,
Del numero infinite e della mole,
Con l’aureo solo insiem, le nostre stelle
O sono ignote, o così paion come
Essi alla terra, un punto
Di luce nebulosa; al pensier mio
Che sembri allora, o prole
Dell’uomo?”4.
Caducitatea vieţii omeneşti în comparaţie cu eternitatea naturii înconjurătoare o găsim exprimată la Eminescu în poezia Revedere (în formă populară):
„Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele”;
iar la Leopardi în poezia: Il tramonto della luna.
Colinele şi văile după ce apune luna în întuneric. Dar starea aceasta nu durează mult, căci a doua zi soarele le va lumina din nou, înveselindu-le. Numai omul nu poate să-şi întoarcă paşii înapoi spre copilăria ce-a rămas în urmă, căci nici o altă auroră nu-i va mai răsări, iar la capătul întunericului aşteaptă mormântul.
„Voi, collinete e piagge,
Caduto lo splendor che all’occidente!
Inargentava della note il velo,
Orfane ancor gran tempo
Non resterete, che dall’ altra parte
Tosto vedrete il cielo
Imbiancar novamente, e sorger l’alba.
Ma la vita mortal, poi che la bella
Giovanezza sparì, non si colora
D’altre luce giammai, né d’altra aurora.
Vedovo è insino al fine; ed alla notta
che l’altre etadi oscura,
Segno poser gli Dei la sepoltura”.
Iar ca o consecinţă logică a concepţiei lor pesimiste despre viaţă, poeţii noştri văd în moarte o scăpare şi o mângâiere în acelaşi timp. Iată de ce amândoi şi-o închipuie ca pe-o fecioară binevoitoare care, îndurătoare, aduce alinare sufletului lor obosit.
„O, umbră dulce, vino mai aproape –
Să simt plutind de-asupră-mi geniul morţii
Cu aripi negre, umede pleoape”
zice Eminescu în unul din sonetele din ultima parte a vieţii, după cum Leopardi spusese cu o jumătate de secol înainte:
„Nul altro in alcun tempo
sperar, se non te sola;
solo aspettar sereno
Quel dì ch’io pieghi addormentato il volto – nel tuo
virgineo seno”
(Amore e morte).
* * *
O temă care revine des în poeziile lui Eminescu şi Leopardi ca şi-n poeziile tuturor poeţilor este dragostea.
Şi aici există multă asemănare, multe coincidenţe, între poetul român şi cel italian.
Să luăm de pildă o poezie a lui Eminescu, din tinereţe, când poetul nu-şi precizase încă definitiv atitudinea şi când nu ajunsese încă la stăpânirea desăvârşită a formei. Este vorba de Mortua est. În faţa unei morţi aşadar absurde, plin de îndoială şi durere, poetul întreabă:
„De ce-ai murit înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?”.
Totuşi cine poate şti dacă ea nu-i mai fericită acum? Această nesiguranţă, această nelinişte îl face să pună în faţa sicriului deschis problema însăşi a existenţei noastre:
„Şi-apoi... cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi...”.
De un lucru este absolut sigur:
„Că ceea ce nu e, nu simte dureri
Şi multe dureri-s, puţine plăceri”.
Reflecţii asemănătoare are şi Leopardi în faţa mormântului unei fete... din antichitate. (Sopra un basso-rilievo antico sepolcrale dove una giovine morta è rappresentate in atto di partire, accomiatandosi dai suoi.)
Poate că eşti fericită acum, zice şi Leopardi,
„Forse beata sei”.
Dar mai bine era cu siguranţă dacă nu te-ai fi născut.
„Mai non veder la luce
Era, credo, il miglior”.
Dar acum când toată frumuseţea ca o regină îi împodobeşte faţa şi corpul şi când toată lumea începe să se închine înaintea ei, ca să schimbe toate acestea cu tăcerile mormântului, mintea poate s-o priceapă, inima însă nu.
„Ma nata al tempo
C he reina bellezza si dispiega
Nelle membra e nel volto
Ed incomincia il mondo
verso lei di lontano ad atterrarsi...
cangiar con gli oscuri
silenzi dela tomba i dì futuri,
Questo se all’intelletto
Appar felice, invade –
D’alta pietade ai più constanti il petto”.
Nenorocit oriunde s-ar întoarce, oriunde s-ar îndrepta este neamul omenesc:
„Misera ovunque miri,
Misera Onde si volga, ove ricorra,
Questa sensibil prole”.
Acolo însă unde gândurile lor se întâlnesc mai mult mi se pare a fi când vor să exprime atotputernicia amorului, persistenţa imaginii iubitei, a unui gest, a unui cuvânt al ei în mintea poetului; obsesia acelui chip care ne luminează viaţa devenind ultimul scop şi ultima raţiune a însăşi existenţei noastre:
„Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut a lene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene”
(Ce e amorul?).
Leopardi dezvoltă această temă într-un cadru mult mai larg şi într-o poezie mult mai intimă: Il Pensiero dominante.
„Dolcissimo, possente,
Dominator di mia profonda mente;
Terribile, ma caro
Dono del ciel!”.
Această poezie este poate singura în care Leopardi descrie o clipă fericită din viaţa sa atât de chinuită. O singură dată i-a fost dat omului acestuia să guste din bucuria vieţii. De aceea inima lui ascultă şi sub puterea acestui „pensiero dominante d’amore”, uriaş, care stă înfipt în mintea lui ca un turn într-o câmpie – deoarece toate celelalte gânduri s-au împrăştiat cu iuţeala fulgerului – poetul reuşeşte să ne strecoare şi nouă în suflet acea obsesie tainică despre care am pomenit şi pe care ne-o sugerează aşa de perfect şi versurile lui Eminescu:
„Dispar şi ceruri şi pământ”
(Ce e amorul?).
