Brâncuşi – în conştiinţa scriitorilor lumii
Pentru tiparBrâncuşi a devenit, încă din viaţă, un mit; el a intrat de timpuriu în conştiinţa nu numai a artiştilor lumii, ci şi a poeţilor şi prozatorilor de pretutindeni. Românul americanizat Peter Neagoe a scris un roman de mare succes: Sfântul din Montparnasse. Peter Neagoe era un nume în lumea beletristică şi cinematografică de peste Ocean. Era cam de aceeaşi vârstă cu Brâncuşi. Faptul că un mare romancier român stabilit în America a ţinut să scrie un roman despre Brâncuşi însemna o recunoaştere a modelului pe care-l reprezenta tânărul ce a făcut drumul de la Bucureşti, via München, până la Paris, precum şi a calităţilor sale morale. Au fost români care au făcut, pe jos, drumul din România până la Stalingrad, iar de acolo până în munţii Tatra. Brâncuşi n-a făcut decât drumul până în Cetatea Luminilor, pe jos. Acolo, în Impasse Ronsin 11, părea să-şi fi găsit rostul. Şi-a zidit un cuptor de pâine, cu vatră, în care îşi pregătea cele trebuincioase zilei. Era un exotic din Orient, într-o lume populată de exotici şi snobi. Consider că Brâncuşi n-a făcut acest lucru decât dintr-un instinct de autoconservare; avea nebunia încrederii în talent, în talentul său, şi, până la urmă, voia să-i desfidă pe academiştii care erau în vogă; era, cum spune Petre Pandrea, „ţăran român şi cetăţean al Europei”.
Spuneam, ceea ce ştie o întreagă lume, că Brâncuşi, cu tenacitatea ţăranilor liberi români, a moşnenilor, tenacitate strălucit investigată şi explicată de Petre Pandrea, în volumul Brâncuşi. Amintiri şi exegeze, s-a impus, acolo, la Paris, prin, pe de o parte, austeritatea felului său de viaţă şi, pe de altă parte, deschiderea faţă de marile valori ale artei sculpturale. Să nu uităm că la Hobiţa, descendentul unor onorabili slujitori ai altarului ar fi putut să devină un lutier. Ce păcat că acea improvizaţie lutieră a lui Brâncuşi s-a pierdut!
Ajuns la Paris, Brâncuşi a intrat în boemă şi, ceea ce este mai important, în conştiinţa oamenilor din „Oraşul Luminilor”. Au fost şi români care l-au „cercetat” în „bârlogul” din Impasse Ronsin. Între aceştia s-au aflat şi Alexandru Philippide şi Demostene Botez. Al Philippide a evocat austeritatea locuinţei lui Brâncuşi; era o diferenţă de 31 de ani între cei doi. Al. Philippide, în puţinele sale pagini memorialistice, evocă interiorul atelierului lui Brâncuşi, fără să scape (scria aceste pagini la senectute) faptul că acolo se preumblau frumuseţi feminine precum irlandeza Eillen.
Atelierul din Impasse Ronsin era vizitat de toată lumea bună a Parisului şi de peste Ocean, poate şi pentru că procesul obtuzilor vameşi americani îl făcuse celebru.
Se spune că atelierul lui Brâncuşi devenise un centru de atracţie mai important decât Turnul Eiffel. La Eiffel admiri şi respecţi corectitudinea calculelor matematice, în timp ce, în Impasse Ronsin, poţi să urmăreşti cu imaginaţia zborurile „Păsării Măiestre”. Aceste zboruri, „mai lungi sau mai scurte”, nu puteau să nu-i sensibilizeze pe poeţii din Oraşul Luminilor. Între aceştia, francezul Jean Arp, semnatar al unei poezii intitulate Coloana fără sfârşit, belgianul André Castagnou, autor al unei metafore numită Pasărea lui Brâncuşi, precum şi Rainer Maria Rilke, cu poema Cine spune că totu-i pieirii sortit?. De peste Ocean, americanul Carl Sandburg, laureat al premiului Nobel, se înclină şi el în faţa vizionarismului şi arhaismului lui Brâncuşi. La noi, tinerii scriitori (mai tineri, ca vârstă, decât Brâncuşi) Lucian Blaga, Dan Botta, Ion Vinea l-au omagiat încă din timpul vieţii lui: semn incontestabil al preţuirii pe care i-au acordat-o şi al recunoaşterii rolului acestuia în arta modernă.
Timpul a adăugat noi creaţii; scriitori de pe toate meridianele lumii s-au minunat în faţa creaţiilor brâncuşiene şi s-au simţit datori să le slăvească în paginile lor. „Nici unui alt artist, în toată literatura română, şi nici unui alt artist român, în toată literatura universală – remarca un comentator român, în 1970 – nu i s-a închinat în viaţă (...) un atât de nesfârşit colier de poeme, ca lui C. Brâncuşi”. Un omagiu impresionant adus părintelui sculpturii moderne, poemele acestea sunt, în acelaşi timp, un omagiu adus forţei româneşti de creaţie. Este cazul să-l cităm pe spaniolul Valentin Garcia Yebra: „Iubeam România cu mult înainte ca ochii mei să-i soarbă frumuseţea. O iubeam cum ţi-e dragă o rudă cu faimă, ale cărei fapte celebre ţi-au umplut copilăria. E o iubire în care se amestecă gingăşia şi mândria, fiindcă cineva, născut din neamul tău, face ca numele lui, numele de familie, să fie rostit cu respect în ţări depărtate şi între oameni străini...”.
Americanul Carl Sandburg remarca, într-un eseu poematic, tocmai vocaţia marelui sculptor de a descoperi tainele lucrurilor: „...el ştie cum unduie firele de păr în buclele şi coadele de pe capul unei femei; şi o ştie de atâta vreme, încât nu uită de unde au venit şi – încotro pleacă; şi scotoceşte-n adânc după tainele întâilor şi ale celor mai de mult făcători de forme”.
Un imn al veşniciei întru Brâncuşi este şi poema lui Rilke: „Cine spune că totu-i pieirii sortit? / Din pasărea pe care-o ai rănit / Ştie cine dacă zborul nu rămâne / Şi dacă florilor nu li-i, poate, menit / Să ne supravieţuiască-n ţărâne?”.
Pentru Lucian Blaga, Măiastra lui Brâncuşi este „pasărea sfântă”: „Ai trăit cândva în funduri de mare / şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape. / În păduri plutitoare-ai strigat / prelung deasupra întinselor ape. // Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat? / Făptură ţi-am zice, potir fără toarte.”
Incontestabil, la eternitatea sculptorului eternităţii scriitorii lumii au adus, şi aduc, omagiul lor deplin, au adus, şi aduc, o contribuţie incomensurabilă.