„Ratto d’intorno, intorno... al par del lampo
Gli altri pensieri miei
Tutti si dileguàr. Siccome torre
Insolitario campo,
Tu stai solo, gigante, in mezzo a lei”.
Sfârşitul poemului Înger şi Demon, când fata de împărat (îngerul) vine de împacă printr-o sărutare sufletul zbuciumat al revoluţionarului (Demonul) este asemuit de d. Vianu cu poemul Rolla al lui Musset, unde desfrânatul bulevardelor îşi găseşte mântuirea sufletului fiind sărutat cu adevărată dragoste de mica prostituată Marie.
Şi într-un caz, şi în altul avem de-o parte spiritul răului, al demonului (revoluţionarul, desfrânatul), de alta, curăţia şi nevinovăţia (prostituata lui Musset nefiind decât o victimă inocentă a societăţii), care, prin iubire, ajung să împace şi să răscumpere, să salveze sufletele răzvrătiţilor.
Dar tema împăcării printr-o sărutare dată de femeia iubită amantului ce se afla pe patul de moarte a fost tratată şi de alţi poeţi, de obicei romantici. Leopardi o tratează şi dânsul în Consalvo. Aici nu mai avem, aşadar, un răzvrătit, un demon, ci un îndrăgostit care suferă în taină o viaţă întreagă şi numai în ultima clipă, la despărţire, îi cere femeii dovada supremă.
Tema aceasta este utilizată, de altfel, şi de antiromanticul G. Carducci într-o poezie intitulată Gioafrè Radel.
În sfârşit, o ultimă analogie se poate stabili şi în reacţiunea pe care o au poeţii noştri faţă de neînţelegerea ce provine din partea fiinţei iubite.
În mod obişnuit, se ştie că atât Eminescu cât şi Leopardi nu iubesc o anumită femeie, ci femeia. Fiecare a întrezărit în mintea lui un ideal de care ei sunt siguri că nu-l vor mai întâlni aici pe pământ. Dar de multe ori li se întâmplă să fie înşelaţi crezând că descoperă în vreun chip oarecare prototipul lor din lumea ideilor. Fiind repede dezamăgiţi, o caută în trecut cum au făcut şi cu celelalte aspiraţii ale lor (cf. Eminescu: Scrisoarea IV; Leopardi: Alla sua donna). Şi la fel de violentă este ca urmare satira contra femeii obişnuite care se preface doar că înţelege simţirea ce-o trezeşte în inima poetului, dar preferă de fapt pe oricare crai de pică ori de mahala.
Oricine îşi aminteşte de sfaturile lui Eminescu din Scrisoarea V (Dalila).
„Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie5,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi”.
Cine este familiarizat cu Leopardi găseşte la poetul italian aproape aceeaşi termeni la adresa femeii de pe a cărei faţă a căzut masca fermecătoare de mai înainte.
„La acea imagine strălucită rar poate să ajungă o femeie comună. Ceea ce frumuseţea ei proprie inspiră, o femeie nu-şi dă seama şi nici n-ar putea pricepe, căci nu încape sub frumuseţea ei îngustă un astfel de concept. Şi pe nedrept ne-am scandaliza de aceasta, pentru că este absurd să ceri unei fiinţe aşa de slabe un lucru aşa de greu. Căci dacă natura le-a dat un corp mai delicat, ele au în schimb şi o minte mai puţin încăpătoare”, spune poetul din Recanati.
„A quella eccelsa imago
Torge di rado il femminile ingegno;
E ciò che inspira ai generosi amanti
La sua stessa beltà, donna non pensa,
Né comprender potria.
Non cape in quelle
Anguste fronti ugual concetto. E male
Al vivo sfolgorar di quegli sguardi
Spera l’uomo ingannato, e mai richiede
Sensi profondi, sconosciuti, e molto
più che virili, in chi dell’uomo al tutto
da natura è minor. Che se più molli
E più tenui le membra, essa la mente
men capace e men forte anco riceve”
(Aspasia).
Iar atunci când, după multe suferinţe, poetul îşi dă seama de desăvârşita incompatibilitate între aspiraţiile lui şi scopurile practice ale femeii, ridicându-se din nou în „sfera lui de sus” şi izolându-se de restul oamenilor, poate spune fără ură, dar şi fără mândrie:
„Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece”
(Luceafărul).
„Che se d’affetti
Orba la vita, e di gentili errori,
È notte senza stelle a mezzo il verno,
Già del fato mortale a me bastante
E conforto e vendetta è che su l’erba
Qui neghittoso immobile giacendo,
Il mar la terra e il ciel miro e sorrido”
(Aspasia).
Note
1 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Cartea Românească, Bucureşti, 1930.
2 Dintre apropierile ce s-au făcut până acum între poezia lui Eminescu şi aceea a lui Leopardi noi cunoaştem numai următoarele: T. Vianu, Poezia lui Eminescu; D. Caracostea, Eminescu faţă de Leopardi („Revista Fundaţiilor Regale”, 1938, nr. 2 şi A. Belciugăţeanu, Giacomo Leopardi, 1937 (broşură editată de Seminarul de Literatură Italiană de la Facultatea de Litere Bucureşti).
3 Scrisoarea I.
4 La Ginestra.
5 Varianta corectă: „Aşadar, când plin de visuri urmăreşti vre o femeie” (cf. Convorbiri literare, Bucureşti, vol. XXIII, 1 febr. 1890, p. 914-917).
„Însemnări ieşene”,nr. 10, Iaşi, 1939
* * *
Text preluat din volumul Profesorul Nicanor Rusu. Studii. Articole. Traduceri, apărut la Chişinău în 2011 sub îngrijirea profesorului Andrei Crijanovschi.